Daca vrei neaparat scurtatura spre cretinizare, atunci deschizi televizorul

Personajele lui Radu Paraschivescu nu sint unice si nici agreabile. Le-ai putea lesne intilni pe strada, la scoala sau in bloc, linga tine sau undeva departe in alt oras. Sint oameni fascinati de propria persoana, paranoici, hoti sau nesimtiti, anonimi sau figuri cheie in stat. E greu sa-i ignori si e si mai dificil sa nu-i transformi in tinta ironiilor. Scriitorul nu crede insa ca romanele sale ar avea vreo functie punitiva. Umorul are efect terapeutic in cel mai bun caz si e de scurta durata avind in vedere ca aberatiile se transforma in norme pe zi ce trece. Fapt care produce in cele din urma o tristete adinca si un soi de neputinta. Ar trebui atunci sa o luam iarasi de la zero si sa ne aducem aminte de lucrurile marunte.<

Nu sint atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva

Olimpiada de la Beijing – un mare concurs de farmacologie

O: Ar fi gresit sa numim traducatorii scriitori ramasi in umbra celui care semneaza cartea? Totusi, nu sint multi cei care au reusit sa dobindeasca ei insisi o cariera de romancier sau de jurnalist.

R.P.: De obicei, se spune ca sint scriitori care n-au apucat sa scrie si care, vrind totusi sa lase ceva in urma, s-au facut traducatori, la fel cum se spune despre critici ca sint scriitori ratati. Sint in egala masura false judecatile astea. Exista traducatori foarte buni, exceptionali, care n-au curajul sa-si asume o idee a lor, care se simt minunat in pielea scriitorului X, Y din alta tara, il reproduc la perfectie, au o empatie colosala, au cunostinte de limba romana, engleza, franceza cu totul laudabile, dar nu pot face pasul in scriitura, pentru ca se tem. Sint altii care isi pot pune pe rind cele doua palarii: scriitor sau traducator, dar nu cred ca un traducator este neaparat un scriitor de sertar, care nu si-a putut controla frustrarile si care a gasit ca unic debuseu viata de traducator.

O: Sinteti traducator, gazetar, scriitor. In ce ipostaza v-ati simtit cel mai putin incorsetat?

R.P.: Nicaieri. Am facut toate muncile astea cu egala placere, nu am mai tradus pentru ca nu am mai putut si am considerat ca am tradus suficient. Imi place sa scriu, imi pare rau ca nu pot sa scriu intr-un ritm anume, dar inspiratia, daca exista asa ceva, nu-ti da intilniri, nu vine la ora fixa, te ia prin surprindere, si nu am suferit incorsetari. Inainte de ’89 nu am suferit, n-am avut ce compromisuri sa fac, dupa ’89 am debutat destul de tirziu, si am avut norocul sa am o editura care sa ma accepte si care sa-mi propuna statutul de scriitor, Humanitas, si cred ca am raspindit increderea asta publicind niste carti vandabile.

Acum, despre valoarea lor s-a vorbit si de bine, s-a vorbit si in tonuri mai persiflante, cert este ca ele au un public, si continua o linie comica pe care a deschis-o, in proza contemporana, Grosan, pe care o regasim la Cosasu, pe care uneori o gasim, mult mai rar decit ar trebui la Razvan Petrescu, care dupa mine el este un scriitor care se subevalueaza in mod mizerabil si samavolnic.

O: In „Fanionul rosu” ati abordat necinstea in sport cu toate ca acest defect ar putea sa alimenteze alte zeci de romane cu exemple din diverse domenii. Incorectitudinea in sport este mai bine mascata?

R.P.: Nici macar nu mai e mascata. A fost odata, acum totul a devenit o competitie intre impostori, si ma gindesc deja cu spaima la Olimpiada de la Beijing care va fi un mare concurs de farmacologie; si de citeva concursuri incoace se intimpla un lucru, cine este pedepsit, cine este prins dopat si exclus din viata sportiva, nu e sanctionat pentru ca s-a dopat, ci pentru ca n-a stiut cum sa se dopeze. N-a facut-o cum trebuie si a fost descoperit de baietii aia de la laborator.

