Parc-aș fi fost un Ginghis Han și-aș fi mongolizat poezia ieșeană

Din balconul unei case părăsite se întinde și mușcă direct din fructul ca­re-atîrnă la rîndul său de creanga unui copac. Simte gusul de lămîie neculeasă cu mîna. I-ar fi plăcut să se nască aici, în Portugalia. Dar și mai mult, i-ar fi plă­cut să fie actor, să joace roluri dramatice, tragice. îmi spune că de cîte ori se simțea, ori se vedea izgonit, își lipea de chip zîmbetul rece „eminescian”. „Doar n-aș fi putut să-l iau pe-al Giocondei, nu?” și poetul își schimbă privirea cu mișcarea bruscă a omului care-și este sieși dresor de patimi. L-aș întreba ne­cio­plit: „Cum e, domnule Horia Zilieru? Nici așa nici altminteri, nu?”, dar mi-a spus deja că vrea să uite de tuburări pre sau post-de­cembriste. De cînd a fost uns cetățean de onoare al Iașului își mai spune și „ce­tățean de ianuarie”. Într-u­nul din ani, în luna asta, și-a propus să urce 77 de trep­te ca să ceară iertare lui Eminescu pentru „ce am făcut din limba asta­”.

OPINIA VECHE: Sînteți insomniac?

HORIA ZILIERU: Nu. Doar că de la o anumită vîrstă trebuie să ai un program strict. Fiindcă nu mai ai timp și trebuie să termini. Mă apuc de lucru la ora nouă seara. Citesc. Scriu. Otilia Ca­zi­­mir, de care am fost foarte apropiat, avea un regim draconic. În fiecare zi se trezea și se așeza la masa de scris. Își im­punea să scrie patru mii de cuvinte pe zi.

O.V.: Aveți și dumneavoastră de împlinit pe zi o normă „cuvîntătoare” ?

H.Z.: Nu. Nu se poate. Nu poate fi vorba despre o poezie pe zi. Asta în­seam­­nă libertatea și povara poetului. Să scrie într-o seară un poem, să înne­greas­că pa­gini în șir, vulcanic. În celelalte zile, însă, e dator să rămînă și să îngrijijească de sta­rea de-a fi în poezie. Tre­bu­ie să citească, să meargă la teatru, să as­cul­te muzică, să-și întîlnească și să le scri­e prietenilor.

Cînd ajung într-un oraș nou, cimitirele sînt primele locuri în care merg

O.V.: Într-o scrisoare adresată lui Le­o­nard Gavriliu vă semnați „orficul Ho­ria Zilieru”. Vă lipsește infernul?  

H.Z.: Cînd mă semnam așa, eram tî­năr și de bună seamă că mă alintam. Eu nu am un infern, sau dacă am, e unul particular, luminos. Mă aflu în permanență în preajma marilor spirite pe care le simt în climatul meu și mă aflu într-o cores­pondență spirituală cu ele. De cîte ori termin un poem, prima oară cînd mi-l ci­tesc, mă uit la portretul lui Tudor Ar­ghe­zi și-l rog să mă asculte. În poezie dai ochi în ochi cu durerea, angoasa, frica de mîi­ne, frica de moarte pe care ți-o asumi. Moar­tea pe care o îmblînzești îți devine ca o amantă și permanent o în­dră­gești și-i spui totul, îi declari toate sen­timentele. Nu­mai ca să nu te ia.

O.V.: Cum pătrundeți într-un cimi­tir?

