“Daca intrebi un actor unde vrea sa moara, iti va spune ca pe scena. Ce poate fi mai frumos?”

Prima data, George Ivascu s-a casatorit la 14 ani. De atunci a stiut ca actoria o sa-i fie soata credincioasa si n-o sa-l paraseasca imediat ce coboara de pe scena. Are ochii jucausi si umezi ca ai unui copil, insa sfredelitori si curiosi cu necunoscutii. S-a facut actor pentru ca si-a dorit mai multe vieti, si-a dorit sa traiasca si pentru  altii. Personajele lui sint doar pretextul unui talent captiv in “fiole mici” iar verva pe care o emana in fata publicului o mosteneste de la mama sa. Mereu isi gaseste timp pentru o cafea cu prietenii cind vine in Iasi la spectacole, chiar daca risca sa intirzie la repetitii, iar la costumul gri nu renunta decit daca e prea sifonat.  In pauzele scurte dintre replici isi stinge tacticos tigara, iar la Iasi vine pentru ca ii plac teii de pe Copou si fetele frumoase.

“Omul are nevoie de povesti ca sa traiasca”

OPINIA VECHE: Cind v-ati indragostit de muza teatrului si unde, pe scena sau in culise?

GEORGE IVASCU: Evident ca eram spectator, aveam vreo 14 ani, iar mama avea un foarte bun obicei, ma ducea aproape in fiecare simbata la teatru, lucru foarte sanatos de altfel. Asa am avut ocazia sa-i vad pe marii actori. Deci undeva pe la 14 ani si n-am sa uit niciodata ca era maestrul Octavian Cotescu, si el moldovean de alminteri, care juca in “Tartuffe”. Avea el o miscare asa si cind si-a intors privirea exact in ochii mei, s-a uitat mult la mine si atunci m-au trecut toti fiorii.

Si evident ca in perioada liceului, cind esti  intrebat ce vrei sa te faci, atunci mi-am dat seama ca cea mai frumoasa profesie, sansa de a trai mai multe existente intr-una singura este actoria. Da, poti fi si arhitect, poti fi si doctor. Iar acum, la 40 de ani, va pot spune doar un singur lucru, si anume ca este minunat sa fii copil pentru ca, practic, noi asta sintem, niste visatori profesionisti, nu? Ca niste copii ne jucam de-a tata, de-a doctorul, de-a toate cele, e adevarat, intr-un alt fel dar oricum, despre asta-i vorba.

O. V.: Prin urmare, muza aceasta este tinara, frumoasa…

G. I.: Si tinara si frumoasa. Dovada este ca publicul, indiferent daca este vorba de cel de teatru sau de film, nu o sa dispara niciodata. Publicul o sa aiba nevoie intotdeauna de teatru, omul are nevoie de povesti.

Pina la urma, este foarte frumos sa traiesti in poveste, caci noi traim in poveste, esti D’Artagnan, esti tot ce ti se intimpla si impartasesti si celorlalti povesti. Oamenii au nevoie de povesti…

O. V.: Vi s-a intimplat vreodata sa uitati pe scena de lume, sa jucati cu atita patos incit sa nu mai vedeti publicul?

G. I.: In general, dupa cum vedeti, eu sint foarte fidel rolului pentru ca, exact dupa cum va spuneam la inceput, daca tot e sa joc rege sau cersetor, pai chiar vreau doua ore sa vad cum e sa fii  in mod real acel rege sau acel cersetor.

In cazul personajului Chiriac din “O noapte furtunoasa” joc un personaj negativ. Eu, personal, in viata de toate zilele nu as face asa ceva. Dar este interesant -pentru ca sint zile in care spui “dom’le eu n-as face asa ceva” – pentru doua ore sa incerci si altceva. Pot sa va spun ca e minunat sa traiesti experientele umane.

O. V.: Sa inteleg ca in teatru se minte?

G. I.: Nu. Aici voiam sa ajung. Minciuna oricum este o conventie, nu? Ca sa ma intelegeti foarte clar, este exact credinta cu care copilul se joaca. El isi ia coada de matura, sigur ca aia e o minciuna, ala nu-i cal, evident, dar copilul se joaca cu credinta ca e pe cal, si-l salta pe munti si se duce pe colo, pe dincolo.

Prin urmare, sentimentele pe scena, iubirea, ura trebuie sa fie cit mai reale, pentru ca publicul asta crede. Crede stari emotionale si, daca nu-i transmiti emotii, nu esti veridic.