Sportul s-a indepartat de sensurile lui. Eu am pornit in „Fanionul rosu” de la o carte aparuta inainte, „Fair play” a lui Cristian Topescu, care era de fapt o glosa pe marginea valorilor inalte din sport si am spus da, e o fata a medaliei, hai sa vedem si reversul. Iar reversul arata asa. Tin minte cu melancolie ca aceasta carte mi-a adus un premiu, dar mi-a adus si un proces, unul dintre personaje m-a dat in judecata, pe motiv ca l-am facut de ris.

I-am demonstrat in instanta ca s-a facut singur de ris, am cistigat procesul, si am vrut sa arat ca noi nu sintem straini de conceptul furtisagului, avem si noi solistii nostri. Ei nu sint numai americani, canadieni, am avut si noi contributie in materie.

OPINIA: Domnule Radu Paraschivescu, in cartile dumneavoastra tratati lipsa de moralitate si ingustimea intelectuala cu un umor absolut fascinant. Ne poate ajuta hazul sa supravietuim mai bine?

RADU PARASCHIVESCU: Sigur, daca vrem sa ne alintam, putem sa spunem ca facem haz, ca ne amuzam, ca practicam o scrima de asta foarte greu de parat si-n felul asta rezolvam toate problemele din jur. Asta ar fi o gindire pur utopica, noi stim de la englezi ca utopia inseamna paradisul prostilor, insa e bine sa revenim in actualitate. Eu pur si simplu ma simt mai bine scriind in registrul comic. Simt ca asta este tonul pe care il stapinesc mai bine, subiectele pe care le am sint subiecte din Romania de azi, multe dintre ele ambalabile in haine comice; gasesti cite un subiect la fiecare colt de strada, exista un spatiu viu, populat de oameni nastrusnici, si atunci cred ca abordarea comica este cea mai potrivita. Nu sint insa atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva. Nu. Daca prin ceea ce scriu cistig un public, impun un stil de a scrie, si sint rasplatit de risul oamenilor si de vinzarea exemplarelor, atunci se cheama ca am facut un lucru folositor.

O.: Si totusi, se pare ca sarcasmul nu este suficient pentru a opri ascensiunea rapida a impostorilor, oriunde s-ar afla ei, in politica sau in alte domenii.

R.P.: Risul ar trebui sa biciuiasca, latinii spuneau ca rizind indreptam moravurile, alea probabil ca erau niste moravuri indreptabile. Acum, daca rizi, o faci terapeutic eventual, o faci pentru ca ai nevoie la un moment dat de o supapa ca sa nu explodezi. Nu cred ca sintem in situatia de a corija vicii, hibe, mari derapaje printr-un text, printr-o abordare ironica. Exista un soi de solidaritate intre cel care scrie si cel care citeste, exista un fel de fior empatic care se instaleaza intre ei si dau ca exemplu aici „Ghidul nesimtitului” in care oameni care au recunoscut episoade din viata lor evident au spus „uite ca li s-a intimplat si altora”. Cartea a fost depasita din ziua publicarii intr-un fel, intotdeauna se intimpla altele si altele, conditia de locatar al unui bloc produce tot felul de lucruri altadata neverosimile, si aici discutia e un pic mai ampla. Eu chiar am structurat „Ghidul nesimtitului” pe capitole si unul dintre capitole era dedicat vietii la bloc. Viata la bloc nu era o gluma, viata la bloc e de fapt o tristete, pentru ca reflecta modul in care o lume s-a stricat. Era lumea interbelica, lumea de dinainte de razboi, care a fost reformatata, fara discernamint, fara criterii, si rezultatul a fost odios. Ceea ce vedem astazi pe trotuare, in marile orase, incepind cu Bucurestiul, este una dintre consecintele triste ale unui mod despotic, irational, abuziv, de a concepe lucrurile.

Pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic

O: „Scrierile lui Radu Paraschivescu te fac sa te simti inteligent” spunea Marius Chivu, afirmatie pe care o aprob recitind cel putin „Fie-ne tranzitia usoara”. Cartea distreaza, dar in acelasi timp iti lasa un gust amar vazind care ne sint figurile publice. Am fi indreptatiti oare sa le desconsideram total dupa o trecere in revista a „perlelor”?

