Filip Florian: Literatura e-un act de iluzionism, nu văd de ce l-am demitiza

Încearcă să nu-și controleze prea mult mîna în scriitură, dar nici n-o lasă în voia sorții, ca să nu uite de lucrurile în care crede, care-i tihnesc. În cărțile lui Filip Florian se citește o bucurie tempera­tă, care-i ia cu-adevărat foc abia în priviri, cînd își amintește de ultimul cuvînt scris în cea mai recentă carte. După zece ani de jurnalism, din 1990 pînă-n 1999, mai întîi la „Cuvîn­tul”, apoi la „Europa Libe­ră” și „Deutsche Welle”, și-a permis singur să re­nunțe. Nu din nostalgia vreunui cenaclu literar apus, ci ca să nu i se „nă­clăiască mintea”. A luat, de-atunci, Premiul pentru Debut al „României literare” cu „Degete mici” în 2005, iar „Zilele regelui” i-au fost citite din 2008 în nouă țări ale lumii, deși Germania l-a iubit probabil cel mai mult. Pînă cînd va putea să treacă la no­ua poveste care-i mustește în minte, Filip Florian așteaptă să-i zboare din gînduri „Toate bufnițele”.

Spuneați acum cîțiva ani că avantajul de-a fi preocupat „doar de ce crezi tu despre cartea pe care o scrii e faptul că ești imun la o ca­tastrofă, la criticile cele mai dure”. Ați ajuns în punctul acela de imunitate?

E un soi de imu­nitate bună, dar niciodată totală. Le simt pe toate, însă nu fac din ele o mare su­fe­rință, deși sînt chestiuni care mă dor. E des­tul de răspîndită în critica literară româ­neas­că un soi de manie de-a găsi o ra­țiu­ne ascunsă a alegerilor făcute de un scriitor. În multe recenzii găsești oameni care pre­tind că știu mai bine decît tine ce e în pro­priul tău cap și asta e valabil și în literatură și în viață, în general. Bolnăvi­cioa­să mi se pare și încercarea asta de „de­mi­tizare” a literaturii, care este o vrajă, un act de iluzionism prin care cititorul devi­ne convins că lumea pe care i-o oferi în scris e vie. De ce e nevoie să deconstruim vraja și să explicăm „iată ce-a vrut au­to­rul să facă!”? În nici una din cronicile din Germania, de exemplu, nu s-a în­tîm­plat asta, ei luau cartea ca atare și-o tra­tau cu bucuria de-a vorbi despre ea. Jude­că­ți­le de valoare mă ating în măsura în c­a­re mă atinge absurdul lor. Iar cînd vine vorba de premii, sînt convins că o trei­me din membrii juriilor nu citesc cărțile, în­să îi disprețuiesc, de exemplu, pe bloggerii literari, care o fac. Prefer de o sută de ori un om simplu care a citit cartea unui cri­tic care simte că nu are nevoie de asta ca să știe ce e bine și ce nu.

Povesteați într-un interviu că sînteți nespus de fericit cînd terminați o carte. Mai fericit decît în timpul scrierii?

E ceva inimaginabil! Nefiind fe­meie să știu cum e cînd naști un copil, nu pot garanta că e așa ceva, dar spre asta cred că tinde fericirea de la finalul unei cărți. Te consumă atît de tare, speri să se termine, îți întinde timpul și la un mo­ment dat crezi că n-o să se mai încheie vreodată. Și-apoi vine ca o explozie, mai prețioasă decît orice. Viața cărții atunci se încheie.

Unele cronici spun despre vo­lumele dumneavoastră că anunță cîte ceva. „Băiuțeii”, prin inocență, spre exemplu, ar fi intuit o evoluție, un ur­cuș literar alert. Cînd scrieți prevestiți ce­va, involuntar?

Eu nu cred, nu văd semne în de­desubtul lor, dar cine știe ce coacere exis­tă acolo? Mă gîndesc că la un moment dat ajungi în punctul acela de pîrgă, în care te-mplinești, după care, involuntar, începi să te stafidești, să te usuci și să intri într-o conștiință colectivă.

Copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă

În „Băiuțeii”, poveștile comu­nismului, pe care istoria le accen­tu­ea­ză cu dramă, cu tristețe, devin jocuri, culori, mici bucurii. Așa erau și-atunci sau așa le-ați văzut cînd ați scris?