“Luam menghina lu’ bunicu’, o transformam in cirma, apoi navigam”

O. V.: Cine a fost mentorul dumneavoastra care v-a ghidat in actorie?

G. I.: Mentor la inceputul carierei mi-a fost Charlie Chaplin. A urmat apoi intalnirea cu maestrul Dem Radulescu, pe care il studiam cu viu interes de fiecare data cand il vedeam jucind pe scena. Inca de atunci, de cind mergeam cu mama la teatru am stiut ca singurul lucru pe care mi-l doresc este sa devin actor. Domnul Dem Radulescu m-a initiat in aceasta meserie. De la domnia sa am invatat ce inseamna daruirea de sine in aceasta meserie si profesionalismul.

O. V.: In copilarie, cu ce ati inceput sa va jucati, cu masinute, marionete sau cu oameni?

G. I.: Pot sa va spun ca eu nu am avut jucarii. Sau mai bine spus, nu mi-au placut jucariile. Tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, imi cumpara foarte multe jucarii. A fost un moment in viata mea cind parintii mei au divortat. Am ramas cu mama care m-a iubit, mi-a fost si mama si tata  in acelasi timp, dar pentru ca tatal meu divortase, din acel moment nu am mai iubit jucariile.

O. V.:De ce?

G. I.: Pentru ca el imi cumpara jucarii si pentru mine amintirea jucariilor era tata. Atunci am refuzat sa ma mai joc cu jucarii. Si atunci imi inventam jocuri: daca erau vase nespalate eu le luam, fara sa ma puna nimeni la treaba si ziceam ca sint doctor. Acele vase erau pacientii si luam detergent si apa calda si le operam, bucataria era sala de operatie, sau dadeam cu aspiratorul.

Imi inventam tot felul de jocuri si atunci eu eram un genist  care controla sa nu fie nici o mina. Orice scama era o potentiala mina. Si asa mai departe. Luam menghina lu’ bunicu’ si o transformam in cirma, apoi navigam. Cel mai adesea imi placea sa-mi inventez jocurile, orice, dar nu jucarii. Si atunci evident ca imi schimbam continuu conditia, pentru ca una era cind eram marinar si alta cind eram medic si aveam grija de pacienti. Si uite ca acum imi foloseste.

O. V.: Vi se intimpla sa inventati jocuri si pe scena?

G. I.: Da, da. Dar fiind vorba de Caragiale, unde textul este mult mai strict, nu, pentru ca rolul este mult mai mare si trebuie “tinut” textul. Dar, intr-un spectacol contemporan, mai modern, in care joc cu Horatiu Malaele, veneau toti studentii de cite ori jucam, pentru ca noi improvizam. Niciodata nu stii incotro se duce spectacolul.

“Ai, n-ai chef, la ora sapte trebuie sa plingi”

O. V.: Cum jucati a zecea oara aceeasi piesa, la fel?

G. I.: De obicei joc la fel pentru ca problema, situatiile scenice, raporturile, relatiile sint aceleasi. Dar evident ca intervin diverse modificari pentru ca sint om. Atunci, energia pe care trebuie sa o investesc intr-un personaj, cum e personajul meu din Caragiale, Chiriac, care este un apucat, un rau, un gelos, un patimas, evident ca exista doze mici ca la medicamente in care esti mai patimas sau mai putin patimas, dar tot patimas esti. Prin urmare difera, daca vreti, tipul de energie, de investire.

Intimplarea face ca mi-a fost foarte rau in timpul ultimului spectacol “O noapte furtunoasa” de aici, de la Iasi. E clar ca publicul n-a simtit asta, s-a vazut de la aplauze, dar pina una alta, tu, ca om, te resimti. Aici sint marile probleme formate de dificultatile din profesie. Ai, n-ai chef, la ora sapte trebuie sa plingi, daca asa este textul si asa este rolul. Ai, n-ai chef, la ora sapte jumatate trebuie sa rizi.

O. V.: Trebuie sa veniti imbracat in pielea personajului.

G. I.:  E obligatoriu, pentru ca publicul asta plateste. Publicul nu plateste ca sa ma vada pe mine. Sigur ca vine sa ma vada si pe mine actorul, dar el vine sa vada o poveste si niste oameni, niste roluri, niste destine. Si atunci, tu trebuie sa-i dai cit mai mult din destinul respectiv.

O. V.: Am observat ca oamenii, cind aud de actorul George Ivascu, zimbesc.

G. I.: Da. Oamenii asociaza numele meu cu teatrul de comedie in general, pentru ca eu am avut sansa sa joc foarte multa comedie. Foarte multa.

