Ioana Baetica Morpurgo: În mintea mea patriotismul este o formă de monogamie culturală

Ioanei Morpurgo i-a intrat în sînge prudența musafirului în casă străină. Nu rîde cu zgomot și rămîne fixată pe detaliile din jur, ca și cum ar distinge vreo taină ferită celor neinițiați. Timpul i-a asumat rolul de scrib al veneticilor căutători de sensuri și de-atunci și-a dat silința să le găsească vorbe de alinare. Pentru că Occidentul n-o să-și ierte prea curînd curioșii cotropitori culturali. În Iași n-a zăbovit prea mult. O gură de apă plată, o discuție fugară pe Lăpușneanu și un bagaj ușor pentru alte locuri.

Opinia Veche: Vorbești despre indivizi saturați de fascinație, neimpresionabili. Ce te fascinează?

Ioana Baetica Morpurgo: O gră­madă de lucruri mă fascinează, înce­pînd cu peisajul din locul unde trăiesc acum, în sudul Angliei. Este vorba de Coasta Jurasica, unde s-au făcut une­le din cele mai interesante descoperiri arheologice din Paleolitic, pînă la cărți ale diferitelor voci literare. În ultima vre­­me mă fascinează anumite do­cu­men­tare ale spațiului socio-geo­gra­fic urban din Marea Britanie. Fil­me precum „Robinson in Ruins”, „Lon­don” ale lui Patrick Keiller, un film despre o autostradă care înconjoa­ră Londra ca un zid în perpetuu trafic. Mă mai fascinează capacitatea româ­ni­lor de a cădea întotdeauna în picioare, căreia nu pot să-i găsesc o sursă, oricît m-am chinuit, în politic, tradiție sau în practici culturale oficiale. Mă interesează scri­itori români cu un destin lite­rar destul de dubios, care au trecut de la proză la poezie ca de exemplu o figură din generația mea, Ionuț Chiva, care deși e prozator a scris un volum de versuri, „Instituția moartă a poștei”. Mă fas­ci­nea­ză cum cresc niște meri în­tr-o li­va­dă pe care am plantat-o eu la un mo­ment dat, cum crește și cum gîndește fe­tița mea de cinci ani și niște ochi al­baștri.

O.V.: Apropo de copii, de viață și de cum o surprinzi, care-i povestea pre­dilecției pentru gestică și expresii fa­ciale?

I.B.M.: Am petrecut cîțiva ani stu­diind antropologie culturală care a în­sem­nat cîteva terenuri de cercetare și cî­teva interviuri, iar atenția către detalii de gestică, de expresie facială dincolo de poziția corporală, dincolo de informații verbale e foarte utilă. Probabil că lucrul acesta s-a transferat ca efect nes­contat în proză. Dacă tehnica aceasta de observare face personajele să pară mai credibile, cu atît mai bine. Sper că nu le stă în calea percepției ulterioare.

Imigranții recenți în Marea Britanie sînt aflați într-un No Man’s Land

O.V.: În „Imigranții” te-ai jucat cu lupa sau cu oglinda?

I.B.M.: (Rîde) Întrebare interesan­tă. M-am jucat cu lupa aș zice mai de­grabă decît cu oglinda. Cu excepția pri­mului personaj, Răzvan, care este un tip care înoată ca peștele într-o cultură globală. El este doctorand pe drepturile omului la UCL (n.r.: University Co­l­l­e­ge London), una din cele mai prestigioase universități britanice. Se ocupă cu lucruri serioase ca Drepturile Omu­lui, e și gay pe deasupra și n-are nici o problemă cu chestia asta. În personajul lui, mai ales în modul în care își redă o formă de idealism în natura umană, dar și în ideologia politică pe care o sus­ți­ne, am umblat mai mult cu oglinda în care m-am reflectat la un moment dat. De celelalte personaje, fiind cu totul fic­tive, cred că m-am apropiat cu o lupă destul de aburită asupra unor destine posibile și am încercat să le fac cît mai credibile.

O.V.: De ce această adunare de tipare psihologice? Ai țintit către un demers exhaustiv?