Așa au fost! Acolo e ceva ce știu cu mîna pe inimă că am simțit, pe cînd, de exemplu, în ultima carte, fiind totul în­chi­puit, fără nici un temei autobiografic, am simțit nevoia să construiesc lumea a­ce­ea de la zero. La căderea comunismului aveam 21 de ani, dar grosul perioadei sub regim l-am văzut-o cu ochi de copil. Și copilul poate să fie și-n lagăr, el se joacă, își gă­sește două bețe și-o bucățică de cîrpă și se joacă, nu trăiește tragicul celor mari. Ști­am și părțile rele foarte bine, că fratele buni­cu­lui fusese deținut politic, că după ce sora ei a fugit în Germania, mama n-a avut voie niciodată să iasă din țară. Ști­am de aberația aceea prin care, chiar și după divorțul părinților mei, tatăl meu voia să plece și i s-a spus că nu-i dau voie fiin­dcă ei bănuiau că s-a despărțit ca să scape de dosarul mamei. Nu eram străin de cozi, de sărăcie, de frig, dar eram copil și acel băiețel nu putea să povestească despre astea, el s-a jucat și cînd n-avea căldură-n calorifer, își construia o cazemată la lu­mî­nare, se gîndea la ce fată ar vrea să să­rute a doua zi la școală, deși voia și el să scape de rău.

V-a înțeles bine presa cînd a spus că „vă cutremurați la amintirile re­voluției”?

Eu încă mă cutremur! N-am cre­zut niciodată că o să ieșim din regim, în primul rînd. Credeam în stingerea lui bi­ologică, că va muri Ceaușescu, nu siste­mul. M-a sufocat revoluția, deși n-am fost vreun militant în mijlocul ei, dar am vă­zut ziua aceea de dinainte de fuga lui Cea­ușescu, cînd încă nu se clintea nimic, nici nu puteai visa la vreo prăbușire. Și cu toate astea vedeai sute de oameni scan­dînd, în rîsul riscului, în gura mare!

Povesteați la un moment dat foarte plastic despre cum libertatea, în Piața Universității, în ’89, avea acel gust nemaipomenit, ca o dulceață. Acum ce gust are?

Aș putea să încerc să identific un iz de zacuscă stătută. E ceva profund care s-a acrit, s-a amărît, a mucegăit fiindcă a fost prea mult. Eu așa resimt acum lucru­rile, ca dintr-o groapă, o mocirlă. S-a se­mă­nat, la noi, vînt și acum nu-i rost să culegem altceva decît furtună.

Tatăl dumneavoastră v-a po­ves­tit întîmplările din profunzimile co­munismului sau a fost, ca persona­jul din „Toate bufnițele”, mut în ceea ce privește felia aceea de timp?

Tata vine dintr-o familie foarte săracă, părinții lui au divorțat cînd el avea vreo patru ani și bunicul era foarte au­to­ri­tar, s-a purtat aproape despotic cu el toată copilăria. A fost un copil pe drumuri, l-a urmat pe bunicul prin toate șan­tierele în anii ’50. El ajunsese să creadă în sistem, pentru el faptul că a reușit să facă o facultate, să construiască tot felul de fabrici, să contribuie la clădirea lu­cru­rilor așa cum erau atunci a însemnat enorm. Și-atunci premisa lui era de-a crede în lu­mea aceea ca fiind una mai bună decît cea din care venea. În schimb, familia mamei era cu totul altfel. Ei erau trei frați la ca­re te uitai cu gura căscată cînd vorbeau, ca la cea mai bună piesă de teatru, erau scli­pitori, cu o inteligență și-o poftă de-a ști și de-a rîde fenomenală. Cunoșteau, unii dintre ei, latină, greacă veche, germană, fran­ceză, îți puteau reda fragmente de O­vidiu, Cicero, lucruri care mie mi se par încă de necrezut. De la ei am înțeles eu ce-a fost de fapt comunismul și cum puteai rămîne om, unul din ei fiind chiar deținut politic.

Ați fost și dumneavoastră fra­tele mai mare. A însemnat asta ceva pentru omul sau scriitorul de mai tîr­ziu?

Da, foarte mult. Părinții noștri au divorțat în 1982, cînd Matei avea trei ani, iar Mircea s-a născut în ’84, el avînd alt tată. Eu am fost și fratele mai mare și ceva dintr-un tată. Plus că mi se părea foar­te nedrept pentru că eu știam ce înseam­nă o copilărie în care ambii părinți te iu­besc, te plimbă, te duc în tot felul de locuri. Or ei, deodată, nu mai aveau toate astea ga­ran­tate. Și-atunci ani de zile i-am luat cu mine peste tot. Fără să vrei nu mai ești copil într-o situație din asta, nu contează că tu ai 12-13 ani, un copil trebuie hră­nit, îmbrăcat, iubit.

În 1999 simțeam că sînt prins într-un ciclu al nimicului

Ați spune ca ați „răzbit” du­pă ’89, că v-ați salvat cu greu după pe­ri­oada aceea a istoriei României?