H.Z.: M-au obsedat întotdeauna ci­mi­tirele. Și-n poezia mea apare devreme „cimitirul”. E o apărare. Așa cum invoc moartea, ca să o amîn, așa, invocînd ci­mi­tirul, cu trosnetul oaselor prinse sub pă­mînt, îmi aduc închipuirea unui nou trup. E vorba de frica de acel loc, de ță­rîna care va apăsa, de crucea care va pu­tre­zi sau va prinde mușchi. Cînd ajung în­tr-un oraș nou, sînt primele locuri în care merg. Caut cruci și epitafuri. Oa­meni care s-au sinucis, nunți care nu s-au mai întîmplat, familii care s-au reunit sub pămînt. Ar putea fi scrisă o carte doar cu rîndurile acestea, cu epitafurile. Nu-mi notez niciodată nimic. Nu iau nimic cu mine. Chiar manuscrisele me­le sînt toate scrise rapid, foarte nervos. Abia pot să le des­cîlcesc eu. Poate am să mă așez odată la măsuța mea de scris să le ordonez într-un jurnal. Doar că u­răsc jurnalele. Nu pot să citesc decît jurnalele marilor scriitori. Pentru că am ce să învaț asupra vieții, a­su­pra creației, asupra climatului cu lu­mea, asupra corespondenței dintre mine și preajmă. Restul nu mă interesează, măr­turisiri de la scriitori de mîna a doua.

O.V.: Ați început un jurnal pro­priu?

H.Z.: Nu! Mi-ar cere timp și imaginația în jurnal… Am spus. Trebuie să ci­tesc jurnalele idolilor mei fiindcă sînt niș­te laboratoare fantastice. Un jurnal, a­șa, al unor scriitori, să zic, de rangul meu, dacă pot să zic „de rang”, n-are ce să a­du­că. Ne dăm mari, aducem fișe ce-am ci­tit, ne comparăm cu personaje, vie­ții noas­tre începem să-i dăm lustru, să-i aducem o aură care nu-i este proprie. În­­tîlnirile mele cu mine se produc atunci cînd scriu poezie. Iar cînd se în­chea­gă, nu țip „vai, ce bine am scris!”. Mă duc și citesc un poem al vreunui mare poet și îmi dau sea­ma că sîntem fără is­tov, ucenicind la curtea clasicilor, învățînd. Și nu știu dacă atunci cînd va veni clipa aceea superbă cînd doamna în negru va fi ghidul nostru nemai­po­me­nit, nu vom fi rămas niște ucenici ca­re au învățat mult și-au spus prea puțin.

Îmi scriu versurile cîntîndu-mi-le

O.V.: Cînd v-ați schimbat numele, v-ați schimbat și destinul?

H.Z.: Mi-am schimbat numele din­tr-un moft de copil care se juca. Știam că Tudor Arghezi nu era numele ade­vă­rat. Mulți scriitori își inventau alte nume. Dar acest „Zileru” era o poreclă a părinților. Nu avea „i”-ul pe care l-am pus eu, așa, e­mi­nes­cian, ca să-l îndulcesc. „Iancu” s-a trans­format în „Zilieru”. Cît despre „Gheor­ghe”, care a devenit „Ho­ria”, este o po­ves­te care are puțin tragism și cîndva o să mă apropii de ea.

O.V.: Spuneți, așadar, că v-ați ales și mitul, și numele dintr-un moft?

H.Z.: Da, m-am alintat. Dar Ioan Hol­ban, unul dintre criticii mei, spune că la mi­ne există într-adevăr acest scenariu su­pra­realist, al mitului orfic și mai spune că am acea muzică. Eu am văzut că toți po­e­ții iubesc o Euridice. Și coboară în in­fern după ea. Dar este, vă rog să mă cre­deți, un infern imaginar. Pentru că și aici există o convenție. De ce să n-o pri­veas­că? Fiindcă după aceea ajunge la su­pra­fa­ță, acele semizeițe îl bat bine, îi taie și ca­pul și-l aruncă pe fundul mării. Dar în­toar­cerea privirii în­seamnă că poetul și-a călcat cezura, atitudinea, vectorii destinului propriu. Tî­năr fiind, mă jucam și scriam despre „Orfeu cel îndrăgostit”. Dar mitul îl cu­nosc bine și acum a ajuns să mă ob­se­deze. El făcea să vorbească plantele.

