Gabriel Dimofte: O neconcordanță de păreri între rector și Senat poate produce blocaje greu de prevăzut

Din momentul aplicării Legii Educației Naționale, în universitățile din România a mai apărut un pol de putere. După ce legea a conferit din ce în ce mai multă putere de decizie Senatului fiecărei instituții de învățămînt superior în parte, prin mîinile președintelui acestui for trec toate hotărîrile importante. Redacția „Opinia veche” vă propune un serial de incursiuni prin cabinetele președinților Se­na­telor celor cinci universități din Iași, în încercarea de a desluși cum colaborează executivul și legislativul în mediul academic.

***

Cînd vorbește despre meseria sa, chirurgul Gabriel Dimofte recunoaște că este unul dintre acei medici care au știut de la începutul studenției ce specializare vor urma. Pe holurile spitalului, atunci cînd este oprit de pacienții care îi arată fișele cu însemnările bolii lor, își ia răgazul să le explice că negrul se poate transforma și-n gri. Pe rezidenții săi îi îndrumă în sălile de operație ale Institutului Regional de Oncologie din Iași, iar pe reprezentanții viitorilor doctori îi ascultă din scaunul președintelui de Senat al Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași. Și așa îi și vede, viitorii medici pentru bolnavii din toate colțurile lumii.

Este adevărat că pacienții nu au încredere în medicii tineri, fără experiență?

Da, am trăit și eu mo­men­te­le astea, și sînt convins că un medic care are 25 de ani nu poate avea a­ce­eași experiență ca un om care are 55 de ani. Însă asta nu înseamnă că un me­dic care are mai puțină experiență nu poate fi un doctor foarte bun. Nu în­seamnă că un medic care este în vîrs­­tă nu are entuziasmul unui tînăr. E foarte complicat să alegi un doctor. Dacă întrebați pacienții cum își aleg un doctor, modul de selecție se ba­zea­­ză pe ceea ce spune vecinul de lîn­gă el. Modul de informare nu este u­nul care are legătură cu logica nea­pă­rat. Pacienții aleg uneori un medic ca­re are un nume cunoscut sau o ex­pe­riență mai mare, dobîndite cu greu.

Sînt studenții mai atrași de chirurgie decît de alte specializări pentru că li se pare că oferă un plus de adrenalină?

În acest moment, chirurgia nu este o specialitate foarte dorită. Dacă vă uitați pe listele pentru ocupa­rea posturilor de rezidențiat, este prin­tre ultimele locuri. O fi oferind ea a­dre­nalină, dar durează enorm de mult pînă ajungi să termini un rezidențiat. Urmează apoi o perioadă foarte lungă în care ești un tînăr specialist de care nu a auzit nimeni și nu se știe ce vei putea face, încît aceștia nu sînt foarte încîntați. Sigur, sînt și oameni care sînt determinați să facă chirurgie, este spec­taculoasă chirurgia și poți reda viața oamenilor într-o anumită mă­su­ră, dar sînt foarte mulți care se orientea­ză spre ce pot să facă repede, se gîn­desc da­că au cu ce să trăiască, pentru că da­că n-ai din ce trăi, farmecul me­se­ri­ei nu prea mai există.

Orice ai face, la orice nivel, pacientul trebuie să aibă încredere în tine

Pe dumneavoastră cu ce v-a ademenit chirurgia?

Mi-am dorit să fiu chirurg de cînd aveam patru sau cinci ani. Am fost operat cînd am fost copil, am a­vut un respect foarte mare față de me­dicină, mama mea a fost medic. As­ta mi-am dorit dintotdeauna. Iar chi­rur­gie am făcut din anul I de studenție, am lucrat după-amiezile și verile în spitale și am avut șansa să o pot și practica.

De ce v-ați specializat în chirurgia oncologică?

