Herta Müller: „M-am îndepărtat de România pentru că așa trebuia”

Am înţeles că tocmai aţi terminat un volum de memorii, cu tilul „Patria mea era un sîmbure de măr“. De ce aţi ales acest titlu?

Am făcut un colaj. Pe vremea cînd eram chemată la interogatorii, era o metodă prin care învăţasem să mă liniştesc, să îmi astîmpăr inima, spunîndu-mi în cap versuri. Cîteodată, chiar şi în timpul interoga­to­riu­lui, cînd simţeam că nu mai suport secu­ris­tul, am avut posibilitatea să mă sustrag, pu­nîn­du-mi în cap altceva şi să nu-l mai ascult cîteva clipe. Atunci m-am folosit de poezii şi, cîteodată, am făcut şi eu rime. Odată aveam acest obicei – cînd aveam nişte zile de pros­tie, cînd ne prosteam – să rîdem în plus. Că, atunci, a fost necesar să ne bucurăm, chiar dacă eşti disperat sau nu mai ştii cum să continui ziua sau viaţa. Atunci te prosteşti, şi asta am şi făcut de multe ori: ne-am spus tot ce am avut de spus sub formă de rime. Fiecare, dacă spunea ceva, celălalt trebuia să răspundă prin rimă, şi făceam asta cîteodată ore în şir pînă eram beţi de rime. Rima te îmbăta, şi atunci cînd te îmbată rima nu mai poţi să te opreşti. De multe ori, după, ne-am prostit în colectiv, eu am simţit că nu mai pot să mă opresc, că rimez în continuare, în cap, pentru mine. La interogatoriu aveam un ecou în cap cu o rimă din asta pe care mi-am făcut-o: „Patria mea este un sîmbure de măr“. În germană, poezia rimează, dar în română nu. Pe atunci am folosit prezentul „este“, acum cu trecutul „era“, din fericire putem să schimbăm acum timpul verbului că s-a schimbat regimul. Dacă n-am fi putut schimba timpul verbului, nu aş fi aici. Iar rima pentru vers o făceam cu „ne rătăcim între seceră şi stea“.

În ultima carte spuneţi că „unele lucruri devin rele abia atunci cînd le rosteşti“. Voiam să vă întreb despre scris, cum se transformă lucrurile atunci cînd le scrieţi, cum se transformă experienţele.

Ele se reconstituie, pentru că eu cred că limbajul îşi are propriile sale legi, şi limbajul este cel mai important. Viaţa este una, şi scrisul este alta. Scrii despre ceva cu totul artificial şi apropierea vieţii de limbaj este un act artificial. Trebuie să procedezi astfel încît acest act să îţi reuşească, şi atunci cuvintele sînt cele mai importante. Şi felul în care sună, şi ca ton, sau ce doză de intimitate au. Trebuie să reuşeşti să apropii această construcţie lingvistică de ceea ce s-a întîmplat în realitate. Este foarte necesar. Se schimbă greutăţile, echilibrul lucrurilor, cele mici se fac mari, cele importante se fac mai neimportante, şi cred că asta este singura chestie care pe mine mă ţine aşa aproape de scris, fiindcă altfel nu aş avea chef.

În ce măsură v-aţi desprins afectiv de România. Există cumva un răspuns, cărţile dumneavoastră spun că nu aţi făcut-o, dar aş vrea să ştiu ce înseamnă pentru dumnevoastră ţara în care v-aţi născut şi ce sentimente aveţi cînd puneţi piciorul pe pămînt românesc atunci cînd coborîţi din avion.

Pămîntul, să ştiţi, este peste tot la fel. Dacă pun piciorul pe pămînt românesc, talpa nu mă mănîncă nici de plăcere, nici de durere, aşa că problema cu pămîntul nu mi se potriveşte. Pentru mine, România este ţara în care am trăit foarte mult, peste 30 de ani. Bineînţeles că România are alt loc în lista ţărilor în care am fost. Nu este una oarecare, are foarte mult de-a face cu propria-mi biografie. M-am îndepărtat de România pentru că asta trebuia. Eu cînd am plecat din ţară, trei ani de zile cît a mai fost Ceauşescu la putere nu am putut să vin înapoi, am avut ameninţări cu moartea şi în Occident, în Berlin, aşa că m-am debarasat şi nici nu mi-a venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: „Ăştia m-au dat afară, acum am trîntit şi eu uşa“. A fost ceva reciproc. Am fost sătulă pînă peste cap după toate cele întîmplate atunci cu Securitatea, cu colegii de la locurile de muncă şi cu toate şicanele. Şi am fost singură. Cea mai mare problemă cînd te urmăreşte un regim este singurătatea. Că nu mai vrea nimeni să aibă contact cu tine şi că nu mai corespunzi. Fiecare pentru el ca să nu fie văzut cu tine şi ca să nu intre în vizorul aparatului de represiune. Aşa că am fost foarte singură. Am fost trădată de mii de ori de nişte oameni normali, de colegi, de tot felul de oameni cu care am avut de a face. Asta este o parte. A doua este că ştiu ce a fost în trecut şi, cumva, aparţin de ţara asta. Amîndouă părţi sînt valabile, şi pentru mine asta e tot, un proces foarte normal şi foarte raţional. Nu sînt sentimentală, nu urăsc, dar iau lucrurile cum au fost, pe toate laolaltă.

Aţi reproşat intelectualilor români că nu au fost disidenţi autentici în timpul comuniştilor. Voiam să vă întreb dacă nu erau cumva prea mari şi aşteptările dumneavoastră. Ce ar fi trebuit ei să facă?

Nu am folosit niciodată „trebuie“. Nu sînt cineva care dă o comandă, care dă comenzi. Nu sîntem la armată, nici nu am fost şi nici nu o să fiu la armată. M-am simţit singură şi am fost lăsată singură şi de intelectuali, şi de colegii din fabrică, dar şi de colegii scriitori. Dacă era vorba despre ceva, să faci o scrisoare comună, să îi întrebi dacă cineva semnează, au preferat să nu o facă. Le-a fost mai comod să nu semneze. Şi dacă ar fi fost mai multe scrisori colective şi mii de semnături ar fi însemnat poate ceva. Mă uit cîteodată şi în alte ţări socialiste. Nu numai România a fost ţară socialistă cu o dictatură. Toate ţările est-europene au fost ţări dictatoriale. Şi mă uit dacă există nişte diferenţe. Mă uit în Polonia. Ce ziceţi? Mă uit în Cehia. În Ungaria. Sînt diferenţe! Şi diferenţele acestea sînt diferenţe de ţinută morală. Nu putem să spunem că nu e aşa. În Polonia, multe lucruri făcute de regim au fost întîmpinate de populaţie, care nu a putut suporta. Şi fiecare om, nu vorbesc doar de intelectuali. Intelectualii sînt un 0,x pro­cente. Noi am fost cei mai săraci. Um­blam pentru fiecare sticlă de lapte sau de unt, am alergat cu maşina de scris la Poliţie. Aşa ceva nu a mai fost în nici într-o altă ţară co­mu­nis­tă. Şi populaţia a suportat, iar pe mine asta de multe ori m-a deranjat şi m-a durut. Nu m-am simţit deasupra lor, că sînt specială, dar m-a durut. Şi am văzut că lumea acceptă foarte multe. Ni s-a furat viaţa şi toţi au acceptat.

Întrebările au fost adresate la briefing-ul de presă de vineri, de la ora 13, de la Casa Pogor.