Mircea Vasilescu: Niciodată nu vom ieși din tranziție, iar asta este o veste bună

Liniștea apăsătoare din jur e tăiată de gîngureala unui copil. Cam pe atunci, Mircea Vasilescu îmi spune des­pre noua generație, care nu va mai fi înțepenită într-o falie a timpului. În lobby-ul hotelului, redactorul-șef al revistei culturale „Dilema veche” e calm și rece. Nu s-a complicat niciodată mai mult decît trebuia. Pentru el, dezmorțirea va veni de la sine, odată cu trecerea anilor, odată cu metamorfozele din presă și creșterea nivelului clasei politice. Îmi enumeră cu o detașare de pustnic toate hi­bele României, țara fără direcție, fără proiect, cu oameni guralivi și plini de opinii naive, dar sinceri. În pofida fri­vo­lităților ce-i caracterizează, sînt cîțiva, aruncați ca boabe­le de fasole, la întîmplare, pe întreg tărîmul României care, puțini cum sînt, își fac treaba. Sînt oa­menii normali, de fapt, care nu ar trebui să ne impresioneze. Pentru că o fac totuși, Mircea Vasilescu va continua să ne dojenească. În fiecare joi, în pagina trei a săptămînalului „de tranziție”.

OPINIA VECHE: Se tot vorbește des­pre o amorțire în care este prinsă so­cietatea românească. Credeți că are vreun rol și lipsa de încredere în propriile forțe care se manifestă la între­gul popor român? 

MIRCEA VASILESCU: Nu cred că e vorba de lipsa de încredere, cred că sînt mai multe. S-ar putea să fie și asta, nu știu. Pe de o parte, cred că e dezamăgirea față de politică, în general. Tot mai puțini oameni merg la vot. S-a fixat ideea asta că toți sînt la fel, toți o apă și un pămînt, „ce rost are să votez că sînt tot aceia”? Pe de altă parte, și eu cred că asta are un rol important, avem cel mai mare consum de televiziune din Europa, ceea ce și po­liticienii știu și atunci fac politica la televizor și prin televizor. Mă rog, cu ex­cepțiile de rigoare, dar, oricum, nu contează ceea ce efectiv fac, totul e doar un joc de ima­gine. Dar și cetățenii sînt cum­va amorțiți, se gîndesc la ale lor. Aici e și o lipsă de cul­tură democratică, de fapt, ca să nu ne fe­rim, și de civilizație. Comunismul are și el un cuvînt de spus.

La noi ideea este că autoritățile trebuie să rezolve tot și aici, da, s-ar putea să apară un fel de lipsă de încredere în propriile forțe. Oamenii nu au învățat încă să se asocieze, să facă ceva pe cont propriu. Să aibă inițiativă, o atitudine. Nu pri­măria trebuie să-ți desfunde șanțul din fa­ța casei, la urma urmei, sau, dacă trebuie să o facă, în caz de urgență, nu aștepți planurile autorităților, ci îți faci treaba sin­gur, eventual împreună cu cîțiva vecini. Asta ca să dau un exemplu foarte simplu.

Deci, aici e și un fel asistențialism. Toată lumea așteaptă de la stat sau de la Gu­vern, deși foarte multe probleme, și sînt multe cazuri pozitive, se pot rezolva fără primărie, fără alte încurcături birocratice, ci printr-o inițiativă a oamenilor. Repet, sînt multe cazuri. Noi așteptăm de la stat, de la Guvern și, dacă se poate, de la pre­șe­dinte. Mie mi se pare simptomatic faptul că, de cîte ori e cîte o grevă, cîte un conflict la nu știu ce fabrică, oamenii vor să vorbească cu prim-mi­nistrul sau cu președintele. Direct! Nu cu directorul fab­ricii, nu cu prefectul, ei vor să ajungă la președinte. Și pînă nu vine preșe­din­tele, nu fac nimic. Mi se pare aberant, e un fel de feudalism întîrziat în mintea noastră, dacă noi credem că totul depinde de vodă. Sigur că multe depind de vodă, dar nu tot.

Isteria națională este provocată de bîlbîielile tranziției 

O.V.: Dar faptul că se protestează cu atîta vehemență e la fel o formă de asistențialism sau un semn de recupe­rare?