R.P.: Nu le desconsideram noi, ci se autodesconsidera. Si aici sint doua lucruri care trebuie observate. Unul e felul in care paranoia functioneaza. Exista o vorba care spune: pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic. Pentru ca oamenii se simt imputerniciti sa declare, sa-si asume tot felul de lucruri; sa se simta investiti cu tot felul de misiuni si atunci, stiind ca sint urmariti de un public mai mic sau mai mare, se produc. Asta ar fi un lucru ingrijorator.

Celalalt lucru ingrijorator si mai neplacut este disparitia criteriilor. „Fie-ne tranzitia usoara” nu este doar o sageata impotriva clasei politice. Acolo exista ziceri nesabuite din partea mai multor figuri publice. Exact aici este problema. Cartea arata ca discursul public s-a surpat, s-a deteriorat, s-a delegitimat. Partea trista este ca oamenii pe care eu i-am citat in „Fie-ne tranzitia usoara” sint oameni reprezentativi. Sint oameni pe care noi i-am legitimat si care acum se comporta ca purtatori de stindard, ca oameni care reprezinta ceva. Or, criteriul reprezentativitatii este strain multora dintre ei.

O: Romania e pulsatila si e absurda. Dar mai este generatoare de mari istorii?

R.P.: Este in orice caz generatoare de povesti. Si cred ca asta este una dintre marile virtuti ale Romaniei, pentru un scriitor. Este un spatiu care iti ofera povesti, subiecte. Daca ai, si aici eu sint un fericit, ochi si urechile bine calibrate, daca ai ceea ce se cheama vocea strazii si urechea strazii, atunci subiectele vin singure.

Nici macar nu-ti mai trebuie o mare inspiratie, iti trebuie un bun spirit de observatie si umor.

“Stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult”

O: Destinul cartii a fost pus de nenumarate ori sub semnul intrebarii. E interesant de vazut care ii va fi viitorul avind in vedere ca media deja i-a anulat suprematia.

R.P.: Ma simt incomod cind sint pus sa asigur propagarea unei viziuni catastrofice. Mai ales ca i s-a cobit cartii de vreo zece, cinspe ani incoace, s-a spus ca o sa dispara si ea si biblioteca si autorul ca instanta, chiar daca au venit oameni gen Umberto Eco si au spus stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult, n-o sa dispara scriitura. N-a disparut in America, unde lucrurile sint cel mai avansate tehnic, n-o sa dispara nici aici. Am avut crispari, am avut retineri. Nu cred ca va fi vorba de un viitor vitreg, nu cred ca scriitorul va fi napastuit, nu cred ca va disparea, ca va fi un fel de dinozaur care nu va rezista diluviului, cred in schimb ca el va trebui sa-si caute atent mijloacele de exprimare si mai ales mijloacele de petire a publicului, pentru ca aici mi se pare o miza interesanta.

Scriitorul nu va mai fi un om care va lucra pe cont propriu, o va face inconjurat de un aparat de marketing, de promovare, o va face cautindu-si un public la fel cum cauti lungimea de unda optima pentru un post de radio.

Cind un profesor universitar poceste sensul cuvintelor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri

O: Am putea spune ca asistam la nasterea unui hibrid? Literatura pare construita mai mult pe investigatia jurnalistica, iar jurnalismul devine noua forma de literatura.

R.P.: E interesant si chiar ma pregateam sa spun lucrul asta in cadrul conferintei. E posibil sa avem tendinta asta din ce in ce mai pronuntata, pentru ca multi oameni care sint scriitori sadea sint de fapt si ziaristi, sint de fapt si eseisti, sint de fapt lideri de opinie, desi mie expresia mi se pare neplacuta. Oamenii astia deja au invatat sa gindeasca textul in limitele unor conventii: numar de semne, supletea frazei, concizia frazei, nu mai spun ca scriu cu ochii pe ceas pentru ca trebuie sa plece ziarul, nu-si pot permite sa intirzie. Or, lucrul asta repetat saptaminal, bisaptaminal creeaza deprinderi. Si e posibil sa avem scriitori cu vivacitate multa, scriitori reporteri cum spuneti, in orice caz scriitori care sa fie foarte foarte atenti la cele mai mici ticuri ale lumii inconjuratoare.