După părerea mea, este cea mai complexă chirurgie, este o chi­rurgie în care ai și beneficii din punct de vedere profesional și moral, dar și ne­reușite. Este o chirurgie foarte grea, pe bolnavi grav. A face chirurgie on­co­logică este ceva deosebit, e un alt nivel în chirurgia generală.

Practicarea chirurgiei im­plică necesitatea de a construi un tip aparte de interacțiune și co­mu­nicare cu pacientul?

Da și nu. Orice ai face, la orice nivel, pacientul trebuie să aibă încredere în tine, trebuie să îi cîștigi încrederea, să se lase tăiat. Nu-i ușor.

Cum procedați cînd un pacient diagnosticat cu cancer re­fuză să fie tratat?

Este hotărîrea lui, noi ce trebuie să facem este să îi explicăm ce presupune un tratament, care sînt riscurile și care sînt beneficiile tratamentului. Iar dacă el, înțelegînd acest lucru dorește să aibă o altă opțiune, este întru totul dreptul lui.

Nici celor mai bogate țări din lume nu le ajung banii pentru tratamentele medicale

Ce îmbunătățiri pot fi a­du­se registrului național al bolnavi­lor de cancer pentru o monitori­zare corectă a acestora?

Modul de raportare de­pin­de de factorul uman, și sînt foarte pu­țini oameni implicați în asta și nu toți respectă niște reguli. Atîta timp cît nu in­troduci datele unui pacient, el nu există. Iar în sistemul de raportare a bol­navilor de cancer intră și chirurgi, și gastroenterologi, și interniști, și pne­­u­mologi, toți care concură la a diag­nostica un cancer. De multe ori, pa­cien­ții nu sînt raportați sau nu sînt ra­portați corect, e adevărat. Atîta timp cît sistemul nu este funcțional și oa­me­nii nu sînt învățați sau, printr-o me­todă coercitivă, obligați să o facă, da­tele vor fi incomplete. Această mo­ni­torizare incompletă nu se reflectă a­su­pra bolnavului în mod direct, ci a­supra sistemului de sănătate care nu se poate dimensiona corect, nu poate să își planifice corect procedurile, a­chizițiile, necesarul de medicamente și așa mai departe.

Programele de cancer din România sînt cel mai slab finanțate din toată Europa.

Aceștia sînt banii pe care și-i permite țara asta. Noi încercăm să a­sigurăm cît mai bine tratamentul can­cerului cu banii care ne sînt o­fe­riți. Că se pot da mai mulți, noi putem cheltui oricît și capacitatea sistemului me­dical de a cheltui nu cred că poate fi atinsă. Nici celor mai bogate țări din lume nu le ajung banii pentru tra­t­amentele medicale pentru că fiecare sistem medical se va dezvolta și mai mult, și mai mult, înghițind tot mai mulți bani. La acest moment se dă o su­mă în care noi încercăm se ne în­ca­drăm. Dar nu este îndeajuns. Cît își poa­te permite o țară în care 4 milioa­ne plătesc asigurări de sănătate să a­si­gure sănătatea pentru 20 de milioane? Da­că 4 milioane plătesc și 20 de mi­lioane consumă, cine dă restul de bani?

Nu poți să îi spui unui om inteligent că îi faci chimioterapie ca să te afli în treabă

Cum reacționează pa­cien­­ții cînd știu că vor fi operați de rezidenți?

Pacienții semnează un consimțămînt prin care eu am dreptul să îmi aleg o echipă cu care lucrez, și a cărei pregătire se face sub îndruma­rea și răspunderea mea. Rezidenții fac anumite gesturi la început împreu­nă cu noi. Așa se învață, altfel am termina învățămîntul medical, și dacă re­zidenții nu pot decît să se uite, n-ar mai avea nici un sens învățămîntul medical chirurgical.

Cum îi învățați pe rezidenți să le comunice pacienților diag­nosticul?