M.V.: Protestele la noi se fac doar cînd oamenii sînt atinși la buzunar. Se fac, ca să zic așa, la disperare, și doar cînd nu au încotro. Pe de altă parte, sînt fi­rave. Eu nu sînt protestatar, nu mi se pa­re că trebuie neapărat să avem proteste pentru orice și milioane de oameni în stra­dă pentru orice. Există și alte soluții de a rezolva problemele. Sînt ocazii în care protestele nu sînt bune de nimic pentru că n-ai încotro. În Franța au manifestat, deși Franța are o mare tra­diție în pro­teste și în revoluții, milioane de oa­meni pentru legea pensiilor. Au ma­­­nifestat de­geaba, pentru că n-au încotro. Sis­temul de pensii francez, ca și alte sisteme de pen­sii din Europa, are mari probleme și atunci trebuie făcut ceva. Foarte pra­ctic și foarte concret.

Dar, la noi, nici mă­car atît nu se face. Adună sindicatele cîteva mii de oameni și atît. În plus, sînt un pic dezamăgit de calitatea proastă a acestor proteste unde se strigă tot felul de măgării. Trivialități care nu au sens și nu prin asta se arată spiritul civic, dimpo­trivă. Deci, nu cred că în si­tua­ția actuală la noi protestele pot re­zol­va ceva. Pe de altă parte, dacă aș­tep­tăm totul de la Gu­vern și ne trezim să pro­testăm atunci cînd ajunge cuțitul la os ne trezim să pro­testăm, înseamnă că ne merităm soarta.

O.V.: Sîntem prea guralivi și lipsiți de acțiune?

M.V.: Guralivi sîntem, că sîntem na­ție latină, balcanică, vorbim mai mult de­cît finlandezii și norvegienii cu siguranță. Lipsiți de acțiune – asta depinde. Cred că ce s-a distrus la noi, dar nici nu a apucat să se contruiască pînă la capăt, este un anu­mit spirit comunitar. Sîntem plini de acțiune și iuți și rapizi cînd e vorba de in­te­resele fiecăruia, de ograda lui. Nu mai avem spirit comunitar însă.

Uitați-vă în cartierele de blocuri, astea comuniste, spa­­țiul dintre blocuri e al nimănui. Ni­meni nu adună hîrtiile de pe jos. Așadar, nu acționăm atunci cînd e vorba de o cauză, de o idee, de ceva pe ter­men lung, acționăm doar în ograda noas­tră și ce e din­colo de poartă, mai de­grabă nu ne in­teresează. În societățile ci­vi­lizate, foarte multe lucruri le fac oa­me­nii. Fără au­to­rități, fără stat, asociindu-se, adunîndu-se, încercînd să-și ex­pună punctele de vedere și să își apere interesele, pornind de la mici grupuri de cartier pînă la știu eu ce categorii profesionale sau sociale. Noi încă nu știm să fa­cem asta. Asta ar însemna, după pă­re­rea mea, mai puțină vorbă și mai multă ac­țiune, atunci cînd facem ceva nu nea­pă­rat pentru propria ogradă, ci pentru bi­ne­le comun.

O.V.: Că tot vorbeați despre origini, Mihai Tănăsescu spunea că „e o is­te­rie prea mare” la noi. Putem să o pu­nem pe seama caracterului dual, latin și ră­să­­ri­tean, al românului?

M.V.: Nu cred, aici intrăm în ches­tiuni abisale și e greu de expus pe scurt în ce măsură anumite caracteristici culturale își pun amprenta pe comportamentul social al românilor. Isteria este pro­vocată, după părerea mea, în primul rînd, de bîlbîielile tranziției. După 1990, la noi a fost o pe­rioadă neclară, tulbure, adesea violentă, cu mineriade, cu tot ceea ce știm, dar a lip­sit un proiect clar. Oamenii n-au știut încotro ne îndreptăm. Mai întîi, unii s-au temut de neocomunism și de ră­mî­nerea în spațiul sovietic. După aceea, ne-am te­mut că vin americanii și occidentalii și or să ne ia bogățiile și frumusețile patriei. Totul a fost neclar și s-a clarificat foarte greu. În primul rînd, ce s-a mai făcut, s-a făcut la presiunea europeană. Ni s-a ară­tat calea dinafară, mai degrabă, decît di­năuntru.

