La 10 ani după ce nu voi mai fi pe-acilea, o să fiu un creator fără creație!

Poartă o tabacheră mică și aurită. Abia încap în ea două filtre de țigări slims iar cenușa puținului tutun pare să se dizolve direct în aer sau în tapițeria neagră a scaunului de teatru. Vorbește ca la școală, dînd învățături fără pilde. Doar cînd privește pe deasupra ochelarilor, îi vezi ochii ascuțiți de atenție. Regizorul privește scena cu foame. Acolo mocnește spectacolul, și tot de acolo își trage energia. Fizic. O fixează și trăsăturile i se adîncesc în timp ce cuvintele încep să-i sune dogmatic. Mihai Măniuțiu e dependent de viață, de „ființe vii și proaspete” din care să muște ca să rămînă, la rîndul său, „viu ca toți ceilalți”.

Opinia Veche: Vă plac oglinzile?

Mihai Măniuțiu: Stați puțin. Despre ce vorbim? Vorbim despre mine? Nu! Nu sînt pregătit să vorbim despre mine, des­pre femei și mai știu eu ce. Nu sînt pre­gă­tit pentru asta. Să vorbim despre teatru! Cînd o să fiu pregătit să vorbim despre…

O.V.: V-am întrebat de oglinzi, nu de femei. Mai precis, v-am întrebat de de­dublare, fie și în teatru.

M.M.: Păi teatrul este dedublare. Fă­ră dedublare nu există teatru. Practic, fără joc de lumini, de oglinzi, nu există teatru. Chiar și în piesa pe care-o pregătesc acum, spectacolul debutează prin ceea ce în tehnica regizorală se numește oglindă inversă. Adică se imită într-un stil vag, pa­rodic, dar rafinat, o secvență interioară. Es­te o reflectare a unei scene adevărate. Vedem întîi reflectarea în oglindă și abia mai apoi vedem cu adevărat scena. Deci, sigur că da, oglinzile fac parte din lumea teatrului. Dar e un termen mult prea larg. Noi nu existăm fără oglindire în ochii publicului. Piesa în sine e o oglindire! E un alt soi, un alt fel al realității, o og­lin­di­re a realității. Însă putem folosi termenul acesta pînă ce devine extrem de evanescent.

Toate lucrurile au două fețe

O.V.: Să-l particularizăm mai întîi prin felul în care vă gîndiți personajele.

M.M.: Da. Multe dintre personajele mele dintr-o anumită perioadă aveau dubli scenici. Richard al III-lea, de pil­dă, avea o figură de tip: om-femeie-cîine. Caligula avea un dublu, care nu apărea pe scenă. Era sora de care era îndrăgostit. în „Omor în catedrală”, cel care avea să de­vină sfîntul Toma avea un dublu în persoana unei femei sărmane cu duhul. Și așa mai departe. Acest joc al dublilor în teatrul meu există cu adevărat.

O.V.: Dublurile există și în realita­tea imediată?

M.M.: Dar sigur că există peste tot în lume! Dublul există cu adevărat! Numai da­că nu ești atent, nu îl percepi. Nu e nici o glumă că întîlnești de multe ori dubli ai persoanei iubite. Nu e nici o mistică în asta! Adică întîlnești bărbați sau femei ca­re au o componentă foarte accentuată a per­soanei pe care o iubești, iar tu îi percepi ca pe niște dubli ai acelei persoane. Dublul e adevărat!

O.V.: Spuneați cîndva că vă aflați în răspărul lui Valery, care credea că ne naș­tem mai mulți și murim unul singur. Deviza dumneavoastră era: „m-am năs­cut unul și vreau să fiu mai mulți”.

M.M.: Acum nu mai sînt atît de sigur. Chiar deloc. Adică, acum cred că ambele sînt adevărate. Toate lucrurile au două fe­țe. Asta spune Radu Stanca în prima piesă pe care am montat-o, în studenție. Era prima piesă integrală pe care-am mon­tat-o pentru scena profesionistă, la Cassandra (n.r.: Studioul de Teatru al Universității Naționale de Artă Tea­tra­lă și Cinematografică „I.L. Cara­gia­le”). Se numea „Oedip salvat”. De atunci mi-a rămas, m-am impregnat de asta: că toate lucrurile au două fețe. Nu există ni­mic pe lumea asta cu o singură față, într-un singur fel.