Din pacate aici, in Iasi, dumneavoastra aveti prea putine posibilitati pentru a vedea ce roluri fac si ani de zile am iesit cel mai apreciat om de teatru din Romania, pe comedie. Asta pentru ca eu am crezut intotdeauna, si asta este optiunea mea, am preferat sa fac comedie de teatru, pentru ca vreau sa le ofer oamenilor realitatea asta destul de bulversanta, vreau sa le ofer acel picur de doua ore in care sa mai uite de necazuri, sa mai zimbeasca, sa zica: “OK, e bine. Hai ca incepe o noua zi…” Practic, crestineste vorbind, imi place sa bucur omul. Cred ca e esential sa bucuri.

O. V.:Vi s-a intimplat vreodata sa aveti impresia  ca scena este in partea cealalta, de unde oamenii privesc si unde chiar se cred la teatru?

G. I.: Nu neaparat. Din punctul meu de vedere toata viata e o scena, deci practic, fiecare joaca un rol.

Un rol, conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane inseamna “menire”. Stop. Deci fiecare dintre noi are un rol. De asta si esti intrebat de cite cineva la un moment dat: “Care este rolul tau in treaba asta?”. Avem un rol la care tinem mai mult sau mai putin, de care avem mai mult sau mai putin, grija.

Camil Petrescu spunea ca nu  exista personaj, exista “dosar de existenta”. Pina la urma, omul este un jurnal. Putem spune: la 21 de ani, in luna noiembrie, s-a intimplat sa ma indragostesc. La 22 de ani, in luna decembrie, s-a intimplat sa ma casatoresc sau sa divortez. Deci fiecare avem un destin pina la urma.

“Nu mi se pare firesc sa intri cu bocancii in intimitatea omului”

O. V.: In momentele de respiro, va trec prin cap scenarii proprii in care ati juca pina la epuizare?

G. I.: Nu. Si spun nu, pentru ca intotdeauna mi-am propus sa fiu foarte onest cu profesia mea si cred ca nimic nu este mai frumos.

O. V.:  Actorii obosesc vreodata?

G. I.: Cind ai aceasta sansa minunata, sigur ca obosesti ca om, dar ca actor niciodata. Cum am mai spus, nimic nu este mai frumos, iar daca intrebi un actor unde vrea sa moara, iti va spune ca pe scena. Ce poate fi mai frumos?

O. V.: Exista vreun lucru pe care il ascundeti de public, ca om?

G. I.: Personal, ascund de public viata mea privata si va zic si de ce. Nu pentru ca as avea o viata privata la care sa tin foarte mult, dar cred ca ce se face la ora asta, apropo de tabloide si de mediatizarea de cine cu cine se dragaleste, ca sa nu zic alta prostioara, cine cu cine nu stiu ce. Nu mi se pare firesc sa intri in intimitatea omului cu bocancii. Poate omul are placeri, iubiri, treaba lui.

Pina la urma, este important sa fii un profesionist, sa-ti faci treaba cu daruire.

O. V.: Dar fata de dumneavoastra, ascundeti ceva pe scena?

G. I.: Nu. De asta pot sa joc, din nefericire cred, si personaje negative. Pentru ca eu cred ca omul este un complex de calitati si defecte. Mai evidente calitatile sau, alteori, din pacate, mai evidente defectele. Da’ asta-i omul.

O. V.:  A existat vreun moment in care sa nu mai doriti sa urcati pe scena?

G. I.: Nu, niciodata. Alta menire nu am si indiferent de perioadele bune sau critice din viata mea, intotdeauna am fost dedicat scenei.

“Maia este unul dintre cei mai calzi oameni si o mama extraordinara”

O. V.: Unde credeti ca se joaca mai mult teatru, in politica, in tramvai…

G. I.: Cam peste tot si intr-un fel este bine. Dovada cea mai clara este ca – cel putin in teatrele bucurestene – salile sint arhipline. Asta inseamna ca omul a inceput sa descopere valoarea teatrului de calitate si nevoia de a merge la teatru. Pentru ca sint satui de atita teatru de pe strada si de la politicieni. Sint satui de teatru prost si vor teatru de calitate.

O. V.:  Care dintre tarile in care ati jucat, v-au lasat o amintire placuta?

G. I.: Eu am avut ocazia sa joc aproape in toata lumea, am facut turnee, dar cel mai mult mi-a placut in Elvetia, Franta si Anglia. Bine, eu am mai jucat si in Serbia, Ungaria etc.

