Costel Busuioc: Dumnezeu este singurul care mă ascultă cu atenție și nu rîde de mine

Concursul din Spania i-a schimbat viața mai mult decît ar fi vrut. Fostul zidar imigrant din peninsula Iberică a lăsat mistria de pe șantier pe micul portativ din sala de repetiții. Era o perioadă nebună atît pentru el, cît și pentru românii plecați în străinătate; el devenise modelul succesului în afară. Acum, la trei ani de la evenimentul care i-a descoperit vocea, Costel Busuioc se pregătește pentru o carieră în acest domeniu și speră ca exercițiile pe care le face or să-l țină departe de construcții. Dacă nu, „n-ar fi o mare dezamăgire. Nici o problemă, mă duc să pun faianță, gresie, pardoseli. Am plăcerea de-a trăi”, mărturisește Busuioc. Pentru el, succesul nu l-a schimbat, ci l-a făcut să se reîntoarcă la familia pe care a lăsat-o în Tomești. A vrut să-i învețe școală, însă cu unul dintre ei „m-am trezit că e pe tren spre casă. Mi-a  trădat încrederea”. Busuioc stă în două luntri, așteptînd acum mai mult decît un „șut în fund”.

OPINIA VECHE: Ați urmărit emisiunea Românii au talent?

COSTEL BUSUIOC: Parțial. Spun parțial pentru că am am auzit de cî­­țiva talentați de acolo și am căutat pe In­ternet, dar n-am urmărit-o, sincer să fiu, cu mare interes.

O.V.: La același gen de concurs, dar în Marea Britanie și Norvegia, doi români au impresionat publi­cul. Sînt românii binecuvîntați?

C.B.: Sînt binecuvîntați avînd în ve­dere că Dumnezeu dă soare și peste cei care fac voia Lui și peste cei care nu fac voia Lui. Sîntem binecuvîntați avînd în vedere că sîntem liberi, pu­tem să spunem ce vrem, facem ce vrem, alții nu pot acest lucru. Avem apă fără ca să udăm, ne crește pă­pu­șo­iul, grîul. În alte țări, toate acestea se irigă și sînt bani consumați în mo­to­ri­nă, curent etc., noi sîntem b­i­ne­cu­vîn­ta­ți, numai să vedem aceste lucruri.

O.V.: Talentul dumneavoastră a fost comparat cu al lui Luciano Pa­va­­rotti.

C.B.: Cred că a făcut o mare gre­șea­lă cine a spus acest lucru, pentru că el este un liric, eu-s mai mult spre dra­­matic. N-o să pot să cînt niciodată „Don Pasquale”, pentru că e un rol liric, el l-a cîntat, eu nu pot, așa cum nici Placido Domingo nu l-a cîntat. Din ce-am citit eu, Pavarotti a fost șco­­lit, eu nu. Acum studiez foarte mult, chiar din cauza aceasta m-am și îm­­­bol­nă­vit, am neglijat mîncatul, somnul și am făcut o cădere de imunitate, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-mi revin.

O.V.: Referitor la talentul dum­nea­­voastră, ați cerut să fiți lăudat mai puțin.

C.B.: Eu nu pot să accept lauda. Oriunde merg cer să fiu lăudat mai puțin. Sînt un om care a primit toată viața picioare în fund, dar mi-a plăcut să le primesc. De ce? Pentru că m-au ajutat, sînt un de­­lăsător și m-au ajutat tot timpul, lau­de­le nu. Și nu din falsă smerenie nu îmi pla­ce să fiu lăudat. Cea mai mare parte din viața mea a fost dedicată bisericii și evi­­dent că cei din biserică și cu­noș­tin­țele mă lăudau tot timpul pentru stilul de viață.

În pre­zent sînt în clasa a unsprezecea și sper să iau Bacalaureatul

O.V.: Și dacă n-ar fi fost pi­cioa­re­le în fund pe care să le primiți?