I.B.M.: Dimpotrivă. De fapt, des­cri­erea cărții ăsteia ca un joc de puzzle a unor destine exemplare într-un fel mă ia și pe mine prin surprindere. Nu le-am conceput în felul acesta. Aceste personaje au fost gîndite inițial ca un potpourri de prejudecăți, arhetipuri de migrație, de la migrația intelectuală, din Europa de Est spre statele occidentale, pînă la migrația economică sau de clasă. Iar apoi am încercat să deconstruiesc aceste destine fals ini­ția­te arhetipal în destinul personal, de fapt să le aduc la un punct comun și acela al naturii umane aflate în exil și la depărtare de casă.

O.V.: Crezi că ai acționat în por­tretul Sabinei influențată de acești „noi eroi ai clasei muncitoare”, cei care pleacă în străinătate pentru a-și întreține familia?

I.B.M.: Migrația economică dinspre statele Europei de Est către Vest nu e neapărat un clișeu. Este o realitate. Modul de percepție al acestei migrații se confruntă în diferite culturi occidentale cu viziuni fie pline de clișee, fie de prejudecăți. De observat discrepanța cu faptul că în timpul crizei financiare se pune valabil problema invitării unei forțe de muncă din alte țări cînd chiar aceste state se confruntă cu o proporție îngrijorătoare de șomeri. Pe Sabina n-am gîndit-o atît ca reprezentantă a acestei clase de migrație economică, de cheap labour, ca să zic așa, deși ea asta este, în definitiv. Am încercat să îi aduc ca proptea principală de identitate una din caracteristicile pe care celelalte personaje nu le au, aceea că ea este o persoană religioasă, tipul de român or­to­dox crescut în ortodoxie care aduce ba­gaj într-o lume seculară, xenofobă. De altfel, prin acest suport spiritual re­u­șește să croiască singurul final fericit din cele cinci povești, posibil datorită ingredientului de ordin spiritual, religios pe care îl aduce.

O.V.: Personajele tale, indiferent de filonul pe care îl aleg pentru asta revin constant în universal natal. Le-ai creat posibilitatea unui refugiu sau a unei justificări?

I.B.M.: Trecutul personajelor, atît cît apare în povești a funcționat în mintea mea, cînd le-am conceput, fie ca bază a memoriei și a identității în care ele să se poată refugia ca să reparcurgă drumul către exil cu o chintesență care să le ușureze exilul. Dar în același timp putem vorbi de tehnica unor oglinzi jucate una împotriva ce­lei­lalte în care personajele acestea, imigranți recenți în Marea Britanie sînt aflați într-un No Man’s Land (en: tărîmul nimănui), cu un picior în cultura din care au plecat și cu altul în cultura în care au ajuns și se oglindesc pe rînd în oglinda vieților de exilați din pre­zent.

Preconcepțiile românilor față de Occident țin de o juxtapunere nefericită a spațiului occidental cu memoria comunismului

O.V.: Ce fel de mutații naște dez­ră­dăcinarea?

I.B.M.: De ce pleacă oamenii cînd pleacă? Păi, sînt autoexilați ca mine care pleacă de dorul de ducă. Sînt, cum am încercat să redau în roman, oameni care nu și-au găsit un sens în prezentul culturii în care trăiesc în țara lor și atunci caută unul în altă parte sau, cu atît mai mult, oameni cărora nu le pasă că nu au un sens atît timp cît se află pe un teritoriu străin și pe care i-ar durea lipsa aceasta acută de sens în spa­­țiul natal. Probabil că dintre toate persona­jele, din punctul de vedere al motivelor dezrădăcinării, cel mai in­te­resant de analizat ar fi ultimul personaj, al lui Gruia, un sans papiers de ori­gine ro­mă care nu este acasă nici în ța­ra pe care o părăsește și nu va găsi o ca­să nici în occident. El este cumva me­ta­fora exilului perpetuu care nu-și gă­seș­te o identitate și nu este, de fapt, în căutarea uneia.

O.V.: Deci, practic, un numitor comun la care ajung primele patru personaje este căutarea identității.