O.V.: Și asta vă relaxează sau vă neliniștește?

M.M.: Asta este, pe de o parte, neliniștitor, fiindcă știi bine că nu ești niciodată în posesia a ceva cert. Dar pe de altă parte, e liniștitor. Asta înseamnă că orice e rău are un revers. Adică poți oricînd să ajungi la ce-i bine pentru tine și pentru ceilalți. Da, ăsta-i răspunsul. Ambele. Toa­te lucrurile au două fețe. Simplu.

Eram educat să respect toate regulile tăcerii

O.V.: Vă mai amintiți cum arătau lojele în care v-ați petrecut copilăria?

M.M.: Păi nu este greu. Nici nu trebuie să fac un exercițiu de memorie, pentru că arătau la fel ca acum. N-au prea fost modernizate. Le văd în fiecare zi. Sînt doar regizor și director artistic al teatrului din Cluj, care are sediul acolo unde are și Opera. Sînt aproape aceleași. Nu trebuie să apelez deci la memoria mea. Ajunge să le învechesc puțin. Dar, nu, dacă mă întrebați despre starea lor, nu prea au fost restaurate. Adică nu substanțial.

O.V.: Voiam să vă întreb dacă acolo ați învățat să fiți disciplinat.

M.M.: Oarecum. Mama mă lua cu ea, într-adevăr, cînd eram mic și nu avea cu cine să mă lase acasă. Eu stăteam în lojă și ascultam sute de Aide sau de Carmen. Nu făceam nimic special. Eu trebuia doar să privesc scena și atît. Eram foarte educat și obișnuit să respect toate regulile tăcerii, toate convențiile scenei sau sălii, atît la repetiții, cît și la spectacole. Apoi am și făcut regia unor spectacole de ope­ră. Acum foarte mulți ani a fost „Secretul lui Don Giovanni”, de Cornel Țăranu, deci operă modernă. Apoi, în ultima vre­me, să spunem că am revenit. Am făcut „Pescuitorii de perle” la Opera Na­țio­na­lă din București și am mai făcut Puccini și Verdi. N-am regizat totuși foarte multe spectacole de operă. Nu pentru că m-aș simți limitat în vreun fel. Acum cred că a fost chiar pasionant. Doar că, pentru a mă apuca de un spectacol de operă, trebuie să-mi placă foarte tare muzica. În mo­men­tul în care nu-mi spune nimic muzica, n-am nici o viziune scenică.

Nu mă interesează leșinații și leșinăturile

O.V.: Spuneați într-un timp că doar scrisul, iar nu regia, vă face febră și vă dă libertate. Cum se împacă plăcerea cu regula strictă?

M.M.: Eu am încercat și spun c-am reușit să mă auto-educ să nu trec peste plăcere niciodată. Nu fac decît ceea ce-mi face plăcere. Plăcerea este una dintre regu­lile primordiale în viață. Ca să iasă ceva, trebuie făcut cu bucurie și cu plă­ce­re. Unde nu apar cele două, apare lucrul de mîntuială sau lucrul amatoresc. Eu tră­iesc în regimul plăcerii, atunci cînd tră­iesc cu adevărat. Numai asta îmi dă ener­gie să fiu în priză 14 ore pe zi.

O.V.: Cu alte cuvinte, cînd vă place, trăiți, iar cînd nu vă place, nu trăiți. Nu vi s-a scurtat viața?

M.M.: Nu. Nu se poate întîmpla asta fiindcă muncesc mult. Iar eu, cînd mun­cesc, trăiesc, iar cînd trăiesc, muncesc.

O.V.: Doar atît trăiți?

M.M.: Da! Dar e foarte mult. Aten­ție! Eu cînd lucrez, trăiesc din plin, și cînd trăiesc din plin, lucrez.

O.V.: Sînteți mereu cerebral?

M.M.: De ce-aș fi sentimental? Doar bu­curia și plăcerea nu sînt sentimente. Bu­curia poate să fie crudă! Poate fi săl­batică! E vorba despre infinitul nuanțelor. Bucuria are un infinit de nuanțe. E la fel ca suferința! Eu am învățat să lucrez cu emo­­țiile mele și asta înlătură sentimen­tele, sentimentalismul. Sînt mereu con­ști­ent că între sentimentalism și emoționa­li­ta­te e diferența dintre leșin și vibrație. Sen­­timentalismul înseamnă un leșin al emo­țiilor! Nu mă interesează leșinații și leșinăturile.