Acestea sînt chestiuni care nu se pot explica, se învață în viață. De cîte ori îi explic situația unui pa­cient, rezidenții sînt lîngă mine și văd felul în care vorbesc. Trebuie să fii ca­pabil să înțelegi cum va reacționa un pacient și să îți adaptezi modul în care discuți cu el în funcție de tipul lui de răspuns psihologic. Nu abor­dăm toți pacienții la fel. Asta este o prob­lemă care nu se poate scrie sau explica prin cuvinte. Și sînt oameni care comunică prost. Sînt medici care comunică prost cu pacienții, dar asta nu înseamnă că nu sînt chirurgi buni. Dar pot avea dificultăți în relația cu bolnavul din cauza unei comunicări deficitare. A învăța cum să vorbești cu un alt om este o artă, nu oricine es­te un orator. Eu nu sînt.  Totdeauna le ex­plicăm alternativele, le arătăm par­tea bună. N-are sens să-i spui unui pa­cient că totul este dezastruos și că pot apărea complicații. Șansa acelui pa­cient este să fie vindecat, dar există și o neșansă să facă o metastază. Nu poți să îi spui unui om inteligent, care în­țelege, că îi faci chimioterapie ca să te afli în treabă. Există alternative tera­peutice, încercăm să îi dăm și o șansă ca să îl echilibrăm psihologic.

În prezent, în spitalele din Ro­mânia lucrează aproximativ 14.000 de rezidenți, cu un salariu, de aproximatv 800 de lei. Cum poa­te fi soluționată problema migrării acestora în țări precum Germania, Anglia sau înspre Europa de Vest, unde salariile încep de la 2000 de euro?

Cu suma aceea rezidenții nu se pot descurca, nu pot locui într-o gazdă sau într-un cămin, iar dacă au și un copil este imposibil să trăiască. Pe de altă parte, sistemul de sănătate ro­mâ­nesc, în ultimii 15 ani de zile, a o­fe­rit foarte puține locuri specialiștilor în anumite domenii. Ei pleacă și da­to­ri­tă dificultăților de practică a medici­nei în România, uitați-vă la modul în care se iau posturile la rezidențiat. Se iau primele, cele la care se poate ple­ca din țară, practici care sînt căutate și foar­te bine plătite cum ar fi terapia in­tensivă sau oftalmologia, meserii ca­re se găsesc ușor în Europa și sînt dis­­cipline la care se poate face ușor o practică privată și de pe urma cărora se poate cîștiga altfel decît în siste­mul sanitar în care nu se plătește bine.  Nu poți să-i ceri unui doctor să fie per­manent prezent, să vină la orice o­ră la un pacient și să fie plătit mult mai prost decît ar trebui. Dacă Ro­mâ­nia nu va face ceva în acest sens, va ajunge să aibă niște spitale ultramo­derne în care nu se vor găsi oameni să lucreze.

Și ce măsuri ar trebui lua­te?

Trebuie luată o decizie ra­pid­ă de a crește salariile doctorilor, nu neapărat să ajungă la nivelul Europei de Vest, dar să fie competiti­ve, să asigure o viață decentă. Ro­mâ­nia a devenit deficitară major la medici. Dacă nu se va găsi o soluție fi­nanciară pentru ca acești doctori să lu­creze în niște condiții decente, Ro­mâ­nia va pierde în continuare me­dici. Că spitalele din țară poate n-au a­celași nivel de prestare a serviciilor me­dicale ca cele mai puternice spitale din Austria, spre exemplu, nu-i re­levant pentru omul de rînd pentru că el nu are alternative. Trebuie ca a­ces­tui om să i se spună că poate bene­ficia de servicii.

În 2012, și secretarul de stat al Ministerului Sănătății, Raed Ara­fat, a apreciat că un alt motiv pentru care medicii rezidenți aleg să facă practică în alte țări este dat și de lipsa posibilităților autentice de a evolua în profesie.