I.B.M.: În diferite grade. Răzvan apare ca un personaj care și-a găsit-o. El e foarte sigur că aparține unei culturi de stînga, drepturile omului, și-a acceptat fără reticență statutul de membru al unei minorități sexuale. El cum­va redă cel mai pur metafora izolării pe care acest roman o tratează dincolo de dezrădăcinare. Este izolat într-o ideo­lo­gie politică, la fel cum Maria este izolată în artificiul unui vis prost gestionat al unei generații anterioare. La fel cum Sabina este izolată în provincialismul ei și într-o viziune creștină a lumii. Traian este prins într-o lume a consumerismului, iar Gruia, în aceeași cheie de valorificare, este cel mai liber dintre personaje. Sau cel puțin izolarea lui vine dintr-o coerciție exterioară, a spațiului marginal etnic.

O.V.: Ce preconcepții ți-a dărî­mat Marea Britanie?

I.B.M.: Evident, preconcepțiile pe care românii și alți imigranți din statele est-europene le au față de statele occidentale, nu Marea Britanie neapărat, țin de o juxtapunere nefericită a spa­țiu­lui occidental cu memoria comunismului, la noi. Desigur, alegi dintre cele două pe cel care se arată mai aproape de natura umană și mai viabil, fapt care s-a și întîmplat în 1989. Problema e în­să că noi am idealizat anumite drepturi și concepte în societățile occidentale. De pildă conceptul de democrație e în­țeles prin contradicție cu ideea de tota­li­tarism, de „sub comunism”. Rezultă din ecuația aceasta că orice formă de capitalism este una de rai pe lîngă ce am avut noi. Din aceeași ecuație re­zul­tă că o societate cu o piață economică deschisă, globală în care consumerismul este religie generalizată este o so­cietate de preferat. Unele dintre ideile pe care le aveam înainte să ajung să trăiesc în Marea Britanie față de acest stat și care s-au cam dezabuzat între timp a fost descoperirea gradului de su­praveghere a populației. Este statul cu cele mai multe camere de suprave­gheat, de pildă. Cu scopul aparent al protejării populației, însă nu e vorba numai de asta, este o supraveghere fo­lo­sită și ca tehnică de inhibare a protestului public. Este un stat extrem de polițienesc, cam tot cu același onorabil motiv de la proteja populația, însă aceeași poliție inhibă marșurile de pro­test. Libera exprimare este posibilă, în­să într-un spațiu haotic al opiniei publice generalizate în care toată lumea stri­gă în toate vocile posibile și în care mass-media în continuare conduc și de­termină opinia publică. Într-un stat în care s-au strîns un milion de oameni ca să protesteze împotriva intrării Marii Britanii în războiul din Irak, în 2002, și nu s-a luat în seamă în nici un fel un astfel de marș, nu mai poți vorbi totuși de libera exprimare și de opinie publică.

O.V.: Care este rațiunea inserării pasajelor despre închisorile secrete ale CIA pe teritoriul Romăniei și Po­lo­niei?

I.B.M.: Răzvan este, cum am mai spus, un personaj care a ajuns în Ma­rea Britanie cu un doctorat axat pe drep­turile omului. Teza lui de doctorat este „Încălcarea drepturilor omului în al doilea război din Irak” și în special face o cercetare de teren pe implicarea României în acest război. Evident, în spatele acestei teze sînt cîteva cercetări ale mele pe care a trebuit să le fac și o speranță că prin povestea aceasta voi compensa, cel puțin pentru conștiința mea, o dezamăgire pentru modul în ca­re acest subiect, al posibilităților existenței închisorilor secrete ale CIA pe teritoriul României, a fost băgat sub covor și tratat dintr-un punct de vedere absolut neinformat de mass-media din România. Vorbim în special de perioada de după anul 2007 cînd a apărut Tra­tatul de Încălcare a Drepturilor Omului al Comisiei Europene, des­pre care vorbesc în roman. România abia intrase în Uniunea Euro­pea­nă, sem­nase Tratatul de Respectare a Drepturilor Omului și în același timp avea pe conștiință astfel de închisori se­cre­te unde toată lumea știe că s-a desfășurat tortură, trecînd peste un considerent atît de important precum Convenția de la Geneva. Acesta mi se pare un lucru foarte important care ar trebui luat mai mult în serios la noi în țară decît a fost luat.

O.V.: Ce cauză susții prin litera­tu­ra ta?