Pentru mine, orice exercițiu solitar e dificil

O.V.: „Febra” în care scrieți, ce în­seam­nă?

M.M.: Febra este o stare foarte inten­să, foarte apropiată de o transă controlată. Adică energia crește de cinci, șase ori, pu­terea de a plonja în tine însuți, crește de cinci, șase ori. Asta seamănă cu febra. Dar nu poate dura foarte mult fiindcă e foarte consumantă.

O.V.: Cum vă treziți din epuizare?

M.M.: Depinde. Eu nu mă simt epui­zat prea des. Uneori da, alteori, ba. Eu mă simt epuizat doar cînd ceva nu merge. Atunci cînd stărui fără spor asupra unui lucru. Altfel, nu. Cînd ceva îmi iese, re­zultatul mă încarcă energetic pentru ur­mă­torul lucru. În momentul în care îmi ie­se ceva și îmi e bine cu ceea ce fac și simt ca am făcut un lucru important, chiar dacă am stat 10 ore sa-l împlinesc, am energie în continuare. Nu spun un lucru ex­cep­țional. Așa se întîmplă la toată lumea. Co­rect?

O.V.: Ce spuneți sună a perpe­tu­um-mobile. Dar mai spuneați și că feb­ra nu durează.

M.M.: Da, asta, da. E adevărat pentru că e altfel cînd te epuizezi singur, trăind în tine însuți. Scrisul, de pildă, care îmi tre­zește febra, e o activitate solitară. Dar în celelalte activități, cele de echipă, fun­cți­o­nează altfel consumul, epuizarea și energizarea. în echipă, ai pe cine să te sprijini. Poți să ai momente de slăbiciune, dar te ajută ceilalți și atunci, echipa e tare fiin­dcă slăbiciunea unuia e acoperită de puterea celorlalți. Cînd ești singur, însă, nu te poți spijini decît pe tine. Pentru mine, orice exercițiu solitar este mai dificil. De asta, scrisul, pentru mine, este mai dificil. Dar după ce termin, mă simt despovărat.

Doamne ferește să te îndepărtezi de lume în momentele critice

O.V.: Cînd vorbiți despre regie, vă referiți în mod constant la disciplină și pu­rificare. Pare un tratament sau o penitență.

M.M.: Eu nu am avut niciodată ezi­tări în privința căii pe care am ales-o. Nu m-am gîndit că m-aș putea împlini sau vin­deca sau trăi făcînd altceva. N-a răs­puns unei nevoi. Eu am vrut de la început să fac exact asta și am avut norocul sa intru. De asta și cred că aici îmi este locul. Fiindcă am avut norocul să intru de prima oară. Puteam să nu intru, iar atunci, destinul meu ar fi fost cu totul altul. Am intrat la IATC și asta a fost tot. M-a ajutat foarte mult că am intrat fiindcă nu aș fi avut nici o altă opțiune, nici o altă facultate, pe lista de rezervă. Or, dacă n-aș fi intrat, m-ar fi luat probabil la armată. Știe toată lumea că armata e lungă și ce se întîmplă acolo. Așa, a fost simplu și clar.

O.V.: În armată n-ați fi avut timp să visați. Spuneați că e chiar mai im­por­tant să visezi, decît să vezi.

M.M.: Pe de o parte aveam dreptate cînd spuneam asta, pe de altă parte, n-a­veam dreptate. Pentru că toate lucrurile la mine, au două fețe. E foarte important uneori să visezi. Mai ales cînd ești la început, cînd te coagulezi și te formezi, cred că de multe ori e chiar mai important să visezi decît să vezi. De exemplu, cînd am intrat în facultate, nu aveam cum să văd spectacolele tuturor regizorilor importanți. dar, pe baza cîtorva date pe care le aveam, puteam să-mi imaginez spectacolele. Si­gur că nu visam spectacolele așa cum fu­se­­seră ele, dar imaginam unele paralele, proprii, fără să fie ale mele.

Acum nu aș mai fi atît de radical. Eu mă gîndeam în studenție la Grotowski, pe care nu am avut șansa să-l văd niciodată. Grotowski a însemnat foarte mult pentru mine. Eu mă socoteam grotow­skian (n.r.: Jerzy Grotowski a fost un regizor polonez care a dezvoltat o ma­nieră teatrală experimentală, utilizînd concepte precum: „actorul sfînt”, „teatrul ca întîlnire” sau „via negativa”, fiind pri­vit uneori ca un „artist al nopții”.)