C.B.: Cred că dacă aș fi fost lău­dat, mi s-ar fi suit la cap. Chiar și prin­tre pro­fesorii de canto, n-am avut unul care să nu mă „bubuie”, să nu fie aspru cu mine, să-mi nu-mi spună pe față, nu să zică „ce gît frumos ai, ce pre­zență scenică…”, nu. Îmi trebuie oa­meni care să-mi zică ce trebuie să fac, ce îmi lipsește, ce trebuie să cîștig. Îmi caut ge­nul de oameni care să mă critice, pen­­­tru că unul care îmi spune că am ne­voie de ceva, într-adevăr ține la mi­ne.

O.V.: Cum îi găsiți pe acești oameni?

C.B.: Dacă trăiești normal, cu frică de Dumnezeu, n-ai cum să nu-ți dai seama. Și cred că experiența vieții pe care o am, mă ajută să cunosc toți oa­­me­nii de felul acesta. Îi simt de la o poș­tă.

O.V.: Acum studiați mult și concertați mai puțin. Vă amînați în­ce­pu­tul unei cariere de artist liric?

C.B.: Amîn pentru că vreau să fac o figură frumoasă. Am o răceala urîtă cam de vreun an. Dar sper că debutul  va fi cît mai repede. Dacă nu va fi în iu­nie, va fi în toamnă sigur. E vorba de a memora un text și muzica. Cît des­­pre coregrafie, se învață. Și un om care face ceva cu plăcere învață.

O.V.: Ce v-ați face acum fără po­pularitate?

C.B.: Eu mă axez pe operă, cred că sînt capabil să fac acest lucru. Am fost la multe din România, m-am îm­bră­cat fru­mos, să nu fiu ca oricare altul, și am vă­zut tenori, baritoni care sînt slabi pre­gătiți. Nu o spun din rău­tate. A fost pur și simplu o chestie pen­­tru mine: mă, dar eu pot să fiu mai bun! Și cred că viitorul meu nu va fi în țară. Eu încă mai sînt chemat în Spa­nia. Îmi place mult muzica spaniolă. Nu zic, îmi pla­ce și muzica populară ro­­mânească, dar nu mă omor după ea. Cînd asculți o doi­nă nu poți să nu plîn­gi ca român, nu poți, pentru că vine din adîncul sufletului ro­mâ­nesc, de-acolo, din vatră. Mai ascult mu­zi­că, în funcție de starea de spirit, însă opera mă caracterizează, sînt eu, face parte din mine și nu pot să nu fac asta. Dar dacă n-ar mai fi să cînt și aș putea să lu­crez, n-ar fi o depresie pentru mi­ne, n-ar fi o mare de­za­mă­gi­re. Nici o problemă, mă duc să pun fa­ian­ță, gresie, pardoseli. Am plăcerea de-a trăi. Pentru mine viața este o mare plă­cere și nu pot să nu mă bucur de ea. Numai cînd te uiți la flori, la verdeață, la pomi te în­car­ci de energie. Am pentru ce trăi, pentru ce să mă bucur în viață. Îmi place să zic că muzica nu este totul pen­­tru mine. Totul este Dumnezeu, fa­­milia, cei ce mă-nconjoară. Îmi place să merg la biserică să cînt o Pri­ceas­­nă sau Sfînta Liturghie. Pentru mine este o mare bucurie că tră­iesc și sînt sănătos. Dacă o să mai pot să cînt, ră­­mîne la latitudinea lui Dum­ne­zeu. El le hotărăște pe toate.

O.V.: Mai doriți să urmați Teo­lo­gia?

C.B.: Mai întîi să termin liceul. În pre­­zent sînt în clasa a unsprezecea și sper să iau Bacalaureatul și după aceea, dacă Dumnezeu mă ajută fac și acest lucru…

O.V.: V-ați gîndit să deveniți preot?