O.V.: Cînd v-ați descoperit „des­cen­dența” orfică

H.Z.: Tîrziu. Eu am crescut într-un să­tuc pe-o vale, unde se ridica o pădure în preajmă și în zare se vedeau munții. E­ram îndrăgostit de cîntece, în special de cele de jale, de cele despre moarte, au­zite la sfatul bătrînilor. Ei au o înțelepciune care vine din alte lumi. Aș spune acum că sînt niște „cerești”. Eram un iscoditor ne­lipsit de la adunările lor. Eram împins printre ei de părinți. în­chi­puiți-vă că ma­ma mea, țărancă cu două clase secundare, cita din clasici. A­colo, în casa aceea, au­zeam vorbindu-se des­pre Șt. O. Iosif, Bo­lintineanu, Sa­do­vea­nu, Goga. În sa­tul acela ne­no­ro­cit cum era pe atunci, mama mi-a pus în mî­nă „Trecea o moară pe Si­ret”, de Sa­doveanu. Ea, o munteancă, din­tr-un că­tun uitat, a făcut rost și a cumpărat car­tea aceea. Și satul ăsta, cu nunți, în­mor­mîntări, cu obiceiuri specifice, dă niș­te repere care nu influențează un copil, ci îl „creează”. Îi dă altă viața. Îmi plăcea să citesc, să fiu singur și să vorbesc fi­ințelor care nu există, ființe imaginare. Dar și a­cum, la anii mei, îmi recit și scriu versu­rile cîntîndu-mi-le. De altfel, eu îmi rețin poemele luni întregi, degeaba le arunc, fiindcă tot nu pot scăpa de ele. Oi fi și eu o za încă neuzată în lanțul orfic?!

O.V.: Numele a ajuns să vă ob­se­de­ze, la fel ca mitul cu care v-ați însemnat?

H.Z.: A început ca un moft și a de­ve­nit o marcă. Cînd scriu ceva, sună a „Ho­ria Zilieru”. Luîndu-l, el mi-a de­ve­nit pa­șa­port. Dacă a fost întîmplare sau nu, a fost cu siguranță un dicteu pe care mi l-am asumat și pe care nu vreau să-l trădez niciodată. Numele de „Horia”, mi-a permis să exist. Atunci cînd un copil este bolnav, i se schimbă numele. E dus la cimitir, trecut pe sub subțioară și i se dă noul nume auzit. Nu știu dacă am trecut prin tot ritualul, dar Horia a apărut, fiind­că tatăl meu, aflat lîngă mormînt, a auzit un muncitor, care a­șe­za pietrele în cimitir, pronunțîndu-l. De altfel, e rar numele acesta în satul meu. Nu e din partea locului. Tatăl meu l-a luat și mi l-a dat. Dar experiența asta mă tulbură și am închis-o într-un chivot. Vorbesc despre o soră care nu a mai venit pe lume. Obsesia asta mi-a rămas: ce-ar fi fost dacă nu eram singur la părinți, dacă aș fi avut o soră?!

Pîinea pe care o cumpăr ajunge să-mi fie anafură

O.V.: Vă feriți de întîmplare?

H.Z.: Aș vrea să vă spun că sînt puțin paranormal. Sînt în stare să știu exact ce mi se întîmplă în ziua respectivă. Am eu bătăile pleoapelor, am acea stare sufle­teas­că de întristare, de neajutorare, aș spu­­ne, că pot să ghicesc ce mi se în­tîm­plă. Pot să ghicesc, o să rîdeți, și ce scor va fi dacă mă uit la fotbal. Nu-mi fac au­to­­profeții, dar am bucuria și în­tristarea de la început să știu dinainte ce mi se în­tîm­plă. Asta ce înseamnă? Există o sen­si­bi­li­­tate puțin ieșită din co­mun și un infern de întrebări care îți umple această cranie, dar la care nu poți să răspunzi. Te simți așa, ca un naufragiat al propriei tale gîn­diri, al propriei tale spaime. și ca să ieși la liman, începi cu sufletul, să știi. Uite, acum voi cădea. Uite, acum, poemul a­ce­la nu apare. Nu pot preîntîmpina nimic. Dar e farmecul de după ce mi s-a arătat. Sîntem arătare, epifanie.

O.V.: Pe Orfeu îl vedeați cu „duhul răpit”. Vi s-a răpit vreodată sufletul?  