Eu că­u­tam să fac spectacolele me­le așa cum cre­deam că le-ar fi făcut Gro­towski. Bine­înțeles că nu aveau ab­so­lut nici o legătură. Cînd am văzut în sfîr­șit un spectacol de-al lui, a fost a doua revelație. Era sen­zațional! Prima revelație fusese cea imaginară. Mă întreb acum da­că nu cumva mi-a făcut bine șă nu îl văd de la început. Dacă n-aș fi avut cum să vi­sez și aș fi primit direct în ochi spectaco­lele lui, aș fi crezut că după el, teatrul nu mai poate însemna nimic. Așa, am ajuns la o formulă proprie, pe care, sper să am timp să o dezvolt. Fiindcă nu cred ca este suficient coagulată și nici nu cred că este cea ideală. Mai am nevoie de timp.

O.V.: Credeți că vă mai puteți schimba?

M.M.:Oricînd te poti schimba. Stiu eu sau altcineva ce-o să fie mîine? E așa evident cît de dependenți sîntem tocmai de ceea ce nu putem controla. De nori, de cataclisme, de accidente… Sîntem niște ființe foarte fragile, care jucăm într-o tra­ge­die antică de atîta vreme. Nimeni nu poate ști decît în clipa morții cum este el însuși, cum i-a fost viața. Numai în clipa morții poți spune dac-ai avut o viață feri­ci­­tă, ori nu. Doar atunci se oprește schimbarea.

O.V.: În facultate, vi s-a arătat vreodată care e „locul” dumneavoastră, atunci cînd încălcați normele?

M.M.: Nu. N-am avut niciodată prob­leme de felul acesta. Dar am fost re­butat uneori, criticat alteori, mai ales la în­ceput. Dar e o etapă firească în viața ori­cărui artist. Fie el pictor, scriitor sau alt­ceva. La început, cînd nu ești nici cu­noscut, nici recunoscut, trebuie să-ți ac­cepți singurătatea. Eu, nici acum nu sînt foarte îmbrățișat de toată lumea și cred că mă bucur că s-a întîmplat așa. Nu poate exista niciodată unanimitate.

O.V.: Etapa aceasta de anonimat și critică este propice visului?

M.M.: Eu nu mă refer niciodată la vis decît ca la o tehnică. E un exercițiu. Doam­­ne ferește să ajungi ca în mo­men­tele critice, de singurătate, de anonimat, să te în­drepți spre stările acelea care te în­de­păr­tează de lume. În nici un caz nu vorbesc vreodată despre fantasme care să te re­tra­gă din lume și să te facă inactiv! Eu n-am să cred și n-am să încurajez vreodată decît un exercițiu de creație și un exer­cițiu de imaginație care să te pregătească pentru exersarea și trăirea permanentă a vieții. Nu are legătură cu meseria, ci cu tră­irea efec­tivă a vieții. Iar pe de altă par­te, oricum, nu există absolut nici o me­se­rie ne­creatoare. Sînt oameni care în interio­rul meseriei sînt necreatori și abando­nea­ză creația.

Am o mulțime de parteneri invizibili

O.V.: Cînd munciți, trăiți. Munca vă ferește de singurătate?

M.M.: Da, sigur ca da. Cînd te joci, cînd faci parte dintr-un joc artistic, ai ne­voie de un partener. E evidentă înlănțuirea logică: dacă te joci, o faci cu un partener. Partenerul anulează singurătatea. E simplu. Cu excepția cazurilor în care par­te­nerii nu-ți accentuează singurătatea. Exis­tă și cazuri din acestea.

Revin la ce spu­neam la început. Toate lucrurile au două fe­țe. Există parteneri potriviți și parteneri nepotriviți. Cei potriviți îți alungă singu­ră­tatea, ceilalți o sporesc. Indiferent des­pre ce partener vorbim – de scenă, de o cafea, de viață. Dar asta nu modifică de­loc intensitatea jo­cului. Și sînt mii și felurite singurătăți. Așa cum există mii de su­fe­rințe. Există suferința scriitorului care n-a luat premiul Nobel. Poate fi ea comparată cu suferința mamei care-și pierde singurul copil?