Ce fel de țară vrem, ce fel de socie­ta­te vrem, peste 20 sau 30 de ani? Uite o în­trebare la care nu prea s-a răspuns. Nici acum nu se răspunde. Odată intrați în U­niunea Europeană, ne-am văzut cu sa­cii în car, cum spune proverbul, și totul a rămas așa, într-un fel de baltă neclară și ne enervăm din ce mai în ce mai des. De ce ne enervăm? Probabil din cauza unor frustrări la nivel social. Sîntem aceeași. Sigur, s-a schimbat mult România, dar tot neclară e direcția în care merge, tot nu știm ce fel de societate avem, se vor­bește ba de regim autoritar, ba de di­cta­tu­ră, ba de lumea a treia, ba de țară ba­na­nie­ră. Sînt prea multe vorbe și prea pu­ți­ne lu­cruri clare. De aici isteria și sta­rea de nervo­zitate pe care o vedem în public.

Jocul politic se face la televizor 

O.V.: Și cum vedeți ieșirea din această criză identitară?

M.V.: Eu sînt sceptic într-un fel, rea­list în alt fel, nu avem o soluție pe termen scurt. Schimbările se vor face în timp, din motive, ca să zic așa, obiective. Pen­tru că apare o nouă generație care totuși a învățat să trăiască în libertate; pentru că n-avem încotro și cînd ajunge cuțitul la os ne trezim că nu mai sînt bani de pensii, că avem probleme. Soluții pe termen scurt nu sînt. Politica noastră este me­diocră, politicienii sînt foarte slabi. A crescut o clasă managerială relativ bună, dar ea nu e luată în seamă.

Jocul politic se face la televizor și e un simplu joc de pu­tere, pînă la urmă, fără miză. Nici un partid nu are un proiect clar, fiecare partid vrea doar să îl dea jos de la putere pe ce­lălalt. Dar nimeni nu știe exact ce o să pună în loc, deși toți se laudă că au so­luții. Spuneam că a crescut o clasă managerială relativ bună, mediul privat a construit niște oa­meni tineri, în primul rînd, care știu ce au de făcut, dar ei încă nu au voce sau vocea lor nu este luată în seamă. Recent, Consiliul Inves­ti­torilor Străini a făcut un lucru care nu se face în nici o țară. I-a propus Gu­ver­nului un plan de mă­suri anticriză, concret, pe puncte. Ni­căieri în lume o entitate privată și relativ neutră fa­ță de po­litică nu îi propune Gu­ver­nu­lui ce are de făcut. La noi s-a fă­cut și asta. Așadar, nu văd o soluție pe termen scurt.

Există și o mare ipocrizie în vocile care le cer intelectualilor să ne lumineze

O.V.: Iar sintagma „misionarismul intelectualilor” unde se situează în acest context?

M.V.: Asta sună așa, foarte iluminist. E o prejudecată de-a noastră că intelectualii ar trebui, mai ales cînd ne este rău, să ne lumineze calea. Eu nu cred că ăsta este neapărat rolul lor. Intelectualii gîn­desc într-un anumit fel, au o anumită cultură, au cunoștințe, au expertiză într-un domeniu sau altul, deci ei sînt foarte buni pe post de consultanți. În funcție de competența lor, ei știu să spună că aceste lucruri merg bine, celălalte merg rău, aici s-ar putea face asta, dincolo, cealaltă. Dar ei nu trebuie să fie niște călăuzitori ai nației, mai ales cînd nația nu are chef de ei, s-o recunoaștem.

Așadar, nu cred că trebuie așteptată o soluție de la ei. Intelectualii trebuie luați în seamă ca voci ale conștiinței publice, cu o anumită opinie, care sigur că poate fi discutată. La noi s-a rupt această coe­ziune și această filieră care în alte societăți funcționează, dar nu mai e nici o le­gă­tură între politică, opiniile intelectua­lilor, și ce­tățenii care așteaptă luminița de la ca­pătul tunelului.

Pe de altă parte, există și o mare ipo­crizie în vocile care le cer intelectualilor să ne lumineze. Atunci cînd o fac, noi, ce­ilalți, nu sîntem atenți, sau nu ne pasă, îi ignorăm, sau îi bănuim de cine știe ce scenarii ascunse sau, așa cum se practică de cîtva timp, că sînt plătiți de unii sau de alții. Așadar, de ce cînd ne e rău să le cerem brusc să ne dea idei bune?