H.Z.: Cînd vorbim despre „duh”, ne gîndim la duhul spiritual. Cînd vorbim des­pre noi, zicem numai „suflet”. E o trans­lare care ne depășește. Duhul e dum­ne­ze­iesc, iar Orfeu, pentru mine e un zeu. Si­gur că am avut sufletul răpit. A­tunci ai sen­zația că plutești, că sufletul a plecat cu tine mai departe. Nu te mai in­teresează ce-a rămas aici, pe mal. Aici, sînt doar niște veșminte. A­lu­necarea îți dă senzația mer­sului Dom­nului pe ape. Plutirea a­ceas­ta e a poetului

O.V.: Plutiți mult?

H.Z.: Pînă la osteneală. Fac destăi­nu­iri pe care aș vrea să le ascund. Nu am în­că vîrsta memoriilor, a plîngerilor unui om care, „letal” de-acum, își vede de toa­te. Dar priviți orice poet. Chiar cînd cum­pară o pîine, cînd duce la braț o fată, cînd au privit către teiul lui E­mi­nescu. Există o plutire în noi. Există un înot. Noi nu stăm ca semințele în boaba de strugure. Noi înotăm. Mîinile noastre devin uneori aripi-vîsle.

O.V.: Ce anume vă dezleagă zborul?

H.Z.: Scoaterea din anonimat. Tot ce­ea ce dorește poetul, e să fie scos din anonimat. Prin poezia lui, ființa sa să fie scoasă din anonimat. Nu există nici un scriitor fără să-și caute cititorii. Primul e chiar el însuși. Poetul caută certitudinea neidenticului ființei. Așa cum vîrfurile de munți sînt niște accidente, iar noi învățăm ce înălțimi au accidentele, așa, poezia, spe­răm să descopere în noi accidentele ființei. Ăsta e felul poetului de-a fi: să e­xis­te prin el însuși și numai prin el însuși.

O.V.: Cum cumpărați o pîine?

H.Z.: Nu știu alții cum cumpără o pîi­ne, dar eu, cînd o iau în mînă, știu cum o privesc. Îi văd rotundurile. Mă gîn­desc – și spun cu toată sinceritatea – și văd grî­ul. Pentru mine, pîinea aceea, ajunge să-mi fie anafură. Eram mic. Una dintre pri­me­le poezii pe care am învățat-o de la ma­ma mea copilul e bolnav și cere pîine. „Așteaptă, puiul mamei, pînă mîine,/ că mîi­ne iese tata în ogor”. Și trece o zi: „Așteaptă, puiul ma­mei, pînă mîine,/ că mîine ducem grîul la morar”. Și tot trec zilele. „Dar cînd crescu mirosul pîinii coapte, /odorul mamei, galben ca un spic, își închinase fruntea peste noapte și de atunci, n-a mai cerut nimic”. L-am întrebat pe profesorul meu, cînd am ajuns e­lev, să-mi spună cine-i autorul. N-a știut. Am venit la facultate. Am luat traducerile lui Șt. O. Iosif și l-am găsit. Era Petöfi Sándor.

„Ticălosule!”, îmi strig, și încep să mă judec vorbindu-mi în stihuri 

O.V.: Cînd v-ați făcut primul ju­ră­mînt?

H.Z.: La prima mea carte, care a­pă­rea prin 1961, deci aveam o vîrstă… Nu că se publica greu pe atunci, dar erau niște condiții impuse unei cărți de debut. În colecția aceea, „Luceafărul”, au apărut nume importante – Nichita Stănescu, Ma­­rin Sorescu, Cezar Bal­tag, Ana Blan­diana, Constanța Buzea sau Ilea­na Mă­lăncioiu. și atunci mi-am spus să părăsesc acea poezie reportericească, să o duc spre ce îmi spune sufletul meu și am înmaga­zi­nat în mine, ca lector avizat de poezie, nevoia de cercuri, și să merg la mijloa­ce­le ei moderne. Poezia nu mai era joc folcloric, nu mai însemnă nici cîntec din flaș­netă, nici șotron, nici ridicare de zi­duri către cititor.