Nu pot să neg chestiunea aceasta, în condițiile în care, într-un spital în care au 100 de paturi se o­perează 20 de pacienți pe zi, dacă ai numai trei rezidenți, ei vor munci de dimineață pînă seara, dar vor avea o expunere mult mai mare și vor beneficia de o pregătire mult mai intensă.

Dacă aloci un număr mare de re­zidenți unui cadru care îi învață și care trebuie să se împartă între mai mulți oameni, într-adevăr pregătirea este mai proastă, iar ei muncesc mult mai puțin. Rezidentul, oriunde ar a­junge el, este un om care intră într-o structură și în care lucrează. El pres­tează un serviciu și în același timp învață de la cineva mai pregătit decît el și cu mai multă experiență. Cu sigu­ranță în orice țară din lume, ca și în România, vom găsi locuri în care trea­ba se face mai bine sau mai prost. Dar contează și cu cine lucrezi, dacă ai un rezident care este foarte bun și foarte interesat, vei lucra altfel și tu cu el.

Dacă locuiești și înveți într-un singur mediu, n-ai nici o șansă să te dezvolți

Ați participat în perioada 1991-2007 la cursuri de pregătire pro­fesională în țări precum Ca­na­da, Anglia, Austria sau Italia. Ce di­ferențe ați sesizat între cursurile de acolo și cele din România?

Nu e deosebire majoră între ceea ce facem noi și ei, ca organi­zare, contează ce putere financiară au universitățile respective, ca să a­duci niște oameni care sînt nume in­ter­naționale. Ei își pot permite financiar să aducă primele zece nume din lu­me pe domeniul pe care se des­fă­șoa­ră cursul respectiv. Un asemenea curs este foarte scump, taxa de parti­ci­pare poate ajunge și la 500 de euro de persoană, și revenind la salariul doctorului, din ce bani să plătească o asemenea taxă? Și intervine o problemă, cărțile sînt scumpe, congresele sînt foarte scumpe, vrem ca medicii noștri să fie pregătiți, dar ce acces le oferim? Acces la literatura științifică există în universități prin programele ANELIS, dar pînă acum nu exista. România a fost înțepenită din ’65 pînă în ’90, n-am avut acces la multe informații din afară, nu puteai să vezi ce face altcineva. Oamenii din țările Europei de Vest, spre exemplu, au avut o altă deschidere, au alt mod de-a face training-uri. Experiența multiplă este importantă, mai ales în mediul academic. Dacă locuiești și înveți în­tr-un singur mediu, n-ai nici o șansă să te dezvolți, nu vei ajunge decît să repeți ce au făcut înaintașii sau profesorii tăi. Dacă poți să aduci ceva nou, trebuie să circuli. Este o cerință o­bl­i­ga­torie în toate mediile academice in­ternaționale, dacă noi nu încercăm să găsim finanțare pentru asta, să trimi­tem oamenii să vadă și altceva n-au nici o șansă.

Mi-e greu să cred că se pot coordona cu ușurință mai mult de opt doctoranzi

În Legea Educației Na­țio­nale (LEN) 1/2011 se menționa că un conducător de doctorat poate în­druma simultan opt doctoranzi, în­să prin Ordonanța de Urgență  (OUG) 92/2012 s-a stabilit ca numărul li­mi­tă de doctoranzi să fie propus de Senatul Universității.

Universitatea de Me­di­ci­nă și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași (UMF) nu a aprobat această de­ci­zie pentru că Senatul nici n-a luat în discuție creșterea numărului de doc­toranzi. La UMF, numărul ma­xim de doctoranzi îndrumați simultan de un conducător este opt.

Este acesta un număr op­tim?