I.B.M.: Susțin estetica unui anumit stil, unei anumite vremi, dar ea nu e o cauză. E o conjunctură culturală trăită pe care încerc să o exprim într-un anumit stil. Cauze nu susțin neapărat, însă există personaje care îmi sînt mai aproape prin cauzele lor decît altele. Și Răzvan este mai apropiat ideologic de viziunea mea politică, de interesele me­le socio-politice. Am creat un personaj care să aibă astfel de viziuni.

Literatura de frustrare din timpul comunismului a trebuit cumva să facă loc și acestui nou spațiu de factură realist socială

O.V.: Ești socotită printre două­mi­iști. Unde localizezi literatura aceasta în standardele tale de calita­te și substanță?

I.B.M.: Standardele mele nu sînt neapărat conclusive. Mai ales în ultimii ani de cînd locuiesc în Marea Brita­nie, citesc foarte eclectic din diferite literaturi și diferite generații. Nu pot vorbi decît din perspectiva personală a mo­du­­lui în care am fost asimilată acestui concept de generație douămiistă. Aproa­pe niciunul dintre ceilalți scrii­tori asociați aceleiași generații sub con­ceptul de douămiiști nu s-a simțit foarte confortabil fiind pus laolaltă cu ceilalți. Nu ca un instinct aproape natu­ral al oricărui scriitor de a nu fi băgat în aceeași oală împreună cu ceilalți, dar pentru că prin sine, generația două­mi­is­tă, a fost ca un prim numitor comun al tuturor reprezentanților ei, prima ge­ne­rație care se despărțea complet de li­teratura de frustrare a manuscriselor ne­­publicate în timpul comunismului, re­elaborate, regîndite și recontextuali­zate cu care literatura română se obiș­nu­ise în anii ’90. În afară de această rupere care ține mai mult de casele de editură și de modul în care au ales ei să promoveze anumite curente, decît de altceva, douămiiștii sînt cît se poate de diferiți unii de alții. Dintre scriitorii ca­re au evoluat în același timp cu mine, sînt cîțiva care îmi plac foarte tare și pe care îi urmăresc cu interes: Adrian Șchiop, cu cele două romane „Zero grade Kelvin” și „Pe bune/ pe invers”, Ionuț Chiva, cu primul roman „69”, Ioana Bradea mi se pare o scriitoare foarte versatilă și foarte interesantă de asemenea. Mai sînt și cîțiva scriitori ca­re într-adevăr nu știu ce caută publicați, însă mă voi limita la a spune că e doar o opinie personală.

O.V.: Paul Cernat spunea la un moment dat despre douămiism că se localizează în sfera agresivității, a hi­perautenticismului și a unei pre­di­lec­ții pentru morbid și deviant.

I.B.M.: Cred că făcea acest comentariu mai aproape de 2004, anul în care Poliromul a lansat campania aceea, „Votați literatura tînără”. Este adevărat că dacă vorbim de tematică, dezabu­za­rea, declasarea, marginalismul, izola­rea într-o societate prin natura ei haoti­că – eram încă în plină tranziție atunci – fac teme comune cîtorva scriitori ti­neri din perioada respectivă. Nu a tu­tu­rora, de pildă un scriitor serios precum Filip Florian a evoluat într-o cu totul altă direcție scriind roman istoric, la fel, Daniela Zeca, publicată în aceeași perioadă care se ocupă cu lucruri mai serioase, mai importante, deși nu pe gustul meu. Ca tehnică de abordare a subiectului, care era realismul postmo­dern, putem să zicem că aceste concep­te arborate de Paul Cernat au func­țio­nat pentru generația respectivă. Ele nu se aplică neapărat acum.

O.V.:Pe de altă parte, alții au identificat douămiismul ca pe un lung exercițiu de marketing.

I.B.M.: Este un punct de vedere care tebuie adus în prim plan celor care au făcut campania de publicitate a căr­ți­lor acestei generații. Eu, cel puțin, n-am ales o temă comercială și apoi am scris cartea. Am scris cartea și apoi am descoperit că tema respectivă a fost mai mult decît comercială. Aș putea spune că a fost mai degrabă ingrată.

O.V.: Putem situa acest curent în rîndul unei alte consecințe culturale a tranziției românești, pe filieră lite­ra­ră?