O.V.: Dar cei care se implică în po­li­tică, nu se angajează „să ne lu­mi­ne­ze”? Despre ei ce părere aveți?

M.V.: În momentul în care se implică în politică, trebuie să își asume destinul de politicieni, nu de intelectuali. A, calita­tea lor intelectuali, sigur, face bine pe­isajului politic. De pildă, lui Teodor Ba­con­schi, care este un excelent diplomat, îi doresc să devină și un foarte bun politician de partid, cum se spune, intern. Pe­i­sajul politic are nevoie de oameni ca el, și de ideile lui și de faptul că el, înainte de a fi politician, are în spate o bază intelectuală foarte solidă.

Nu se discută subiecte europene pentru că în continuare credem că subiectele europene sînt ale lor 

O.V.:De unde această obsesie, în dis­cursul jurnalistic, pentru de­cla­ra­ții, opinii și vorbe, în defavoarea fap­telor?

M.V.: Din cultură. Nu avem o cultură a faptelor și a argumentelor. Avem o cultură a opiniilor, a lamentării, avem o cultură colectivistă, în care apartenența la grup, fie el grupul social, politic sau nația întreagă, e mai importantă decît individul. De aici vine totul, din cultură, nu avem, așa cum o au britanicii, o cultură a argumentelor și a faptelor, și a separării faptelor de opinii.

În al doilea rînd, dezbaterea publică de la noi, de cîțiva ani încoace, e neclară, amestecată, se discută enorm despre lu­cruri mărunte și nesemnificative, se ig­no­ră complet chestiuni serioase, teme se­rioase, care ne vor afecta viața de mîine sau de poimîine. Nu se discută nimic des­pre prezența României în Uniunea Eu­ro­peană. Nu se discută subiecte euro­pene pentru că în continuare credem că subiectele europene sînt ale lor, deși ele au devenit și ale noastre. În schimb se discută la nesfîrșit o frază a lui Băsescu, o declarație a lui Emil Boc, o bîlbîială a lui Mircea Geoană, o poză a Elenei U­drea. Despre asta se discută enorm. Si­gur, producătorii TV și jurnaliștii spun că așa fac audiență și că asta vrea publicul. Publicul, pe de altă parte, spune „asta ne dați, la asta ne uităm”. Nimeni nu are răb­dare să construiască un altfel de discurs public și o altfel de dezbatere publică, în afara prostioarelor de toate zilele cu care ne pierdem vremea la televizor.

O.V.: Stenogramele lui Sorin Ovi­diu Vîntu sînt o altă dovadă a fixațiilor legate de „vorbe”. Credeți că la mijloc a fost o simplă mișcare po­litică?

M.V.: Habar n-am, s-ar putea să fie o mișcare politică pentru că îmi este cu to­tul neclar de ce tocmai acum au apărut acele stenograme. Și de ce acelea și nu altele?

Aici însă nu vorbele contează, aici contează faptele. În stenograme se vede un patron de presă cu o mare încredere în sine și foarte mulțumit de sine, dar care e, de fapt, un om primitiv. El crede că dacă are bani, poate plăti pe oricine și că un trust de presă e o chestie personală care servește interesele patronului, atît. E o gîndire foarte primitivă, de fapt, în ciuda faptului că SOV este foarte mîndru de inteligența lui.

Pe de altă parte, se mai vede că unii dintre jurnaliști au o problemă. Acceptă spășiți toate comenzile pa­tro­nului în timp ce se ambalează într-un mare trust de pre­să care face nu știu ce performanțe. Deci astea sînt fapte, nu mai sînt vorbe. Ăsta este ni­velul la care ne situăm, ăsta este nivelul unui patron de presă din Ro­mâ­nia. Nu spun că toți sînt la fel.

O.V.: Maniera în care fun­cți­onau stru­cturile din cadrul trus­tului lui So­rin Ovidiu Vîntu era oarecum pre­vizibilă, acest lucru reiese încă din derapajele din campania e­lec­to­rală din 2009. Pe dumnea­voas­tră v-au surprins?