C.B.: Poate misionar, însă nu am timp de acest lucru. Dar nu se știe ni­cio­­­dată. Mi-ar plăcea să am cît mai multe in­formații despre teologie, des­pre cre­din­ță, credința neamului care este Bi­se­ri­ca Ortodoxă fără doar și poate.

O.V.: Cum de vorbiți cu o mare ușurință despre Dumnezeu? Unora le este foarte greu.

C.B.: Poate că unora le este ru­și­ne, fiecare scoate din straiță ce are. Îmi place ce zice Sfîntul Apostol Pa­vel: „Voi sînteți templul Duhului Sfînt”, aici este Dumnezeu. Iar dacă în inima noastră El există, n-ai cum să fii altcineva. Nu te poți ascunde după de­­get, lumina luminează. Cu toată sme­­­­re­nia zic că mi-aș dori să fiu un ade­­­vărat prac­ticant, dar uneori nu reu­șesc, îl mai supăr pe Dumnezeu.

O.V.: Dar vorbiți cu El?

C.B.: Da, ori de cîte ori mă pun în ge­nunchi și îi spun tot ce m-apasă, tot ce îmi trece prin cap știu că El mă ascul­tă. Este singurul care mă ascultă cu atenție și nu rîde de mine.

O.V.: V-a răspuns?

C.B.: Da. Cert, un lucru mi l-a dat. Însă n-am cerut un anume lucru, am zis „Doamne, dacă este voia ta, te rog frumos să mă ajuți să fac lucrul cutare”. Și întodeauna m-a ajutat și am înțeles că este voia Lui și este o mare bucurie să fac voia Lui. Dar nu în­totdeauna reușesc să vorbesc cu El.

O.V.: Ați reușit să faceți acea școală biblică de care pomeneați?

C.B.: Nu, din lipsă de resurse fi­nanciare. Este foarte greu. Toate la tim­­pul lor. Probabil că va fi undeva într-un loc retras, între munți.

Mi-aș sfătui copii să nu facă muzică, pentru că nu se poate trăi

O.V.: Ați spus că v-a plăcut muzica dinainte să vă nașteți.

C.B.: Pe vremea lui Ceaușescu, la ra­dio mai tot timpul se punea muzică cla­sică, simfonică și operă. În­tot­deauna cînd ascultam frînturi din opere sau din arii radiam. Nu tot timpul am avut ra­dio, dar, mai tîrziu, cînd am auzit operă mi s-a aprins be­cu­­lețul: „Asta e muzica pe care o asculta taică-miu”. Uneori, mi-am dat seama că probabil nu o asculta. Zic asta pentru că astăzi, după 20 de ani, cînd am luat legătura el mi s-a confirmat că nu este așa.

O.V.: Mama dumneavoastră cînta cînd erați mic?

C.B.: Ea cînta, dar sînt tenori și so­prane care au copii și aceștia nu au voce. Nu au, pur și simplu.

O.V.: Copii dumneavoastră au voce?

C.B.: Trei au, unul nu are. Dar toți sînt la liceul de muzică „Ion Vidu” din Timișoara. Din păcate, și astăzi con­cur­­surile de muzică din țara noastră func­ționează cu șpagă și asta este un lu­cru rușinos; probabil și din pricina salariilor care sînt, argumentează cei care lucrează în domeniu. Dar, ce să facem, mai bine sărac și cinstit. Un co­pil a trebuit să renunțe la olimpiadă fiin­dcă o doamnă profesoară i-a spus că acolo se cîștigă prin spagă.

O.V.: Ați reușit să schimbați mentalitatea părinților dumneavoastră, de care ați fugit în copilărie?