I.B.M.: Din poziția anilor respectivi, scriitorii de seama mea, cred că au resimțit această schimbare de stil, abordare tematică, nu neapărat ca un exercițiu de întoarcere a spatelui modului în care erau abordate genurile literare înainte, stilistic și tematic. Găsesc pur și simplu în acest proces o des­chi­dere spre o nouă percepție mai mult de ordin social decît la nivel estetic. Ceea ce făceam nou din punctul de vedere al stilului nu era neapărat foarte original. Era original pentru spațiul românesc con­temporan și faptul că istoria literară românească a fost încetinită de anii de comunism. Stilistic eram cu mult în urma experimentelor lui Charles Bu­kowski în anii ’60 în Statele Unite sau ce se mai întîmpla prin Occident. Dacă a existat vreo tendință conștientă de grup sau de generație, cred că ea se re­fe­rea la încercarea de a face o cronică din prezent a prezentului într-o vreme în care ea în sine conținea o grămadă de chestii foarte interesante. Perioada de tranziție dintre comunism și capita­lism luată chiar în punctul ei ascuțit. Așa încît literatura și poezia de frustrare care au supraviețuit în sertar în timpul comunismului și care ocupa atunci aproape complet scena literatu­rii române a trebuit cumva să facă loc și acestui nou spațiu de factură realist socială.

Multiculturalismul era un eufemism pentru invitația și legalizarea muncii ieftine

O.V.: Cum îți definești romanul în raport cu criza identitară a Eu­ro­pei de Est în contextul tranziției?

I.B.M.: Am gîndit romanul acesta mai puțin ca document și documentare de identitate a exilului. Este un de­zi­derat destul de dificil. L-am gîndit mai mult ca o sumă de povești de viață, ca istorie orală. Ca o deconstruire de arhe­tipuri printr-un destin personal și prin strategii personale. Mai mult un exercițiu de antropologie culturală decît de politici europene sau teme așa de mari precum migrația.

O.V.: Deci politica a fost mai mult o contextualizare decît o finalitate…

I.B.M.: Politica este ingredient de spațiu circumstanțial. Este timpul pre­zent. Vremea în care trăim. Fenomenul acesta e tratat mai degrabă din pers­pec­­ti­va destinului personal decît din cea a temei mari a migrației. Ea se configurează în final, sau așa sper. N-am gîndit demersul ca un exercițiu de statistică sau de cartografiere a migrației din Europa de Est.

O.V.: Cum se poate compara na­ționalismul de șoc românesc cu mul­ticulturalismul britanic?

I.B.M.: Multiculturalismul britanic, așa cum este el, în fază aproape falimentară în momentul de față, a fost conceput de politica labour, care din anii ’90 pînă la ultimele alegeri a deținut puterea și care a fost gîndit ca un fel de proiect de acomodare a glo­balismului la nivel național, al statului britanic. Așa încît deschiderea gra­ni­țe­lor pentru emigranți din toate părțile lumii a fost încurajată și din punct de vedere economic. Să nu uităm că Ma­rea Britanie nu făcea și nu face parte legislativ în totalitate din spațiul Shen­gen, ori toată această migrație econo­mi­că de cheap labour din state din Europa de Est în state din Europa de Vest a ajutat foarte mult economiei sta­telor respective. Marea Britanie nu avea acest atu, neavînd libera circulație a forței de muncă pînă în diferite mo­mente cînd state din Est au fost acceptate în Uniunea Europeană. Mul­ti­cul­tu­ralismul era un eufemism pentru in­vitația și legalizarea muncii ieftine. S-a și dovedit odată cu criza financiară că imigranții nu mai sînt așa bine veniți. Dintr-o dată acest multiculturalism dă în izolaționism, în xenofobie, Partidul Naționalist Britanic promovează foar­te vehement ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, aplicarea unor constrîngeri mai puternice la gra­niță. Ce e de perceput cu ochiul liber că românul plecat în străinătate este o combinație foarte suspectă dar foarte interesantă în același timp de complex de superioritate pe care îl au românii față de alți imigranți. Iar acest lucru este caracteristic culturii române în zo­na balcanică, fiind latini, ne-am simțit cumva superiori din motive destul de nelalocul lor culturilor slave din jur. Aducem acest bagaj de complexe cu noi în străinătate și sîntem șocați și iritați cînd observăm că nu ni se alimentează această opinie pe care o avem despre noi. În același timp, față de Occident ne simțim mai puțin valo­roși decît ar trebui să ne simțim. Ca imigrant în străinătate nu am găsit o proporție fericită între o identitate cu care plecăm de acasă și una pe care ne așteptăm să o regăsim acolo.