M.V.: Nu m-au surprins, dar mă surprinde ipocrizia, pentru că diverși politicieni de diverse orientări au căzut la pace sau au încercat să cadă la pace cu SOV, ca să se bucure de avantajele trustului său. Tot așa se întîmplă și cu An­tena 3, trustul Intact. Sînt, într-ade­văr, în Ro­mânia, legături subterane des­tul de pu­ternice și care s-au mai văzut cu ochiul liber în diverse împreju­rări, între interese economice, po­litice și trusturile media care, la un moment dat sau la altul, ser­­vesc aceste interese. Nu m-au surprins.

Toți politicienii care au propus o lege pentru presă au vrut să o sancționeze

O.V.: Senatorul Ioan Ghișe, atunci cînd a depus proiectul „Legea Jur­na­listului” la Senat, și-a motivat ges­tul prin faptul că presa ar avea nevoie de pro­tecție. Credeți că asta e ceea ce îi lip­sește? Protecția?

M.V.: E o tîmpenie. O gogoașă. Din cînd în cînd, se trezește cîte un politician de mîna a șaptea cu un proiect de legife­rare a presei. Este o prostie și o dovadă de incultură. Pot să detaliez: 1. proiectul său este aberant și nu duce la nimic; 2. în societățile civilizate în care presa fun­cți­onează bine, mult mai bine decît la noi, nu există legi ale presei și 3. la noi, dacă s-ar adopta o astfel de lege, s-ar adop­ta după o logi­că strîm­bă. Domnul Ghișe spune că vrea să prote­jeze pre­sa. Nu. De fapt, toți politicienii care în ul­timii ani au propus cî­te un ast­fel de pro­­iect, pentru că au mai fost și altele, vor, de fapt, să san­cționeze presa, să o pe­dep­seas­că. În felul ăsta, să facă presiune asupra ei. Ob­sedați de imagine cum sînt, politicienii români nu știu cum să țină sub control această imagine și să pună la punct liberta­tea care mai există în presă astfel încît să nu aibă probleme la vot. Această inițiativă este o nouă prostie din partea cuiva care ha­bar nu are nici des­pre pre­să, nici despre ce înseamnă le­gi­ferea ei în Eu­ropa, unde nu e așa.

O.V.: Unde se si­tu­ează presa cul­tu­rală în acest context?

M.V.: La locul ei, care n-are cum să fie unul foarte mare și foarte amplu. Să nu ne facem iluzii, nici în alte țări presa culturală nu e vedeta presei, doar că aco­lo are mai multă stabilitate și un prestigiu acumulat în timp. În Germania sau Su­edia, Franța sau Marea Britanie, cul­tura are o altă vechime, un alt prestigiu, oamenii care se ocupă cu asta sînt res­pec­tați altfel decît la noi. Aici, presa culturală face ce poate, supraviețuiește cum poate, umblînd după fonduri mai mari sau mai mici și are o problemă struc­tu­ra­lă de 20 de ani, de cînd libertatea de ex­pri­mare a revenit în Ro­mâ­nia.

Sigur, își rezolvă problemele în timp, și multe dintre ele coincid cu cele pe care le are și presa generalistă. De pildă, distribuția. În România e foarte greu să te abonezi la orice. Or, în alte țări, presa cul­turală trăiește din abonamente. La noi, peste 80% din distribuție, la toate ziarele, se bazează pe vînzarea la chioșc. În alte țări e invers. Și ziarele mari au probleme cu distribuția, care e primitivă, dar la zia­rele mari contează mai puțin, pen­tru că ele au fonduri mai mari. Pentru o revistuță care iese în 3.000 de exemplare, să ai distribuție proastă e fatal.

Una peste alta, dacă simplificăm, ăs­ta e publicul presei culturale. Noi tot ce­rem să avem presă culturală, dar pentru cine? Pentru oamenii care sînt interesați de așa ceva. Dar vedem că sînt foarte puțini. Trebuie să luăm realitatea așa cum este. A, bun, ne putem strădui să fa­cem în așa fel încît acești oameni interesați de cultură, de teatru, de literatură, să fie mai mulți. Dar asta nu se poate în­tîmpla de pe o zi pe alta, ci în timp.

La noi se exagerează mult pe tema imaginii României în strainătate

O.V.: Repetați, în nenumărate rîn­duri, faptul că nu se acordă importan­ța adecvată deciziilor europene și po­li­ticii europene, în general.