Mi-e greu să cred că se pot coordona cu ușurință mai mult de opt doc­toranzi. Este adevărat că numărul de îndrumători de doctoranzi la mo­men­tul actual este foarte mic, fiindcă sis­temul de acreditare a în­dru­mă­to­ri­lor s-a schimbat și este puțin mai com­plicat, iar mulți dintre aceștia au ieșit la pensie. Cred că de asta s-a propus creș­terea numărului de doctoranzi pen­tru un îndrumător. În anumite si­tua­ții, cînd este o persoană care are foarte multe proiecte de cercetare, spre exemplu, s-ar putea să-i poată în­druma, dar există în UMF un curent im­portant care nu dorește creșterea a­ces­tui număr. S-a complicat puțin sistemul și există o proporție mare de profesori universitari care nu au a­ceastă abilitare și nici nu sînt foarte en­tuziasmați să o facă pentu că este un efort important, îndrumarea doctoranzilor nu este simplă.

O altă modificare adusă LEN prin OUG 92/2012, prevede că Senatul universitar stabilește da­că profesorii de peste 65 de ani își pot continua cariera didactică și da­că rectorul poate rămîne în func­ție și candida pentru un nou mandat, inclusiv după vîrsta de pensio­nare. Considerați această reglementare be­nefică?

UMF a stabilit această vîr­stă de pensionare și criteriile selective de prelungire a activității unui cadru di­dactic cu mulți ani înainte. Dar u­ni­versitatea a fost foarte restrictivă, a­dică noi am preferat să păstrăm vîrs­ta de pensionare la 65 de ani, nu credem că o prelungire este o măsură care ar trebui aplicată extrem de frec­vent. Beneficiul trebuie să fie al univer­sității, adică încercăm să creăm pentru instituție un avantaj. Sînt niște punctaje care se fac, spre exempu, în funcție de numărul de lucrări publicate. În esență, teoretic vrei să prelungești activitatea unei persoane ca­re este extrem de activă științific, creș­te foarte mult vizibilitatea universi­tă­ții, este un om care are o prezență in­ternațională puternică, vine cu gran­turi de cercetare. Noi nu în­cer­căm să men­ținem neapărat pe toată lu­mea pînă la 70-80 de ani, este o pro­cedură pentru o persoană care a­duce beneficii universității.

De asemenea, aceeași or­donanță înlătură necesitatea ob­ți­nerii atestatului pentru ca un ca­dru didactic să primească titlul de profesor universitar. Ce efecte a a­vut introducerea acelei reglemen­tări prin LEN 1/2011?

Acea procedură era un criteriu ușor anormal. Riscam ca în doi, trei sau cinci ani de zile să avem un sistem academic fără conferențiari și profesori universitari. Nu este un sistem care există în toate țările eu­ro­pe­ne. Este o chestiune pe care un minis­tru al învățămîntului a introdus-o în plus pentru a cerne mai mult cine ajunge conferențiar și profesor. Scoa­te­rea acestui criteriu este, după pă­r­e­rea mea un lucru bun. S-au oprit pro­movările cîțiva ani de zile, nor­mele n-au fost clare și timp de trei ani n-a fost nici un concurs de abilitare. În momentul în care faci o chestie nouă, și oprești totul, nu cred că e un lucru bun, mai ales că a coincis cu ieșirile la pensie obligatorii. S-a pensionat o generație de profesori și conferențiari universitari, și ceea ce s-a realizat a fost o depopulare a universi­tăților la nivel de vîrf. Cred că in­ten­ția a fost bună, nu cred că a fost una de a distruge, dar efectul pe termen scurt aces­ta a fost.

În Regulamentul de organizare și funcționare a Senatului u­ni­versității este specificat că între pre­ședintele Senatului și rector nu există raporturi de subordonare, ci de colaborare. Însă în situația în ca­re apar păreri divergente, cine are cuvîntul final?