O: Asocierea facuta adineauri e intemeiata si pe senzatia pe care mi-au dat-o cartile dumneavoastra, ce par mai curind o serie de reportaje.

R.P.: Sint carti scrise cu ochii si urechile larg deschise spre strada, spre oras, spre Romania poate e mult spus, spre Bucuresti in primul rind, exista aici o curiozitate in ceea ce ma priveste, eu inca nu am explicat-o si anume cartea cea mai valoroasa din punctul meu de vedere are vinzarile cele mai mici. E vorba de „Bazar bizar” care cred ca intr-adevar inseamna un text bun, valabil si acum si valabil si peste zece ani sa zicem. Explicatii exista, la „Ghidul nesimtitului”, de exemplu, a impus titlul, toata lumea a cautat legenda din spatele titlului si multi s-au simtit indusi in eroare, crezind ca este un ghid de atingere a performantei in nesimtire, iar „Fie-ne tranzitia usoara” si „Mi-e rau la cap, ma doare mintea” sint carti la care meritul meu e minor.

Sint de fapt volume colective, iar semnatarii sint doamna Zavoranu, doamna Groza, domnul Becali, domnul Vanghelie si ceilalti domni si doamne, toti persoane de bine. Eu am fost doar cel care a antologat si a facut trierea pentru ca, din o suta de mii de enormitati, a trebuit sa aleg o mie.

Fiind si cronicar TV si facind baleiajul asta saptaminal al posturilor TV, m-am obisnuit cu lucruri naprasnice din partea unor oameni de la care nu prea te astepti. Daca un fotbalist vorbeste prost, nu conteaza, treaba lui e sa dea cu piciorul in minge. Cind un profesor universitar, care mai e si ministru poceste sensul cuvintelor si nu are proprietatea termenilor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri. Nu am fost socat de aberatiile personajelor pentru ca facusem o triere destul de atenta si retinusem intr-adevar ceea ce parea cel mai sugubat din tot ce auzisem. N-am avut nici o reactie de stupoare pentru ca am intrat treptat in mlastina asta a noii limbi romane, n-am fost aruncat dintr-un avion de undeva in mijlocul prapadului, sa ramin fara reactie. Am fost pregatit pentru o delegitimare a limbii, iar lucrul asta il vad in jur, il vad la profesori, culmea, vad greseli care risca sa devina norma si cred ca peste doi, trei ani vor deveni norma, si noi vom parea niste oameni anacronici care nu mai stiu sa vorbeasca, desi noi vorbim corect, iar ei vorbesc incorect, lucrurile astea iti pot crea tristete, iti pot crea mihnire si iti pot crea un soi de neputinta. Simti ca nu prea ai reactii, ca nu prea ai ce sa faci.

Eu scriu carti comice, altul face un perdaf TV in care pune lupa pe diverse betesuguri, cazul Circotasilor sa zicem. Dar, numai din pastile, numai din florete si fara un sistem sau proiect de reorientare a limbii romane spre matca ei, cred ca ne asteapta lucruri ingrijoratoare.

Un maestru al cuvintelor

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucuresti) este traducator, scriitor si gazetar. A absolvit cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti, sectia engleza-franceza. A lucrat ca profesor de engleza, bibliotecar si documentarist.

A fost redactor de carte la editurile Olimp, Elit si RAO. In 2003 s-a transferat la Humanitas, unde activeaza si in momentul de fata ca editor.

A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinstea in sport (Fanionul rosu).

In 2005 a primit Premiul Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a anului (Fanionul rosu).

Coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004), a tradus aproape saizeci de carti apartinind scriitorilor englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).

A colaborat la ProSport si Observator cultural. In prezent, detine cite o rubrica la Idei in dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor. Publica ocazional in Romania literara, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Binele se vinde greu, raul se vinde nemaipomenit

O: Revenind strict la media, nu vad o explicatie coerenta pentru care telespectatorii sint constant interesati de oamenii mici ca importanta, intr-o exprimare frusta. De ce asistam la acest divertisment grotesc si de ce televiziunea noastra s-a transformat in locul oamenilor care cersesc atentie?