M.V.: Pe ici, pe colo, presa a început să facă asta. La TVR , de pildă, există, de multă vreme, o redacție specializată în chestiuni europene, condusă de Gabriel Giurgiu, care se pricepe la așa ceva. „A­de­vărul” va deschide în curînd un birou de corespondență la Bruxelles, din ace­lași motiv, pentru că decizii foarte im­portante și pentru România se iau la Bru­­xelles, deci trebuie să le știm. Și alte ziare au început să se ocupe mai atent și mai aplicat de astfel de subiecte, spre deosebire de acum cîțiva ani cînd totul era prezentat alarmist. Vă aduceți aminte de știrile acelea catastrofice? Se spunea că nu ne vor mai lăsa să facem țuică, va trebui să punem cip-uri la vaci, nu vom mai putea să facem brînză și alte pseudo-mituri ale Uniunii Euroepene. Acum lucrurile, în ansamblu, se întîmplă mai bine decît înainte, dar aici e și o pro­blemă de răbdare, cred. Publicul, totuși, nu reacționează întotdeauna la astfel de subiecte. E și destul de complicat să vor­bești despre teme europene, deciziile Co­­misiei Europene sau ale Par­la­men­tului European. Deci, trebuie găsită o cale prin care astfel de subiecte să ajungă mai ușor la public și nu mă îndoiesc că, după o perioadă, cu puțină răbdare, acesta va înțelege și va reacționa. Și va în­țe­lege că problemele nu sînt ale Europei în mod abstract, ci sînt și ale noastre. Se re­flectă în viața noastră, în grădina noastră.

O.V.: Asta se înțelege doar în preaj­ma marilor evenimente, cum ar fi ade­rarea la UE sau la spațiul Schen­gen. Nu aduce acest comportament cu un soi de ipocrizie?

M.V.: La noi ăsta e un stil, cînd ne ajunge cuțitul la os și cînd nu mai avem încotro, devenim brusc foarte buni și facem ceea ce trebuie. Aderarea la Tra­ta­tul Schengen e o chestiune, în cea mai mare parte, strict tehnică. Trebuie să în­deplinim tehnic anumite condiții. Au fost și alte țări, chiar de la început, cînd s-a pus în aplicare Tratatul de la Schengen și au fost eliminate controalele de fronti­eră. Italia, una dintre țările fondatoare ale comunității euro­pe­ne, n-a intrat de la început în spațiul Schen­gen din motive tehnice. Nu în­de­plinea strict tehnic crite­riile pentru a a­de­ra. Așa și noi îi dăm o im­portanță po­litică acestei aderări. Tre­buie să bifăm strict aceste criterii și vom intra în spa­țiul Schengen.

O.V.: Iar faptul că imaginea țării ne interesează doar atunci cînd este prejudiciată cum se explică?

M.V.: Este, la fel, o problemă identitară. Noi nu știm exact cine sîntem și de unde, și atunci așteptăm tot timpul confirmări de la alții. Și bineînțeles că vrem să fim mîngîiați pe creștet, vrem să ni se spună că sîntem mari, frumoși, deștepți. Ceea ce nici noi înșine nu spunem despre noi. E o problemă de construcție identitară. După ’89 asta s-a întîmplat în bună măsură la noi, nu mai știm cine sîntem, ce vrem, cum ne prezentăm în fața altora. Pe de altă parte, sigur, mai este vorba și despre o trăsătură culturală.

Și alte națiuni latine, precum italienii, de pildă, sînt foarte preocupați de felul în care sînt priviți dinafară de către ceilalți. La noi se exagerează foarte mult pe tema asta, a imaginii României în stră­inătate, e adevărat, în momentele cînd apare ceva negativ. Dar imaginea Ro­mâniei în Ro­mânia e foarte proastă, și în presa ro­mâ­nească e foarte proastă. Presa noastră e plină de lamentări, despre cît sîntem noi de răi, de hoți, de nenorociți și de incapabili. Și de afirmații fataliste de genul : „Niciodată țara asta nu o să iasă la lu­mi­nă”. Atunci, ce pretenție să avem de la alții?

O.V.: Dați-mi exemplu de o în­tîm­plare recentă, care a avut loc în Ro­mânia și care a generat un sentiment de satisfacție și de împlinire pentru dumneavoastră.