O.V.: Îi spuneați lui Dan C. Mi­hăi­les­cu că singura primejdie care vă paște este cea a „platoului uman”. Că v-ați împotmoli în „feluritele singurătăți”.

M.M.: Nu-mi amintesc. Eu am, ori­cum, o mulțime de parteneri, majoritatea in­vizibili. Cînd scriu ceva, pe majoritatea celor care citesc, nu-i cunosc. Cînd montez o piesă, pe majoritatea spectatorilor, nu-i cunosc. Dar le simt energia și comunic cu ei. Nu pot fi singur.

O.V.: Folosiți des cuvîntul „ener­gi­e”.

M.M.: Eu cred foarte puternic că exis­tă forme de comunicare fără cuvinte, fără priviri. Cred că există o formă extrem de fizică, dar care are ca dominantă, o componentă invizibilă, imatereală. Aceasta es­te energia. Deci eu comunic energetic foarte puternic cu oamenii și simt energii­le bune sau rele din jurul meu. Cînd creez am o energie foarte bună.

O.V.: Asta vă ajută să vă păziți?

M.M.: Asta mă ajută să evit să intru în spații sau în contexte pe care le presimt ca fiind de rău-augur. Pot să evit din timp contactele pe care le simt că mi-ar dăuna în vreun fel. și asta, firește, mă conservă.

O.V.: E o înțelepciune deprinsă cu vîrsta?

M.M.: Păi am ajuns să fiu, într-a­de­văr, destul de bătrîn.

O.V.: Se spune că bătrînețea merge mînă în mînă cu seninătatea.

M.M.: Pe mine nu mă liniștește nea­pă­rat bătrînețea mea. Dar m-a obișnuit cu ce­va. M-a făcut să accept dispariția. Am făcut peste 85 de piese de teatru! Dintre acestea, au dispărut complet 80! Fără ur­mă! A trebuit să trec prin toate și să ac­cept că ele nu vor mai fi. Eu sînt perfect con­știent că la 10 ani după ce nu voi mai fi pe-acilea, o să fiu un creator fără creație! Asta-mi spunea Alexandru Dabija și avea mare dreptate: regizorul este un creator fără creație. Dar acum sînt absolut îm­păcat cu asta. Este datul teatrului. Iar da­că asta e meseria pe care am ales-o și vreau s-o practic, trebuie să fiu împăcat cu efemerul și cu dispariția.

Am nevoie de ființe vii și proaspete pe care să le mănînc

O.V.: Faceți exerciții spirituale?

M.M.: Da. Eu cred că lumea artei în­seamnă un tunel în care intri din rol, în rol, din personalitate în personalitate, la ca­pătul căruia nu se știe daca vei ieși în­treg, dacă vei mai fi tu însuți. Ca să știi să-l parcurgi ai nevoie de exerciții spirituale de păstrare a sinelui. Dar nu există o rețetă în sensul acesta. A nu te îndepărta de rea­li­tate este pentru un creator, de pildă, un exercițiu important pentru a-și păstra sinele.

O.V.: La un moment dat susțineați că vă face bine să fiți „jucăria dub­lu­rilor interioare”, iar nu să vă conservați sinele.

M.M.: Dar nu știu de fapt, care e si­nele central. Îmi este greu să răspund. Eu nu gîndesc în termenii aceștia, de fapt. Toți încercăm de fapt să fim mai mulți. Cineva care a trăit în România și apoi se mută în Statele Unite devine altcineva. Va fi o altă persoană. Același om care a trăit în Spania, nu va fi același în Iași. Toți ne multiplicăm și ne dedublăm. Toți cei care dorim să nu ne închidem într-o cap­sulă și să spunem: „ăsta sînt și de-acum asta e”. Viața oricum va contrazice asta. Nimeni nu poate să rămînă unul singur.

O.V.: Pomeneați despre menținerea contactului cu realitatea, ca exercițiu. Asta înseamnă că aveți nevoie de oa­meni?

M.M.: Am nevoie de tot ce-i viu. De tot ce-i bios. Sînt un carnivor. Am nevoie de carne, de animale vii și proaspete din care să mă hrănesc. Am nevoie de ființe vii și proaspete pe care să le mănînc. Da! Am nevoie de viu, începînd cu alimentația și terminînd cu teatrul, am nevoie de viu în viața mea, cu care să mă hrănesc. Ca să rămîn, la rîndul meu, viu. Ca toți ceilalți.