O.V.: Jurămîntul acesta l-ați res­pec­tat

H.Z.: Am respectat jurămîntul fă­cut mie însumi asupra poeziei mele. Ju­ră­mîn­tul moral l-am respectat. Am păstrat legătura cu satul, părinții și valorile lui. Tata, cînd mergea pe cîmp, dacă vedea un vrej care se întinsese de la vecini și ajun­se­se, dovleacul, pe pămîntul nostru, îl lua în brațe și îl ducea pe locul unde-și avea rădăcinile. Dacă o vacă intra în grădina noastră și făcea stricăciuni, ma­ma o a­de­me­nea afară cu frunze și n-o lovea. Sta­rea de moralitate, de la pă­rin­ții mei am învățat-o. Am rămas loial cul­tului prieteniei. Sufăr cînd nu sînt luat în seamă, cînd nu sînt băgat în seamă de prieteni. Poa­te și fiindcă am fost singurul copil la părinți, iar ceilalți copii de joacă, mie nu îmi spuneau nimic. Tre­bu­ia să inventez eu jocuri și mai ales cu­vin­te neauzite.

O.V.: Ce joc ați inventat?

H.Z.: De pildă, aveam un corcoduș. Iar eu am plantat, un mărăcine. Care ma­­ră­cine, a crescut dincolo de poartă. Și-n fi­ecare an, cînd se coceau corcodușele, îl împodobeam. Dar nu puneam nu­mai fructe de la al nostru. Luam și de la vecini. U­ne­le fructe erau albe, altele vi­olete, sau gal­bene. Era un măracine foar­te frumos. și, bineînțeles, că venea un copil și mi-l tot ciomăgea. Bine­în­țe­les că a urmat și lup­ta. Vedeți, acel joc, în care eu îmi îm­po­dobeeam mără­ci­ne­le, a înflorit apoi și în poezia mea. Pun atîta metaforă, că în frun­zișul acela nu se mai vede fructul. Mă mai joc și zic că-s „metahorice” poe­me­le mele, nu me­ta­forice. Jurămîntul ca­pi­tal e să-ți ur­mezi linia ta.

O.V.: Ați simțit vreodată că vă trădați?

H.Z.: Absolut că am simțit. Nu-i vorba de o trădare anume. E ne­mul­țu­mi­rea de tine însuți. Știți ce înseamnă să rupi un manuscris? Ne­norocul meu este că îl știu pe dinafară. Am crezut că mă socoli­zez. Am pornit o antologie a po­e­zi­ei de dragoste de la origini, pînă în anul 2000, la noi. Și ajunsesem pînă în 1918. Citeam poeziile, căutam în critică, pasaje, de identificare, căutam ci­ta­te și mărturisiri ale autorilor. Jumătate de an am muncit enorm. Și într-o su­perbă noapte, în loc să duc ciornele la pubelă, am luat manuscri­sul, l-am pus în pungă și l-am aruncat. S-a pierdut. N-am putut să mai reiau pro­iec­tul. Nu mai am poftă. Vedeți, lumea spune că sînt un individ organizat, foarte atent. Nu. De­loc. Vraiște, pur și simplu. Sînt un îm­prăș­tiat. Eu sînt un ins, care mă autoflagelez, mă port, uneori, cu mine, foarte dur. Ba chiar îmi strig și cuvinte u­rî­te, jignitoare. Mi le strig singur în camera mea și cu onoare mi le asum. „Ti­că­lo­sule!” îmi strig, și încep să mă ju­dec în felul acesta, vorbindu-mi în stihuri.

Eu am fost dat afară și înainte, și după. Sînt un fel de șină de tramvai

O.V.: Înafara camerei dumneavoas­­tră ați fost oricum judecat, pe rînd, de u­nii critici, de comuniști și de postdecembriști.