R.P.: Sint oameni care, daca sint plasati de sapte mii de ori la televizor, devin mari. Partea proasta este ca ajung sa se creada ei insisi mari, ajung sa se creada indispensabili, infiorati de mici impulsuri mesianice, sint oameni care traiesc conform convingerii ca au fost lasati de Dumnezeu pe pamint sa salveze tara. Or, avem asemenea exemple in fiecare zi la televizor. Exista un reflex pavlovian in rindul publicului. Daca ii dai de sapte ori pe zi Silviu Prigoana, el va ajunge sa creada ca Silviu Prigoana e genial. Daca ii dai si altceva il pui sa faca o alegere, sa opteze. Or, publicul nostru foarte rar opteaza. Lui i se da ceva, i se da o hrana gata mestecata, i se spune luati ca-i bun si-atunci el nu mai discerne, nu e pus sa munceasca, nu e pus sa-si exprime o optiune, sa vada patru oferte si sa aleaga una. Si n-am spus-o eu, au spus-o atitia altii inaintea mea, binele se vinde greu, raul se vinde nemaipomenit.

O: Sint oarecum sceptica in ceea ce priveste evolutia cartii, mai ales pentru ca noile mijloace de informare schimba cu totul comportamentul consumatorului. Timpul de lectura este constant micsorat, iar foamea de a sti se indreapta mereu spre alte surse.

R.P.: Televiziunea e de mult un concurent pentru carte, dar nici aici nu trebuie sa fim alarmisti; eu am pansamentul meu impotriva acestor idei si anume tirgurile de carte, in special cele din tara, care-mi demonstreaza ca batalia nu e deloc pierduta.

Si nu stiu daca exista cu adevarat o batalie intre carte si televizor. Cu un gram de discernamint, poti sa te uiti la televizor doua, trei ore, patru ore sa zic, poti si sa citesti. Sigur, daca vrei neaparat scurtatura spre cretinizare, atunci deschizi televizorul si treaba se face singura. Chloé Delaume a scris o carte in acest sens, „Locuiesc in televizor”, in care s-a autocondamnat la un experiment; a fost un experiment asumat cu tot cu mersul la psihiatru: a stat 22 de saptamini la televizor si a vazut in ce fel i se preschimba organismul, reactiile deviaza, stimulii sint altii, incepi sa fii chiar locuit de televizor, iar rezultatul e innebunitor. Fireste, ca asta presupune si o spalare a creierului, pentru preluarea diverselor mesaje publicitare. Creierul este primitor pentru Coca Cola, pentru Pepsi, pentru tot. Eu nu cred insa ca televiziunea a invins cartea. Si dau exemplul editurilor mari: Poliromul care acum zece ani, cind pericolul televiziunii nu era atit de mare, scotea 60, 70 de carti. Acum, cind pericolul este enorm, scoate peste 400 de carti. La fel si la Humanitas. Nu cred ca trebuie sa ne asteptam la o apocalipsa anticulturala, sa conchidem ca Dan Diaconescu e peste tot, ca vom deschide televizorul si vom da ori peste Prigoana ori peste Gigi Becali, pentru ca mi se pare o judecata perdanta. Eu cred ca televiziunea si cartea pot coabita.

O.: Cei care ne conduc se deconspira mai intii de toate prin limbaj, romanii marunti sint investiti cu o importanta nejustificata, valorile sint ocultate. Ce-ar fi de facut pentru a nu ne complace intr-o stare de mediocritate?

R.P.: N-as putea sa vorbesc in numele cititorilor pe care ii am. Vorbesc doar in numele meu, iar eu sint un om care se informeaza din mai multe surse. Cred ca pasul ce trebuie facut este sa nu ratam bucuriile simple. Cind vom recupera bucuriile simple, printre care arta convietuirii, arta de a admira, o cladire sau o persoana, micile compromisuri reciproce pe care le presupune o relatie fie ea locativa, matrimoniala, sau de alta natura, in momentul acela noi vom fi dobindit un gram de seninatate care ne va fi de folos. Nu trebuie sa ne invesmintam in faldurile cartii si sa spunem ca doar biblioteca ne va salva, pentru ca nu-i asa. Cred ca totul depinde de felul in care stim sa facem pasi marunti, pentru ca biblioteca e searbada fara altceva, fara o „salata” care sa ne asezoneze viata.

Catalina SCULITA