E amar, dar e și minunat să îți vezi pacienții crescînd, acumulînd încredere și mergînd mai departe

Interviu cu soția ambasadorului Statelor Unite în România, Elisabeth Gitenstein

Pe holurile Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Sf. Maria”, așteptarea este, pe alocuri, întreruptă de un zîmbet amar, aruncat fugar de sub o plapumă. Excelenței Sale, Elisabeth Gitenstein, nu-i scapă nici un salon. Se apropie de fiecare mamă, de fiecare copil cu boala dosită în sîn și se bucură cînd aude vreo frîntură de engleză. Nu e tîrziu. Nici greu nu este. Fiecare cameră are povestea ei, doar cu personaje pozitive. Portocalele sau insignele pe care le lasă pe mesele pacienților le colorează încăperea. În biroul directorului, aerul e mai uscat. Pașii mici și gălăgia au rămas în urmă.

OPINIA VECHE: Credeți că puteți schimba lumea?

ELISABETH GITENSTEIN: Cîte o singură persoană, pe rînd. Doar atît de departe pot ajunge. Și poate să mă schimb pe mine. Stai să mă mai gîndesc, habar nu am. Probabil singura persoană pe care aș putea să o schimb sînt doar eu. Aș putea influența pe altcineva, dar schimbarea vine de la celălalt.

O.V.: Cum este să lucrezi cu oameni bolnavi psihic, care nu se pot controla și pot deveni agresivi în orice moment?

E.G.: Da, pot fi agresivi. În spitale, de obicei, avem personal antrenat pentru asta, pentru ca toată lumea să fie în siguranță. Apoi, încercăm să menținem o atmosferă propice, calmă, pentru a tăia răul de la rădăcină. Astfel, în loc să vezi pe cineva care stă într-un colț și este deja supărat, mai bine îl iei cu binișorul, încerci să vorbești cu el din timp, nu aștepți să treacă trei ore pînă cînd devine foarte supărat. Încerci să rezolvi problema cît încă nu este prea tîrziu. De asemenea, contează foarte mult felul în care te apropii de cineva. Poți să îi spui, încruntat: „Mergi la culcare!”, sau îl informezi, calm: „E timpul să mergi la culcare”. Ferm, dar nu agresiv.

Astfel, atitudinea unui profesionist și limbajul corpului sînt foarte importante. Au legătură cu impactul asupra pacientului, compun atmosfera de calm și ordine de care adultul este responsabil. Eu prefer, de exemplu, să mă uit în ochii pacientului, dacă pot, și nu îmi țin brațele încrucișate, dar le las jos. „Salut, numele meu e Libby”, și îi spun neapărat pe nume: „Domnule Brown, cum vă simțiți?”. Se strîmbă. „Oh, îmi pare rău să aud că vă simțiți prost. Arătați de parcă îți fi avut o zi proastă”. Accepți sentimentele celorlalți, nu le spui: „Nu ai nici un motiv ca să te simți rău, nu știu care e problema ta”. Poate a primit o veste proastă, nu ai de unde să știi. Tot ce poți face este să îl întrebi cu ce îl poți ajuta. Și vei fi surprinsă cît bine poți face. Apoi, dacă îl întrebi asta, ar fi bine să ai și timpul necesar pentru a-i asculta răspunsul.

Nu e întotdeauna bine pentru cineva să retrăiască o experiență dramatică, din nou și din nou

O.V.: Nu v-a fost frică niciodată de ei, de reacțiile lor?

E.G.: Da, la început, dar de asta există supraveghetorii, de asta ai ajutor, de asta te pregătești cu mult timp înainte. E nevoie de ani de antrenament ca să poți lucra cu oamenii bolnavi psihic. Eu am făcut patru ani de facultate și doi ani de master și apoi încă doi ani de stagiu.

O.V.: Știu că ați îngrijit, la un moment dat, soldați răniți veniți din Irak și Afganistan. Cîți dintre ei și-au revenit după traumele de război? 