C.B.: Nu. Sînt douăzeci de ani dis­tanță între noi și, după atîta timp, nu cred că mai ești la fel. Ei au rămas pe loc, eu am mers înainte. Acum eu am familie, copii și nu pot să-i ajut cu ni­mic. Mai întîi să își dorească ei, și apoi cred că aș putea să-i ajut. Am avut o tentativă de a-i ajuta, însă, cu părere de rău, m-au tratat rău. După atîția ani să crești așa, să nu-ți dorești să te schimbi, să nu-ți dorești să faci ceva. Degeaba vreau eu, dacă ei nu răspund la fel. Trebuie să îți dorești tu schim­barea, să trăiești mai bine, să fii res­pectat.

Trebuie să fii un om de cuvînt, da-ul tău să fie da, nu să fie nu; dacă ți-am spus că sîmbăta din luna viitoare ne întîlnim la ora „h”, atunci acolo sînt cu jumătate de oră înainte. Mi-a plăcut să fiu așa, și-am ajuns așa. Mi-am zis, ce m-aș bucura să am și eu pe cineva care să semene cu mine. Dar n-a fost să fie. Fiecare ajunge ce-și dorește. Ei do­resc să trăiască în mizerie, doar să fie burtica plină.

Cei care intră în contact cu mine vor să învețe ceva de la mine. Mă port așa, trăiesc așa, nu pot fi altfel. Iar cei care trăiesc în casă cu mine trebuie să fie la fe. De aceea am zis, am avut o ten­tativă de a ajuta familia mea din Iași. Din trei, o soră a rămas la mine, restul au fugit, pentru că nu pot să spun că au plecat ca niște oameni normali. I-am dat la școală pentru că n-aveau nici o clasă. N-aveau nici o clasă și au plecat, cum să nu fiu supărat? Le-am zis fiecăruia că „dacă ești delăsător, o să stau lîngă tine, să te verific. O să fiu puțin mai aspru, o să ți se pară, nu sînt aspru, dar te rog frumos să ai răbdare. Dacă n-ai răbdare, roagă-te să-ți dea răbdare și Dumnezeu îți dă”.

Fratele meu a învățat încet să scrie, citea, mă bucura, dar m-am tre­zit că el a fugit de acasă de la mine. Însă n-a mai avut răbdare. N-a comunicat. Îmi zicea că e bine și m-am tre­zit că e pe tren spre casă. Mi-a trădat în­crederea. O lăsam mai moale dacă vor­bea, că și eu sînt om. Dar dacă s-a dus, bun dus. M-a făcut de rîs la școa­lă pentru că mi-am pus obrazul. Plus că fratele meu be­ne­ficia și de un loc de casă dacă ră­mî­nea, sora mea la fel, le dădeam un loc fru­mos de casă în Ghi­lad și nici nu cumpărau mîn­ca­re. Dacă ți se oferă un asemenea avantaj în viață cum poți să nu profiți de el? So­ția mea gătește foarte bine, este ardeleancă, face o mîncare excep­țio­na­lă, niște prajituri face… se vede! Îi spu­neam, iei mîn­ca­re de aca­să, mergi la serviciu, banii îi pui deo­par­te. Luna asta îți cumperi un me­tru cub de că­ră­mi­dă, haine… Mai am o soră care acum este în clasa a II-a în Timișoara și sper ca măcar ea să rămînă și să învețe.

O.V.: Vă constrîngeți copiii să crească altfel decît ați fost crescut dumneavoastră?

C.B.: Îmi place foarte mult cînd cei din jur văd copii mei și spun: „ce copii aveți!”. Toți spun așa. E un sentiment de împlinire și sper ca Dumne­zeu să mi-i țină așa, niște oameni deo­se­biți să fie. N-o să-i oblig niciodată să facă muzică, ba din contra, i-aș sfă­tui să nu facă muzică pentru că nu se poate trăi. E foarte greu să trăiești din muzică pentru că în România mentalitatea este alta: manele, muzică populară și cam atît. Este un grup restrîns cu cei care ascultă muzică simfonică, operă.