M.V.: Am umblat în ultimii ani des­tul de mult prin țară și am găsit (dau așa o tipologie, nu un exemplu concret) oa­meni care își fac treaba. Fie că au făcut o pensiune și le merge bine, fie că unul e doctor, altul e profesor, altul e undeva într-un loc uitat de lume în țara asta, oamenii își fac treaba și își trăiesc viața. Eu cred că asta trebuie să facă și asta au de făcut. Sînt foarte multe exemple de genul ăsta. Nu trebuie să fim nici mîndri, nici entuziaști că le întîlnim, pentru că dacă sîntem așa, nu facem decît să afirmăm, de fapt, un lucru rău. Atît de mult ne-am obișnuit cu relele, încît, atunci cînd vedem niște oameni normali, ni se par extraordinari. Nu, ei sînt niște oameni normali, care se bucură de viață, de familie de ce au făcut. Nu cred că trebuie să ne creeze entuziasm ci, dimpotrivă, să încercăm să găsim cît mai mulți oameni normali.

O.V.: Domnul Pleșu spunea, la un moment dat, că „Dilema” va continua să se numească săptămînal de tranziție pentru că această perioadă înca nu s-a terminat. Totuși, cînd vom ieși din tranziție?

M.V.: Niciodată! „Dilema” va avea o viață lungă dacă se va ocupa de tran­ziție. Niciodată nu vom ieși din tranziție, lumea în care trăim astăzi nu mai e una foarte stabilă și în care timpul vorba lui Marin Preda, are răbdare. Timpul nu mai are răbdare, totul se schimbă, de la eco­nomie, pînă la cultură, modă și orice alt­ceva, foarte repede. Desigur, există cărți și teorii, o disciplină foarte complicată nu­mită tranzitologie, dar nu eu nu despre asta zic. Tot timpul vom trece de la ceva către altceva, tot timpul va trebui să ne readaptăm viața personală. Cîștigă sau merg bine înainte cei care reușesc să pri­ceapă sensul schimbărilor și să ac­țio­neze.

Bine, la noi prin tranziție s-a înțeles că e o perioadă în care ne va fi mai greu și după aia ne va fi mai bine, ca în Ger­ma­nia și ca în Marea Britanie. Între timp, nici Germania și nici Marea Bri­tanie n-au stat pe loc. Așa încît tranziția nu se va termina niciodată. Din punctul meu de vedere, asta e o veste bună.

***

Dilema unui intelectual

„Aplauze, vă rugăm, pentru nu­mă­rul 1 în topul «Cei mai sexy intelectua­li», care esteeeeeee… redactorul-șef al revistei Dilema veche, Mir­ceaaaa Va­silescuuuu”. Așa începea articolul din martie 2009 în „Academia Cața­vencu” din care aflu că intelectua­lul ca­re ar fi cîștigat cu lejeritate un concurs de Mister a ales să frecventeze cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Croh­măl­niceanu.

„Fac jogging sîm­bă­ta și duminica, dar numai cînd am timp”. Și nu prea are, pentru că de 13 ani este redactor-șef la „Dilema veche” și conferențiar doctor la Catedra de Istora Literaturii Române a Universității din Bu­cu­rești, unde ține cursuri de Literatură Ro­mână și de Jurnalism Cultural. Timp de trei ani, din ianuarie 1994 și pî­nă în iunie 1997, a predat Limba și Literatura Română la Uni­ver­si­ta­tea „La Sapienza” din Roma, după ca­re s-a întors în țară și pînă în oc­tom­brie 1998 a fost redactor-șef la E­di­tura Fundației Culturale Ro­mâ­ne.

Deși a publicat trei volume „Mass comedia. Situații și moravuri ale presei de tranziție” (2001), „Iubite cetitoriule. Lectură, public și comunicare în cultura română veche” (2001) și „Europa dumitale. Dus – întors între noi și ei” (2007), Mircea Vasilescu este re­cu­nos­­cut, în mare parte, pentru rubrica sa permanentă din „Dilema veche”, „Eu­ropa dumitale”. În ultimul text, în care ne amintește cum a decurs dezbaterea de la Iași (25 octombrie) cu cititorii revistei, se întreabă cîtă influență mai au intelectualii. În interviu o spune el însuși, răspicat: niciuna.

Lina VDOVÎI