Toți avem capacitatea de a auzi vibrația

O.V.: Ce faceți într-un parc pustiu?

M.M.: Dar într-un parc pustiu există foarte multă viață. Există copacii, pă­să­ri­le, există foarte mult viu! Eu știu foarte bi­ne, nu e o credință sau o speranță, eu chiar știu foarte bine că dacă sînt înconjurat de arbori, sînt înconjurat de viață. Chiar știu că dacă sînt undeva într-o bar­că, nu foarte departe în largul marii, ci la șapte, opt kilometri de țărm, acolo sînt înconjurat de viață. Sînt înconjurat de ființe peste tot!

O.V.: Sînteți cumva panteist?

M.M.: Nu sînt panteist deloc. Dar to­tul e viață! Marea e vie, pădurile sînt vii, cerul e viu. Totul mișună de vietăți!

O.V.: Și comunicați cu ele?

M.M.: Bineînțeles! Cum să nu comunic? Doar le aud. Că există unii surzi care n-au urechi pentru ele, este cu totul altceva. Trebuie doar să știi să auzi. Fiecare aude cît poate.

O.V.:Auzul dumneavoastră cum s-a ascuțit?

M.M.: Dar auzul este un dat. Toată lu­mea aude. E vorba doar despre calitatea atenției. Oamenii nu mai sînt atenți. Toți avem capacitatea de a auzi freamătul, de a auzi vibrația aceasta. Dar oamenii nu mai sînt atenți. Îi interesează lucruri mici, de prisos. Se preocupă doar de inutil, de accidental. Dar numai calitatea atenției te poate face să percepi lumea în toată complexitatea ei. Dacă lumea, în complexitatea ei poate să pară unora alarmantă, asta e! Vor fi alarmați. Atenția dă măsura adevărului. Că adevărul acestor vibrații pot să determine uneori reacții de retra­ge­re, este una dintre posibilități. Dar ten­dința de retragere este la fel de firească pre­cum nevoia de somn. Noi nu sîntem ființe simple, robotice. Sîntem ființe complexe, impredictibile, uneori aberante. Sîn­tem singurele ființe care își folosesc in­stinctul de conservare în mod creator. Animalele nu-l dezvoltă în felul acesta.

O.V.: În urmă cu cîțiva ani spuneați ca orice loc pustiu, precum un parc pus­tiu, de pildă, vă face poftă de teatru, numai ca să vă întoarceți printre oa­meni. Spuneați că locurile lipsite de ag­lo­­merație nu vă priesc.

M.M.: La mine, toate lucrurile au două fețe, cum am spus.

O.V.: Aveți o teorie pentru orice – una despre energie, una despre singu­ră­tate, joc, parteneri, dispariție, teoria măș­tii, a dublului.

M.M.: Da. Bineînțeles. Despre mas­că, despre joc am și scris. Este normal să ai teorii atunci cînd faci un studiu, cum am făcut eu, despre artă. Ca să înțelegi ce­va din lume, trebuie să ai teorii despre lu­me.

O.V.: Și cîte dintre ele ajungeți nu doar să le gîndiți, ci să le și practicați?

M.M.: Deci tot ceea ce scriu e, în ce­ea ce mă privește, autobiografic. Totul es­te trăit. Că alții pot sau nu să aplice, asta, nu știu, trebuie s-o spună ei înșiși, cei care mă citesc. Eu scriu numai din experiență. Sigur, nu trăiesc cum regizez. Fiindcă nu pot să mă aștept de la alții să întrupeze gîn­dul meu. Ei sînt autonomi. Cînd pun în scenă un spectacol, nu admit ca actorii să aibă alt gînd. Toți trebuie să întrupeze gîndul meu, care este gîndul unitar al spec­­tacolului. Dacă actorii gîndesc altfel, e grav.

O.V.: Vorbiți-mi despre „himerele” dumneavoastră, Scardanelli și Gheara.

M.M.: Pai ele sînt acolo. Ele există cu adevărat. Sînt personajele mele, hi­me­re­­le mele preferate, din „Memoriile hin­ghe­ru­lui”. Există precum dublii; pur și sim­plu, există.

Să nu ne fie teamă nici de întunericul din noi, nici de obsesiile noastre, nici de golurile noastre

O.V.: Ați învățat ceva de la ele?