O. V.: Cine sint actorii linga care ati jucat cu placere pina in prezent?

G. I.: Mi s-a oferit sansa de a juca alaturi de marii actori ai scenei romanesti cum ar fi Stefan Iordache, Mircea Albulescu, Ion Lucian, Florin Zamfirescu, Horatiu Malaele si Costel Constantin. Mi-a placut sa joc cu toti. Si evident, cu  Maia Morgenstern.

O. V.: Cum este Maia ca om?

G. I.:  Maia este unul dintre cei mai calzi oameni pe care i-am intilnit si o mama extraordinara. Este un om foarte generos, atit pe scena, cu colegii, la repetitii sau in timpul spectacolului, dar cu certitidine si in viata ei privata.

O. V.: Ce va leaga de Iasi?

G. I.: Doua lucruri mai ales, castanii de pe Copou si fetele frumoase.

O.V.: Pina cind veti tine in chirie muza actoriei?

G. I.: Va dati seama ca asta tine de credinta, nu exista stop. In teatru exista doar “Va continua!”.

O. V.:  Am auzit ca va pregatiti pentru un nou rol in piesa “D’ale carnavalului”. Ce personaj veti juca?

G. I.:   Pai despre asta discutam zilele astea, eu am luat in “D’ale carnavalului” si premii, am luat Premiul “Toma Caragiu” cu acest rol, Premiul “Alexandru Giugaru”… cu personajul Cracanel. Am si jucat piesa asta la Iasi, am jucat pentru televiziune “Catindatul”, poate voi juca si un Nae Girimea acum, ori cine stie.

O. V.:  Cum il vedeti pe Cracanel, un personaj negativ la fel ca pe Chiriac?

G. I.: Un june prim, ca sa nu-i zic altfel. Mai nevinovat.

O. V.: Va face sa va simtiti mai bine pe scena daca este nevinovat?

G.I.: Nu stiu, ne apucam de lucru si vedem. Pot sa va spun cu siguranta ca, exact ca un copil, eu astept jocul.

Paula SCINTEIANU

“Dosarul de existenta” al unui actor

Pe strazile Bucurestiului a ris in copilarie si tot pe ele a ramas sa-si joace piesa in viata. Nascut pe 15 februarie 1968, actorul George Ivascu a fost singurul copil la parinti. A crescut cu drag de teatru datorita mamei sale, iar in 1998 a absolvit Academia de Teatru si Film din Bucuresti, sub aripa profesorului Gelu Colceag. Tot sub indrumarea acestui regizor, actorul si-a facut debutul in cariera cu piesa “Striptease” de S. Mrozek. Aceasta i-a adus   Marele Premiu la “Gala Tinarului Actor”, la Costinesti in 1993, iar doctoratul si l-a dat in teatru pe tema “Logica absurdului in arta spectacolului din secolul al XX-lea”.

Pe scena Teatrului National din capitala a pasit in anul 1996 iar in prezent este directorul Teatrului “Metropolis” din Bucuresti, una dintre cele mai noi si moderne institutii de acest fel din tara.

Pe plan profesional nu s-a oprit doar la scena, ci s-a asezat comod si pe scaunul de la catedra. Astfel, in anul 1994 a devenit lector la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti.

Intruchiparea personajelor pozitive sau negative nici nu l-a intristat, dar nici nu l-a facut mindru. A jucat exact asa cum trebuie in piese de teatru precum: “A douasprezecea noapte”, “Casatorie in stil olandez”, “Cei doi tineri din Verona”, “Galy Gay”, “Amanti insingerati”, “Anna Karenina”, “Mofturi la Union”, “Crima pentru pamant” si nu in ultimul rind “O noapte furtunoasa” de I. L. Caragiale.

Actorul George Ivascu a filmat in 2005 teatru pentru televiziune. In serialul “Cuscrele” le-a avut ca partenere pe Draga Olteanu-Matei si Rodica Popescu Bitanescu, care au jucat rolul terifiant de soacra si nevasta.

In viata personala nu lasa intrusi care sa-i rascoleasca rufele murdare, insa ca orice om isi tradeaza activitatile din timpul liber. Prefera sa zaboveasca in fata televizorului la stiri, dar cel mai mult ii plac documentarele de pe Discovery si Animal Planet. Filmele cele mai reusite i se  par cele de la HBO. Cind are prea mult timp liber nu-i displac nici jocurile de strategie de pe calculator.

 Acasa are doua pisici care ii tin de urit, Mita si Zita. Cu blana tarcata, comunitare, pisicile lui George Ivascu se cred adesea in ecranizarea “Doamnele si Vagabondul”. Le ghiceste dupa cum dau din coada.