E.G.: Aproape toți. Unii au fost răniți mai grav și au răni care se vor vindeca foarte greu, dar potențialul de vindecare este oricum foarte înalt. Dar va lua foarte mult timp și pentru multe răni vor trebui să treacă cîțiva ani chiar. În general, însă, majoritatea soldaților își revin foarte ușor.

O.V.: V-au împărtășit din experiențele lor?

E.G.: În general, soldații nu vorbesc despre ce s-a întîmplat acolo. Sînt extenuați, majoritatea, dar se concentrează asupra tratamentului. Nu e întotdeauna bine pentru cineva să retrăiască o experiență dramatică, din nou și din nou. Noi sîntem curioși, dar acest lucru nu e neapărat folositor pentru persoana respectivă. În general, soldații nu se gîndesc decît la întoarcerea în familie, la găsirea unei noi slujbe, la revenirea la ceea ce au fost, soldați, sau se gîndesc la o altă perspectivă.

În perioada recuperării, făceau multe terapii intensive, exerciții fizice, se antrenau pentru o nouă slujbă. Unii dintre ei aveau dureri mari, iar acesta era primul aspect de care trebuia să ne ocupăm noi. Să îi ajutăm să își mențină dorințele active, să fie rezistenți, iar dacă reușeam să facem acest lucru, totul se simplifica după aceea.

O.V.: Cît de mult trebuie să te apropii de o persoană pentru a o ajuta să treacă peste un șoc, o traumă?

E.G.: Cred că nu implică nimic extraordinar, cu toții avem capacitatea de a ajuta pe cineva, o altă persoană. Pentru că mulți dintre ei pur și simplu se întorc la starea lor normală și realizează brusc că: „Oh, pot să îmi îmbrac pantalonii singur”, sau „Oh, soarele a răsărit din nou azi” și fiecare zi în care faci acești mici pași scurtează perioada de recuperare. Știi cum e, zi de zi, centimetru cu centimetru. Chiar este o melodie de genul ăsta „Inch by inch, road by road, I’m gonna make my heart grow” (n.r.: „Bucată cu bucată, drum după drum, inima mea va înflori”). Chiar așa se întîmplă și oricine poate face asta. O persoană începe brusc să facă un lucru normal după ce a trecut printr-o tragedie și apoi își dă seama: „Oh, pot să fac asta!” și continuă să facă pași mici spre recuperare.

O.V.: V-ați apropiat vreodată atît de mult de un pacient încît să vă împrieteniți?

E.G.: De fapt, menținerea unei bariere între un pacient și o soră medicală sau un doctor este unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei meserii. E o limită pe care nu vrei să o treci pentru că, altfel, dacă pacienții îți devin prieteni apropiați, nu te mai poți întoarce și redeveni un profesionist. Dar pentru a fi de ajutor cu adevărat, trebuie să îi poți asculta oricînd și indiferent de ce ar spune. În momentul în care îți vor deveni prieteni apropiați, totul se va schimba.

La un moment dat, nu vor mai avea nevoie de tine, vor pleca să își facă prietenii lor

O.V.: Dar nu credeți că o relație mai apropiată i-ar putea ajuta mai mult?

E.G.: Nu, pentru că noi vrem ca ei înșiși să își poată face alți prieteni, să poată avea viețile lor. Dar dacă eu aș deveni unul dintre prietenii lor, în una din zile unul dintre pacienți mi-ar spune : „Dar mă bazez pe tine pentru cina de vineri”. Și atunci ce faci? Mai ai și alți pecienți, e tura ta, nu poți să mergi și îi dezamăgești pe ceilalți. Datoria noastră este de a-i ajuta, de a-i face să înțeleagă că își pot face alți prieteni. E ca și cum ai fi un profesor. Studenții nu vor rămîne cu tine pentru totdeauna. Trebuie să îi ajuți să atingă următorul nivel, dar nu să se blocheze. Aceasta e partea amară a acestei meserii. La un moment dat, nu vor mai avea nevoie de tine, vor pleca să își facă prietenii lor. E amar, dar, în mare parte, e minunat să îi vezi crescînd și acumulînd încredere și mergînd mai departe, spre normal. Și apoi mai auzi de la ei cîte ceva. De fapt, poate auzi, poate nu, dar e ok oricum.