O.V.: Ești patriotă?

I.B.M.: Nu. Pentru că în mintea mea patriotismul este o formă de mo­nogamie culturală. Nu neapărat naționalism, care este o formă de cripto-xe­nofobie, practic. Monogamia culturală e pînă la urmă un lucru pozitiv pentru cei care au aceste tendințe morale în­tru­cît îți oferă libertatea temperamentală de a te lăsa asimilat și de a asimila propria cultură în mod natural. Pentru mine, temperamental, cred că îmi este mai potrivit spațiul cultural eclectic de desfășurare. Mă simt un cetățean european mai degrabă decît unul român sau britanic. Fapt pentru care nici n-am aplicat la cetățenia britanică, pe care aș putea s-o am acum pentru că nu-i văd rostul. Dacă traducem conceptul de pa­triotism prin pură dragoste și afinitate cu spațiul cultural în care te-ai născut, într-un anumit teritoriu, da, aș putea  spune că sînt. Dar mi-e greu să traduc familiaritatea cu un spațiu și cu o cultură într-un sentiment atît de intens și de exclusivist cumva pentru alteritate cum este patriotismul. Nu mi-aș da via­ța pentru țara mea și asta nu știu dacă e vina mea morală sau a țării mele. Dacă mi-aș da viața pentru un alt stat e o altă întrebare.

O.V.: Înscriindu-te în această mare de culturi europene, nu ți-e fri­că să te pierzi?

I.B.M.: Ba da, dar condiția aceasta de lostness, de veșnic pribeag în imagi­narul unei societăți eclectice cred că este cea mai sinceră condiție a indivi­dului din societățile contemporane. O condiție asumată, ea este mai de valoa­re pentru reținerea unei identități decît insistarea apartenenței la un anumit spa­țiu, timp, ideologie.

***

Întîiul destin nestatornic

Ioana Baetica Morpurgo face par­te din acei scriitori români do­uă­miiști care și-au găsit rostul pe alte meleaguri încercînd o repatriere prin discurs. După urmarea cursurilor mas­terului de Antropologie Cultu­ra­lă ale Școlii Naționale de Științe Po­litice și Administrative din Bu­cu­rești în 2004, aceasta a realizat un doctorat pe tema culturii tranziției în România postcomunistă la Exeter University, Marea Britanie, unde a predat la cursurile unui seminar de „Societăți Contemporane”. A publicat numeroase articole pe teme lite­ra­re și socio-culturale în „România literară”, „Dilema Veche”, „Timpul”, „Vatra”, „Academia Cațavencu”, „Ob­servator cultural”, „New Inter­na­­tionalist”, Contemporary Review și contribuit la diverse antologii cu proză scurtă și eseu: „Cartea cu bunici” (2007), „The Review of Con­tem­po­ra­ry Fiction” (2010). În prezent, Ioana Morpurgo trăiește în sudul An­gliei, unde coordonează un pro­iect de seminarii încadrat în denumirea generică de „hedonism al ide­i­lor” in­ti­tulat „Lectures on Eve­ry­thing”.

În anul 2004 a publicat romanul de debut, „Fișă de înregistrare”, apărut la Editura Polirom. Romanul „Imigranții”, obiectului turneului na­țional de promovare în cadrul căruia se află, tratează în cheie realistă destinele a cinci tipologii umane diferite prin schelet psihologic dar similar prin parcurs existențial al dezrădăcinării pe teritoriul unei patrii vitrege cu nou-veniții, fiind aduși împreună doar de punctul comun al cetățeniei ro­mâ­ne. Prin aducerea în fața cortinei a celor cinci portrete milimetrice, au­toa­rea încearcă definirea traiectoriei proprie individului descumpănit de de­materializarea conceptului de apar­tenență, în perpetuă încercare de aderare la complexul set de valori pe care patria adoptivă are să-l ofere.

Alexandra PANAETE