Ui­ta­ți-vă la cei care lucrează la operă sau la fi­larmonică, cum să trăiești cu un sa­la­riu de cîteva mili­oa­ne? Dar i-am dat la muzică pentru că ea te ajută să fii altfel, îți schimbă orizonturile, te face sensibil, din punc­tul ăsta de vedere este o minune că există muzica. Sînt și de principiul că dacă la copii nu le dai de lucru, le dă altcineva, să nu spun cine. Mi-a plăcut ce mi-a zis băiatul meu „Tati, eu nu fac mu­zica din obligație, mie îmi place foarte mult”. Îl mai opresc de multe ori, ajunge, stă cîte șa­se ore în fața pia­nului, e silitor și mă bu­cur foarte mult. Dar sînt atent să fie buni și la materiile celelalte, soția mea se dedică cel mai mult pentru creșterea copiilor și cel mai mare merit îl are ea.

O.V.: Ei cum se împacă cu mu­zi­ca?

C.B.: Aoleu! Cînd încep toți, trei vio­ri și un pian… avem noroc că stăm la casă. Băiatul studiază jos în salon la pian cu coadă scurtă, fetițele, fiecare în cîte o cameră.

O.V.: Considerați că-i protejați, neexpunîndu-i în public?

C.B.: Nu sînt de acord să îi expun. Familia e doar pentru mine, sînt egoist. Am grijă de ei, sînt copii mei, dacă ar fi ca să nu am ce mînca, mă las eu pentru ei. Cît sînt sănătos fac tot posi­bi­lul să aibă de toate și oricine își dorește să aibă copii lui ce n-a avut el.

Nu puteam să merg la gagicărit, să agăț fetele

O.V.: Unde se găsesc acum vorbele profesorilor care vă ziceau că sînteți „urît și prost”?

C.B.: Trăiam în alte vremuri atunci, nu știu dacă mai există astfel de pro­fesori. Mi-aduc cu mare plăcere aminte de vremea cînd eram cioban. În acea turmă de oi mai erau și unele șchioa­pe, dar mă îngrijeam de ele. La acordam mai multă atenție ca să fie ca celelalte. Nu s-a întîmplat același lu­cru și cu mine în școală. Îmi pare foarte rău și prefer să uit. E ca la preoți: unii au această chemare, alții nu. Din păcate cred că întotdeauna vor fi așa.

O.V.: De la cîștigarea concursului încoace, v-ați mai izbit de ase­me­nea reacții?

C.B.: Toți care mă iubesc vin la concertele mele, apreciază ceea ce fac, îmi scriu pe site. A și fost o figură fru­moasă atunci, vremurile alea grele, cînd România era mușcată din toate părțile în Italia și în Spania. Treceam printr-o perioadă foarte grea. Intram cu capul în pămînt de rușine ca nu cumva să-și dea seama spaniolii că sînt român. În Italia nici nu vorbeam în română. Și a venit concursul ăsta după toată nebunia și m-am bucurat foarte mult. Pentru muncitorii de rînd a fost o bucurie extraordinară. Și se identificau cu mine. Știu oameni care au aruncat CD-urile cu manele la coșul de gunoi, m-am întîlnit cu oa­me­ni care mi-au spus asta, că au re­nun­țat la stilul acela de muzică și vo­iau să le recomand ceva să asculte. Pentru mine a fost ceva incredibil. Tineri care veneau și mă strîngeau în brațe. A fost copleșitor.

O.V.: Unde vă bucurați de o popularitate mai mare?

C.B.: Nu pot să compar România cu Spania, pentru că acolo este un public avizat, este și un public mai mare. Mi se pare nedrept, acolo am cîș­tigat concursul și dacă fac un concert e sala plină. În România mai trebuie pregătit publicul, dar ușor, cred că lucrurile se vor îndrepta și la noi în țară.

O.V.: Într-o ședință de pregătire de la emisiune vi se spunea să cîn­ta­ți din inimă. Acum cine vă în­dru­mă?