Din acest punct de vedere, consider că legea e proastă pentru că apare o structură bicefalică care poate crea, la un moment dat, niște disfuncționalități. Președintele Sena­tu­lui este o instituție nu neapărat semnificativă, este Senatul în spatele lui și dacă apar divergențe apar între Se­nat și rector. Legislativ Senatul ho­tă­răș­te, iar administrativ rectorul este suveran. Din punct de vedere func­țio­nal, o neconcordanță de păreri între rector și Senat poate produce blocaje greu de prevăzut. Ar trebui schimbată le­gea învățămîntului care prevede această structură și îndeplinirile Se­na­tului. Nu putem trece dincolo de lege și să creăm o Cartă prin care Senatul are altceva de făcut, dar atîta timp cît legea nu ne dă voie, lucrăm în această structură legislativă și în­cer­căm să păstrăm un echilibru și să dis­cutăm orice probleme. Trebuie să existe un schimb de păreri astfel încît lucrurile să se amortizeze înainte de a fi necesară luarea unei decizii care să creeze o prăpastie între noi.

Vrem ca Iașul să perceapă Universitatea ca fiind a lui

Comisia Europeană a i­nițiat o nouă procedură de ierar­hi­zare internațională a universi­tă­ților, U-Multirank. Printre criterii­le de evaluare sînt luate în conside­rare și „aranjamentele regionale” ale instituțiilor de învățămînt superior. Care sînt strategiile prin care UMF devine parte integrantă a so­cietății?

De exemplu, sîntem implicați în relații contractuale de cerce­tare cu multe alte structuri din zona noastră, inclusiv cu industriile de me­icamente și sîntem centrul de coor­do­nare a medicinei din zona Mol­do­vei. De asemenea, a avut loc des­chi­de­rea anului universitar. Au fost spec­tacole de balet, de operă, în afara u­ni­ver­si­tății, în aer liber. Ne-am dorit ca aceste activități să fie ceva pentru ieșeni și vrem ca Iașul să perceapă universitatea ca fiind a lui.

Actvitățile inițiate de asociațiile studențești contribuie și ele la implicarea socială?

Desigur, este o implicare socială în diverse proiecte. Ei lu­crea­ză cu copiii, lucrează în orfelinate, în case de bătrîni. Acestea au un impact u­șor mai mic pentru că sînt mai puțin finanțate și n-au aceeași putere, dar la nivel local există un impact. Im­pli­cîn­du-se în aceste proiecte caritabile, ei arată că se poate face ceva. Dacă pe un om îl convingi că medicii aceștia sînt buni, e un pas înainte, este un fo­los pentru toată lumea.

Medicii chirurgi din Ro­mâ­nia sînt căutați și recunoscuți în stră­inătate. Sînt ei mai bine pre­gă­tiți sau există o lipsă mare de chi­rurgi astfel că integrarea lor pe pia­ța europeană devine necesară?

Sînt amîndouă lucrurile. Pe de o parte, medicii pe care noi îi producem sînt medici care au un nivel de pregătire competitiv cu ceea ce este în Europa. Geniile nu le produ­cem noi, geniile există. Noi în­cer­căm în sistemul de învățămînt să ajungem la un anumit nivel de pre­gă­ti­re. Pe de altă parte, există o lipsă a­cu­tă de doctori în sistemul medical eu­ropean. Este o lipsă mare de a­nes­te­ziști, de chirurgi și așa mai departe. Ce­ea ce este important este că oa­me­nii noștri, de toate nivelurile, cînd plea­că în afară intră într-un sistem normal, în care doctorul nu este văzut ca un criminal, este binevenit într-o comunitate și atunci oamenii se simt bine. Sînt plătiți bine, sînt acceptați în societate și au un statut normal. Că ei sînt și buni, da! Școala românească creează medici de mulți ani de zile, nu numai pentru România. Noi cre­ăm doctori buni, iar după ce termină Medicina începe rafinarea. Nu sîn­tem noi cel mai bun sistem de creare de chirurgi din Europa, dar chirurgii din România sînt acceptați și bine­veniți în țările europene, unde se descurcă bine.

Cătălina DOBROVICEANU