H.Z.: Eu am venit dintr-o familie foar­te săracă. Am primit educația ma­mei me­le: să-mi ajut aproapele, aproape în sens biblic. Am vrut să am o dragoste frumoa­să. Nenorocirea a făcut să fiu dat afară de la ziarul local. Soția mea era fi­ică de chiaburi. Imaginați-vă, cum se­ara, am spus: „ne cununăm la biserică”. După o săp­tă­mî­nă, am primit înștiințare: „ești numit pro­fesor suplinitor de română” într-un sat îndepărtat. Trebuia să plec de aici. Și-am refuzat. Mi s-a re­tras dreptul de a mai sem­na în vreun ziar sau în vreo revistă. Am aflat din Is­to­ria Literaturii lui Ma­ri­an Popa că A­lexandru Jebeleanu, de re­dactorul-șef al revistei „Scrisul Bă­nă­țean”, a ce­rut date despre mine la Aso­ci­a­ția Scri­i­torilor, dacă pot sau nu să fiu pu­blicat. Și pînă la urmă, după vreo doi ani, am avut noroc să fiu primit la revista „Iașul Literar”.

O.V.: După revoluție s-au iscat o mulțime de zvonuri despre integrita­tea dumneavoastră.

H.Z.: Da. și nu vreau să ameliorez nimic. Exact de ziua poetului nostru, Mi­hai Eminescu, am fost dat afară de la re­vis­ta „Convorbiri Literare”. Revis­tă că­re­ia i-am adus și eu numele pe care îl poar­tă. De parcă, prin mine era dă­rî­mat întreg sistemul. De parcă aș fi fost un Ginghis Han și aș fi mongolizat po­e­zia ieșeană, iar acum, ei o purificau, din nou.

O.V.: Cum ați ajuns să fiți identificat cu sistemul comunist?

H.Z.: Fiindcă sînt un om de stînga. A­tît. Altceva, nu înțeleg. Nu le-am făcut nimic. Pe Malraux citîndu-l, istoria a fost dintotdeauna de stînga. Puteam să fiu de­pu­tat. Să devin senator. Se spune că vor­besc bine. Se spune că mă pricep la orice. Așa cum spun eu, un scriitor este un pian. Apeși pe o clapă și iese un sunet, nu un zgomot. Am fost la „Iașul Literar-Con­vor­biri Literare” 30 de ani. După aceea am lucrat la „Flacăra Ia­șu­lui”. și cînd m-am întors dintr-o călătorie la Paris, nu mai eram. Dar nu consider că mi-au făcut așa ma­re rău.

O.V.: Într-un articol publicat în revista „Timpul”, Dan Petrescu men­țio­nea­ză numele dumneavoastră ca fiind tre­cut într-un dosar cotat la SRI cu nr. 10962, printre „recruții” Ser­vi­ciului In­de­pendent Dezinformăreț.

H.Z.: Nu m-am dus să-mi caut do­sa­rul ca să nu ajung să dau peste numele u­nor oameni pe care să-i privesc cu alți ochi. Ca-n Arghezi. „Tare sînt singur, Doam­ne, și pieziș”. Nu am nici o le­gă­tu­ră. Odată, după căsătorie, soția mea a fost chemată de Securitate. Am ajuns acasă. Nu aveam serviciu, bineînțeles. Am în­tre­bat proprietara unde este. Nu știa nimeni. Am sunat la Miliție. Nu vă spun ce strigăte am auzit.

Acolo, ea a fost an­che­tată fiindcă o prietenă de-a ei ar fi fu­git din Panciu, în Occident, într-un va­gon cu struguri. Au ținut-o ore întregi. Și au țipat la ea atît de tare încît, vă dați sea­ma… Ea, care n-a putut să fie pri­mită în vreo universitate din cauza pă­rinților ei, puși la zid ca fiind chia­buri. Le-a spus: „soțului meu îi este foa­me, iar eu nu sînt acasă să-i dau să mă­nîn­ce”. Era în ‘57, ‘58. „Cine-i soțul? El e-aici, la noi!”, i-au strigat. „I-aici, dedesubt. Aici, unde dau eu cu piciorul, el e-acolo!”, „îl cheamă Ho­ria Zilieru”, le-a zis. În momentul a­ce­la s-a făcut li­niș­te. După cîțiva ani, acel om, scria și poezie, la o șezătoare literară, i-a căzut în genunchi și i-a sărutat încăl­ță­ri­le, să-l ierte.