M.M.: Nu știu ce mă învață. Ele mă eliberează. Fac parte dintr-o experiență benefică pentru mine. Puțini au sesizat as­ta – cei doi au un nume codat. Scar­da­nelli este dublul lui Hölderlin în momen­tele de mare febră și de nebunie. El a fost la urma urmei, de-a dreptul nebun timp de 20 de ani. Deci era dublul autorului. și atunci, cînd scriu despre Gheara și Scardanelli, vorbesc despre dublul meu. E un fel de autoportret trasat prin himera Gheara. Gheara e ceva foarte apropiat mie și care nu știu exact ce e.

O.V.: Gheara l-a învățat pe Scar­da­ne­lli să trăiască cu goluri interioare.

M.M.: Da. E un lucru foarte simplu, dar important. Gheara îi spune foarte cu­rat lui Scardanelli: „Să nu te temi de golurile din tine, fiindcă și golurile acestea ești tu”. Deci să nu ne fie teamă nici de întunericul din noi, nici de obsesiile noastre, nici de golurile noastre, fiindcă ele ne constituie. Noi nu sîntem un plin, sîntem o succesiune de plinuri și goluri foarte greu de controlat sau de descris. Da. Pu­tem să cădem în noi înșine ca într-o pră­pastie. Se poate întîmpla, totul e să știi să te întorci. Cei care nu știu să se întoarcă, sînt la azil.

O.V.: Există vreo dîră de firmituri care să marcheze drumul de întoar­cere?

M.M.: Nu. Nu există așa ceva. E no­roc. Iar uneori și cel mai mare noroc se termină și el tot la azil.

O.V.: Credeți în hazard?

M.M.: Da. Cred foarte mult că ceea ce ni se întîmplă nu are nici o logică, nici o noimă. Lumea nu are sens. Hazardul e peste tot. Întîmplarea e peste tot. Eu, personal, nu văd nici o lege în ceea ce se întîmplă. Că de curînd, un copil s-a înecat într-un lac. N-are absolut nici o logică. Ce să-i spui mamei lui care-l plînge? Ce sens să găsești în asta? C-ar fi suferit mult mai mult peste zece ani, murind de cancer? To­tul e doar un joc. Atît. Un joc în care nu exis­tă nici un fel de lege. Nu, sensul se in­ventează, se inventează povești. Dar atît.

O.V.: Spuneați că o să ajungeți să vă retrageți într-o cabană pe Ceahlău.

M.M.: A ars! A ars și atît! Ceahlăul ră­mîne singurul munte sfînt din Româ­nia, dar cabana e arsă!

***

Febra naște chinuri solitare

Dintre cele peste 85 de spectacole pe care le-a regizat, dintre care peste 80 „au dispărut fără urmă”, multe s-au jucat în Marea Britanie și în Belgia. Înainte să „moară”, spec­­tacolele au urcat pe scenele tuturor festivalurilor de teatru inter­na­­ționale, precum cele din Franța, Aus­tria, Egipt sau Canada. În­toar­se pe scene au­tohtone, și-au primit laurii: Premiul Național pentru Cea mai Bună Regie, pentru originalitate și Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului.

De atunci, regizorul Mihai Mă­niu­țiu a intrat în rîndul „clasicilor”. Două monografii s-au scris despre el și teatrul pe care-l învîrte din priviri și scurte comenzi. Cipriana Pe­tre-Ma­te­es­cu i-a pus opera sub lupă în „The Trilogy of Double” (Tri­logia Dublului) și în „Mă­­niuțiu. Imagini de spectacol”. Apoi, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat și el – „Dan­­sînd pe ruine”. Atunci, directorul artistic al Tea­trul­ui Național din Cluj, a zîmbit. Tocmai se obiș­nu­ise cu dispariția, cu gîndul că va ră­mîne fară cre­a­ție și fără amintirea ei. Se liniștise, așa cum Scar­da­ne­lli, himera sa pre­fe­rată, și învățase cum să fie senin, printre morale al­ter­­­native și printre golurile ce-l nă­pă­­deau. Hi­me­ra aceasta i s-a năs­cut din „febră”, la fel ca toate celelalte pe care le-a exorcizat în scris. Șirul ce­­lor șapte vo­lume semnate pînă acum de Mi­hai Mă­ni­u­țiu începe cu „Un zeu ap­roape muritor”, din ’82 și se termină anul acesta, cu „Me­mo­­riile hin­ghe­rului”. Toate paginile sînt însemnate de „tem­peratură”.

Oana OLARIU