O.V.: Ați întîlnit cazuri care nu au putut fi tratate?

E.G.: Din punct de vedere psihiatric? Desigur, sînt oameni care vor avea nevoie de îngrijire pentru o perioadă foarte îndelungată de timp. Sînt unii care au probleme mai serioase decît alții. Din schema vieții fac parte și pacienții cu probleme mai grave, iar tu faci tot ce îți stă în putere ca să îi ajuți. În fiecare zi, în fiecare an, vor apărea persoane de acest gen, care vor avea nevoie de mai mult ajutor, iar tu vei continua să cauți soluții pentru fiecare.

O.V.: Credeți în miracole?

E.G.: Sună ciudat, dar aș prefera să nu răspund la întrebarea asta.

Cea mai bună metodă de a-i învăța pe copii să citească este să le citești tu lor

O.V.: De ce ați ales să le spuneți copiilor din spitalul „Sfînta Maria” o poveste?

E.G.: Habar nu am cum mi-a venit ideea asta. M-am gîndit, inițial, să exersez româna, dar, în general, ador să le citesc copiilor și a fost o modalitate de a interacționa cu ei, în limba lor. Am exersat o săptămînă întreagă, cel puțin de o sută de ori și m-au ajutat toți. Am repetat povestea cu membrii familiei care mă găzduiesc, cu mama, cu fiul, cu profesorii, cu toată lumea. Și chiar m-a ajutat să învăț româna, pentru că eu abia am început să o studiez, și cititul cu voce tare chiar te ajută să înțelegi ordinea cuvintelor într-o frază și contextul limbii. În plus, ador să le citesc copiilor. Și mi-e dor de nepoții mei la nebunie. Unul are doi ani și altul, trei. Sînt în Seattle și Washington. Cineva mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a-i învăța pe copii să citească este să le citești tu lor, iar eu le-am citit copiilor mei pînă au ajuns în liceu.

O.V.: Cum i-ați ales pe „Cei trei purceluși”?

E.G.: Cineva de la ambasadă a căutat o carte în română cu foarte puține cuvinte. E destul de greu să găsești o carte pentru copii care să nu aibă foarte multe cuvinte pe o pagină. Eu mai am cîteva exemplare, dar care conțineau mult mai multe fraze și niciodată nu aș fi fost în stare să le citesc. De asemenea, l-am rugat să caute ceva pentru copii foarte mici. De fapt azi, cînd am citit pentru a doua oară, am fost mai relaxată pentru că era a doua oară.

Debutul a avut loc ieri. Am fost extrem de atentă și am repetat pînă în ultimul minut, așa că azi am făcut cîteva gafe chiar. Oricum, cînd faci ceva pentru a doua oară, ești mult mai relaxat. Și, de data asta, am făcut mai multe pauze și i-am pus să bată în masă, ca mine, ați văzut? Ieri nu i-am pus pe copii să gesticuleze în rînd cu mine. Azi a fost mai amuzant. Și micuții au fost foarte receptivi. Din nou, acesta este un nou mod de a interacționa.

O.V.: Ce știați despre români înainte de a ajunge aici?

E.G.: Despre popor, în mare, nu foarte multe. Știam de la soțul meu însă că stră-străbunicii s-au mutat în SUA din România, în timp ce o parte din ei au venit chiar din Moldova, din Chișinău. Și, de cînd ne aflăm aici, chiar am descoperit că avem rude în Chișinău, cu numele de familie Gitenstein. Soțul meu i-a vizitat, nu cu mult timp în urmă, după ce ambasada noastră de acolo a făcut niște cercetări. Inițial, au găsit niște morminte, apoi, pe directorul genealogic al cimitirului, Sofia Gitenstein, care este chiar una dintre verișoare. Tatăl ei este în viață, bunicul ei la fel, care are aceeași vîrstă cu tatăl soțului meu, așa că se vor întîlni. Sînt, probabil, verișori de gradul III sau chiar de gradul II. Familia soțului meu a emigrat în 1880-1890 și, în acel moment, Chișinăul era împărțit între ruși și români. Pe lîngă aceștia, mai avem un set de străstrăbunici în Bîrlad.