C.B.: Cîntam întotdeauna din inimă, dar la repetiții oboseam. După atî­tea ore, e puțin mai greu. Atunci cînd ești odihnit, doar textul îl ai în cap, îl treci prin filtru și ajunge la inimă.

O.V.: Unde sînteți acasă?

C.B.: Cred că a dispărut „acasă”. Oriunde sînt acasă, la Iași, la Ti­mi­șoa­ra… la Madrid e mai greu. Pot să spun că sînt acasă la Hațeg, de unde e so­ția mea.

O.V.:  Ați avut momente cînd vă părea rău că ați plecat din Tomești?

C.B.: Niciodată. N-am avut ce pierde, am avut ce cîștiga că am plecat. Nici nu am avut grup de prieteni, nici nu mă regăseam cu ceea ce era acolo. Am fost aparte. Nu puteam să merg la gagicărit, să agăț fetele, ori în zona aia, baieții sînt faimoși în a fi așa.

10.000 de euro, atît îmi cere o orchestră ca să cînte cu mine

O.V.: Credeți că șansa de a apărea în 2005 la „Surprize Sur­prize” este o șansă irosită?

C.B.: Atunci nu eram pregătit să mă lansez. Cred că m-aș fi bucurat dacă mi se oferea șansa de a merge la liceu. De fapt, cei care m-au trimis acolo au vrut să-mi facă surpriza asta, dar din păcate n-a fost surpriza intenționată de ei. Mi-a zis după aceea domnișoara Diana Trocmaer, care este din presă. Pentru mine capitolul mu­zică era închis. Ea a venit și a zis că vrea să facă un reportaj cu mine și i-am zis că pe jurnaliști îi interesează doar munca și persoana lor, și i s-au umplut ochii de lacrimi. N-a rămas in­di­ferentă și a încercat să mă ajute și cred că a fost foarte sinceră cu mine. A și plecat din țară săraca. Eu regret că pleacă astfel de oameni din țară.

O.V.: Dar dumneavoastră nu vreți să plecați?

C.B.: Din păcate nu sînt acceptat în România, chiar și acum că studiez și știu ce fac, nu sînt acceptat. Ca să cînte cu mine, îmi cer cîte 10.000 de euro, să cînt o operă, atîta îmi cere o orchestră. De aceea cînt cu negativ, pentru că e foarte greu să plătești suma asta. Se fac de rîs cu un tenor slab, dar nu acceptă să cînte pe mai puțini bani. E o mentalitate pă­gu­boa­să. Eu sînt acceptat și res­pec­tat în Spania și de aceea voi pleca în țara respectivă. Cultura noastră are de suferit de pe urma asta, pentru că unul dă șpagă și cîntă unul obosit.

Eu aș găsi altă metodă, pentru că muzica este ca un sport. Trebuie să trăiești ca un sportiv, să lași băutura, fumatul, astea n-au ce căuta în mu­zi­că. Se cred talentați și nu mai studiază. E exact ca plugul, ari și după aceea îl lași, îl bagi în șopru și se pune rugina pe el, nu mai lucește. Așa e și vocea, dacă nu studiezi. Talentul nu este de-ajuns, trebuie foarte multă muncă.

O.V.: Tot în 2005 ați avut promisă și bursa de la ministrul Culturii. Ce s-a întîmplat cu ea?

C.B.: A fost o mare abureală. Min­­ciu­na are drumul cel mai scurt. Min­­­ci­no­șii n-au ce căuta la gu­ver­na­rea României, hoții și mincinoșii. Din păcate avem foarte mulți. Domnul Ior­­gulescu a mințit atunci. Oamenii de la fundația domnului Dinu Pa­tri­ciu m-au căutat și am primit bursa de 2000 de dolari pe lună. Mă sunau și îmi cereau să le trimit copie după bu­le­tin, să scriu cutare lucru. Omul care vrea să îți facă un bine, ți-l face. Eu l-am căutat pe domnul Iorgulescu și a fost o mare minciună.