Aș spune că „a răzbi” e un cu­vînt foarte frumos, pot să spun că-l iubesc. În­să nu mă gîndesc așa la mine. Marea mea bucurie, dacă e să o numim o formă de-a răzbi, a fost și este încă faptul că am re­ușit să termin prima carte, fiindcă la un moment dat am crezut că n-o să izbu­tesc. Și cînd am trecut de acel final am simțit că mai mult de-atît nu vreau pe lumea as­ta. Se adunase în mine această mică dra­mă, aceea că, pentru a trăi din ceva, am lu­crat ca ziarist politic. Nu-mi plăcea ce fă­ceam, dar știam că aș fi murit de foame altfel. Și cînd am rupt totul cu gazetăria, am ris­cat. Se punea problema dacă într-adevăr pot și un an întreg n-am făcut nimic, aveam mintea prea contaminată de limba aceea schimonosită.

Spuneți foarte apăsat că v-ați rupt total total de gazetărie. Se întîmplase ceva atunci, în 1999?

Nu, nu se-ntîmplase nimic, doar că probabil atunci s-a umplut paharul, n-a mai funcționat sentimentul ăsta de conservare, întrebarea „din ce-o să tră­iesc?”. Aveam o soție, urma să am și un copil, n-avea nici un sens decizia aceea atunci. Ar fi fost momentul ca pînă și ea să-mi spună să continui, să-mi bag mințile în cap. Dar ea m-a susținut pentru o dam­bla a mea, pentru că nu concepeam oricum să cîștig bani din cărțile mele. În ’99 sim­țeam că sînt prins într-un ciclu al nimi­cu­lui, al „hai să facem ca să trăim”.

Al compromisului?

Nu cred, fiindcă la început mi-a plăcut mult, scriam reportaje care bă­teau foarte tare înspre proză. Atunci scăpa­sem de un comunism și ne încălțaserăm cu un altul, așa că tuturor ni se părea că litera­tu­ra e un fel de „țara arde, baba se piaptănă”, că nu era un moment pentru ea. După care au apărut dezamăgirile, adevărurile jurna­lismului așa cum nu le înțelesesem. Am început să văd fața politicii altfel, am ajuns să mă simt ca un mercenar în ra­port cu meseria de jurnalist. Nu că ar fi fost o ciumă, dar ajunsese prea mult pentru mi­ne cînd lucram doar pentru salariu. Ori eu cred că dacă nu ești genul de om care să se scufunde în nu știu ce dramă pentru că n-ai băut cafeaua ta preferată, cea mai scumpă dintre toate, atunci poți risca. Eu asta am făcut.

După ce v-ați lăsat de gaze­tă­rie și v-ati curățat de „zgura” aceea adu­nată în cei zece ani de jurnalism, ați spus că mintea a început să vă funcțio­neze din nou în sensul literar în care funcționa cînd erați copil. N-ați avut nevoia să cultivați simțul acela din ti­ne­rețe sau nu l-ați sesizat atunci?

Eu n-am venit dinspre jurnalism înspre literatură, ci invers. Primele poves­tiri le-am scris pe la 17-18 ani, mer­geam pe la cenacluri, mi se părea cu totul fabu­los, mă fascina ideea de a crea o lume vie, fie ea una minusculă, în proză scur­tă. Și din postura aceea, jurnalismul mi-a pă­rut foarte apropiat de literatură, însă sim­plul fapt că amîndouă se fac din cuvinte nu înseamnă că seamănă. Nu se publica atît de ușor, existau foarte puține reviste literare unde scriau doar numele deja ac­ceptate de regim, în nici un caz niște ti­neri neștiuți de nimeni. Trebuia să fi avut un debut colectiv și-abia apoi puteai să pro­pui o carte. E o mare diferență față de cum stau lucrurile azi, cînd, cred eu, avantajul cel mai mare e faptul că există voci atît de diferite în literatură, voci tihnite care-și văd de ele, care nu urmează niște principii care nu li se potrivesc.

Dedicația de pe „Zilele rege­lui” spune „Lui Luca, băiatul meu, ca­re știe ce e bucuria”. Dar dumneavoas­tră n-o știți?

După vreo patru ani, încă mai cred în cuvintele acelea. La copilul ăsta e ceva extraordinar și constant, pe cînd eu pot să mai cad în niște stări cenușii. Nu în hăuri, nu în depresii, dar totuși tris­te­țe, fiindcă lumea duce prea multe în spate ca să te faci că nu le vezi. Eu nu reușesc să smulg, așa cum face el, bucuriile din tot ce-nseamnă viață.

Anca TOMA