Voluntariatul este o cale de a încropi o comunitate

O.V.: De ce credeți că e atît de important voluntariatul?

E.G.: Voluntariatul, munca în folosul comunității, este un criteriu important la admiterea în universități, în licee, în gimnazii și uneori, chiar și în grădinițe. A fost la școlile pe care le-au frecventat copiii mei, precum e și în multe alte școli. Cred că e generat de modul în care țara noastră a fost fondată, prin vecini care se ajutau reciproc.
În SUA, toți sînt sau au fost emigranți. Toată lumea a venit din alte părți. Mulți oameni au venit chiar din locuri în care nu au fost fericiți, așa că au vrut să aibă o viață mai bună. Cred că se trage încă din acele vremuri. În plus, uneori, familiile noastre se găsesc la distanță foarte mare. Noi avem cu toții tendința asta de a ne muta cît mai departe, probabil deoarece țara noastră este atît de mare. Voluntariatul este, prin urmare, o cale de a încropi o comunitate. Dar niciodată nu a fost obligatoriu.

O.V.: În România, oamenii nu se ajută între ei atît de mult.

E.G.: Dar se extinde și aici, am observat asta. Săptămîna asta am vizitat trei licee din Iași, Colegiul Național, liceul „Emil Racoviță” și Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” și am rămas foarte impresionată de inteligența copiilor. În plus, mulți dintre ei fac voluntariat. Există.

O.V.: Cunoașteți voluntari care sînt forțați să facă acest lucru?

E.G.: A, desigur, există tot felul de oameni, dar mulți au moduri diferite de a privi lucrurile. Tu speri că dacă fac voluntariat, vor scoate ce-i mai bun din ei. În general, la bază există un interes, o idee în spatele acțiunii, nu știu, au impresia că va arăta bine în fișa lor pentru universitate. Adesea însă, din moment ce încep să facă voluntariat, viața lor se schimbă. Cred că e vorba de faptul că întîlnești pe cineva nou, pe care îl caracterizezi într-un singur fel, fie e sărac, fie e bolnav, apoi descoperi că omul respectiv are multe lucruri pe care ți le poate oferi. Are povești minunate, un curaj nemaipomenit, știe să facă față multor situații. Asta e ceea ce înveți tu de la alții. Și sînt o mulțime de lucruri.

Cred că pe români îi atrage optimismul americanilor

O.V. În afară de povestea din această seară, ați mai citit ceva în română?

E.G.: Nu, dar cineva mi-a dat chiar o colecție minunată de poezii de Eminescu și sînt hotărîtă ca pînă la finele anului să le pot citi cu voce tare.

O.V.: V-ați uitat vreodată prin geam la oamenii care stau la coadă pentru o viză în America?

E.G.: Da. Sînt atît de încîntată de ospitalitatea românilor, de prietenia lor, de atitudinea pozitivă, sînt foarte impresionată și sînt entuziasmată că oamenii vor să vină în SUA. Cred că îi atrage optimismul americanilor. Sloganul lui Obama este „Yes, we can!” (n.r.: “Da, noi putem!”). Cred că asta îi atrage.

O.V.: Cîți oameni cu zîmbetul pe buze întîlniți pe stradă în România?

În general, cred că ne confruntăm cu toții cu aceleași probleme. Nu-i poți categorisi în felul acesta. Aici apare ceea ce cred eu că este individualismul. Se depun eforturi.