O.V.: După ce se va termina bursa de la Fundația „Dinu Pa­tri­ciu” ce veți face?

C.B.: Voi pleca și o să mă angajez în Spania la teatru.

O.V.: Vă gîndiți să participați la Eurovision, profitînd de imaginea pe care o aveți?

C.B.: Nu m-a contactat nimeni în sensul ăsta, nu cred că sînt un cîștig pentru Eurovision sau nu știu cu ce m-ar ajuta acest concurs pe mine. Am în­­țeles că și acolo se merge pe pile. Dacă mi s-ar propune probabil că aș accepta. Să fim sinceri, Eurovisionul este aranjat, din România pleacă cine vrea juriul respectiv și, bineînțeles, sponsorii acestui concurs. Am curaj să spun foarte senin acest lucru, sper să nu supăr pe nimeni, pentru că ăsta e adevărul.

***

Fiul lui Babel, după 3 ani

Costel Busuioc s-a născut în anul 1974, în satul Goruni din comuna Tomești, la cîțiva kilometri de Iași. Cu încă nouă frați în familie și cu o si­tua­ție materială dificilă, la 14 ani aga­ță cărțile-n gard  și renunță la școală. A lăsat regiunea săracă a Mol­do­vei pe vestul țării și ajunge în Timi­șoa­ra unde a lucrat cu ziua, prin gos­po­dă­rii­le oameni, apoi ca spălător de va­goa­ne și motostivuitor, fiind o pe­rioa­dă și cio­ban. Pînă la 24 de ani a schim­bat cîteva meserii și s-a hotărît să se că­să­to­rească.

Cu aceleași greutăți pe umerii săi și așteptîndu-și și cel de-al patrulea copil, Costel și-a lăsat familia în Ti­mi­­șoa­ra, încercîndu-și norocul, ca alți ro­­mâni, în Spania. Deja cu cîteva apa­­riții la televiziunea publică locală și națională, a apărut și la trei televi­ziu­­ni spa­­niole drept „zidarul tenor”. După doi ani, în timp ce lucra pe un șantier de construcții din Madrid, află des­pre con­cursul muzical Hijos de Ba­bel, des­tinat imigranților. În 2008, concurează cu 4000 de alți muncitori și cîș­tigă trofeul după ce a cucerit pu­bli­­cul spaniol, iar în România este con­­siderat un erou de către media ro­mâ­nească.

Succesul i-a surîa și a semnat un con­tract cu Sony BMG, unde înregis­trea­ză primul album: Costel.  Ul­te­rior, casa de discuri Nova Music îi acor­dă Discul de Aur pentru cel mai bun album de debut. În același timp își începe și aparițiile pe scenele din țară, iar  în 2008 a cîntat în des­chi­de­rea concertelor lui Julio Iglesias de la Iași și Cluj și a primit o bursă de la Fun­dația Dinu Patriciu. Bani care îi sînt necesari plății lecțiilor de canto și sol­fegiu. Decide să-și urmeze studiile și se înscrie la liceu, în acest moment fiind în clasa a XI-a.

În 2009, Costel Busuioc a înre­gis­­trat o serie de melodii pentru casa de discuri Sony. Lansat cu ocazia Zilei Îndrăgostiților, CD-ul conține  nume  cunoscute ale muzicii de operă, prin­tre care Luciano Pavarotti, Pla­cido Domingo, Montserrat Caballe și românca Angela Gheorghiu.

O dată ce fenomenul „Busuioc” s-a liniștit, el și-a lansat cartea biografică, sub forma unor convorbiri și dorește să continue lecțiile de canto cu baritonul Balla Sandor la Tîrgu-Mureș, la care încă mai studiază. În același timp, Busuioc susține și concerte prin țară, promovîndu-și și albumul din 2010, „Segundo”, o înlănțuire de canzonette napoletane și zarzuellas și îl promovează printr-o serie de concerte cu filarmonică.

Georgel COSTIȚĂ