***

Învățăturile vieții

„Din munca mea cu oamenii bolnavi mintal am avut numai de învățat”, declara, la un moment dat, Elisabeth Gitenstein, soția ambasadorului Americii în România. În domeniul psihiatric a început să activeze acum 35 de ani, iar de atunci, a lucrat ca asistent clinic specialist, acordînd o atenție sporită și activității de voluntariat. Timp de 20 de ani, a vizitat pacienți din zonele sărace ale Washingtonului la domiciliu și le-a oferit asistență gratuită, făcînd voluntariat în cadrul unei organizații non-guvernamentale. A îngrijit de soldați americani veniți din războaiele din Irak și Afganistan în unitatea psihiatrică a spitalului militar Walter Reed. De asemenea, a intervenit după masacrul de la Universitatea Virginia Tech, unde un tînăr a omorît 32 de persoane, după care s-a sinucis.

În București, este implicată în multe activități de voluntariat în instituții românești, în spitale mai ales, sau de caritate, în colaborare cu ONG-uri din capitală. „În fiecare zi, vor apărea persoane care vor avea nevoie de mai mult ajutor, iar tu vei continua să cauți soluții pentru fiecare”.

***

Anotimpurile dintr-o săptămînă

„Mulțumesc foarte multe” se întind literele arcuite frumos pe o filă albă, sub un text scris în engleză și semnat de Excelența Sa, doamna Elisabeth Gitestein, soția ambasadorului Statelor Unite ale Americii în România. „O studentă extrem de motivată, inteligentă și harnică” o descrie doamna Anca Colibaba, președintele fundației EuroEd și organizatoarea programului din timpul vizitei Domniei Sale în Iași. „Și am avut și privilegiul și plăcerea să o acompaniez în foarte multe momente” și buzele iau forma unui zîmbet modest.

„A muncit foarte mult și, deși s-a ținut cu dinții de program, tot nu a reușit să le facă pe toate. Este foarte entuziasmată”, mai notez. Coala cu lista de activități îmi confirmă acest lucru. Trei cuvinte-cheie pot sintetiza întregul program: curs, pauză, masă. Pe alocuri, se mai strecoară, șmecherește parcă, și cîte o vizită, la un liceu, la un spital sau la un muzeu.
„A venit la noi ca să studieze limba română” îmi povestește doamna Anca, iar prima adresare din partea soției ambasadorului: „Te rog să îmi spui Libby”, îmi confirmă acest lucru. Micuță și firavă ca primele fire de iarbă ale primăverii, Libby își îmbracă haina de iarnă și îmi spune că afară „zăpădește”, în timp ce privește cu mirare fulgii mari de nea. A fost prea lungă iarna. La Iași, Excelența Sa a venit într-un anotimp și a plecat în altul.

De la Mărțișor și pînă la frigul din ultima zi, Domnia Sa și-a împărțit timpul între orele de curs și copiii din diferite instituții. „Atît la Colegiul Național, cît și la Colegiul «Emil Racoviță» elevii au fost foarte receptivi, deschiși, au comunicat despre voluntariat și au împărtășit din experiențele lor”. A mai vizitat, de asemenea, viitorii artiști de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, reușind, după conferințe, să meargă și la două spectacole, unul de operetă și unul de jazz. De asemenea, a participat și la reuniunea săptămînală a clubului Rotary „Curtea Domnească”.

Pentru că adoră să le citească copiilor povești, a ales această cale de a interacționa cu micuții din Iași. Debutul a avut loc în fața unor prichindei aduși de la o grădiniță din județul Iași la American Corner din Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”. Cuvintele din „Cei trei purceluși” s-au încăpățînat să sune „englezește”, dar accentul a trecut aproape neobservat pe lîngă copiii adunați în Ludoteca din Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Sf. Maria”. Le-au plăcut, îndeosebi, portocalele, bananele și insignele cu drapelele celor două țări îmbrățișîndu-se. La măsuța scundă de plastic, privirile calde nu au avut nevoie de traducător.

Lina VDOVÎI