O.V.: Luca Pițu notează într-un ar­ticol că ați „ouat” un raport lung și po­zitiv despre profesorul Val Pa­na­i­tes­cu.

H.Z.: Da. Scrisesem pe undeva cît de mult îl iubesc pe domnul profesor Val Pa­naitescu. A venit un tip, m-a luat cu ma­șina și m-a dus Sus. Am dat o așa de­cla­rație, că a doua oară nu m-au mai che­mat. Altădată, îmi amintesc, în re­dac­ție mi s-a cerut o „apreciere” despre Al. Do­bres­cu, critic important. Negru îl chema pe omul care mi l-a cerut. și i-am zis: „Lăsați, domnule, omul în pace! Mai bine dați-i casă, că i-a născut soția acum o fetiță!”.

Declarația i-a făcut să nu aibă în mine un tovarăș de nădejde. Un alt fe­no­men a fost că eu nu am pri­mit viză să merg în Iugoslavia, în Ma­ce­donia, la Struga, unde e marele festival in­ter­na­țio­nal de poezie. Îmi dădeau premiul „Cu­nuna de Aur”, distincție pe care a pri­mit-o și Nichita Stănescu. Iar Securitatea nu m-a lăsat să merg. Am telegrafiat că poetul Horia Zilieru nu va participa, iar pre­miul a fost acordat altui poet, ma­ghiar, în cărucior cu rotile, de care nu auzisem pînă atunci și nici de atunci încolo.

O.V.: Ce v-a atras cele mai multe înjurături?

H.Z.: În 22 decembrie eu eram la „Convorbiri Literare”. Pe 15 ianuarie, nu mai eram secretar general, ajun­se­sem în sec­torul tehnic. Eu am fost dat afară și înainte, și după. Sînt un fel de șină de tram­vai. Maiorul Negru a venit și mi-a spus cinic: „de mîine nu mai aveți serviciu. Veți fi dat afară”. Dacă eram deștept, cum mă cred în viața po­eziilor mele, aș fi întins mîinile și-aș fi spus: „arestați-mă!” în acel moment, unul dintre cele mai frumoase ale vieții mele, a dat un telefon. Speriat de ce i-au spus de la Secu, a dis­pă­rut. Nu-l în­ju­ra­sem. Dar probabil i-am cerut să dispară. știam că voi fi dat afară.

A zbughit-o ca un om invizibil, iar eu, au­tomat, am des­chis televizorul și l-am văzut pe Ion Iliescu. Cel mai mult am fost injuriat fiindcă eu îl apreciam pe o­mul acesta și nu mă dezic. Nimeni nu poa­te să-mi juguleze respectul în nici o di­recție. Am semnătura pe decretul prezidențial cînd mi s-a conferit Ordinul „Me­ritul Cul­tu­ral” în grad de comandor, pentru Li­te­­ratură. După un timp, chiar ma­­iorul Ne­gru mă sună să-mi spună că el nu mi-a vrut răul, că el mă stimează. „În­chi­de”, am spus. Apoi, împreună cu E­mi­li­­an Marcu am fost invitați să venim la un ziar. Cînd am ajuns și am vizitat sediul, megastarul biroului unde se afla e­chipamentul tehnic era chiar Negru. Am spus că eu acolo nu rămîn.

O.V.: Ați primit vreo lecție de mo­ra­lă?

H.Z.: Eram elev, în clasa I. Făceam ore cu profesorul de istorie Constantin Du­mitrescu. Era un boier. Ascultîndu-mă la lecție, i-am spus 20 de nume de zei greci și egipteni. M-a întrebat de un­de îi știu. „Din dicționar”, am spus eu și am pri­mit nota maximă. La cîteva săptămîni, profesorul a dispărut. Veni­se­ră să-l ridice. George Șovu mi-a po­ves­tit apoi. S-a as­cuns atunci, în ’45, în fun­dul curții sale, sub o căpiță de fîn. So­­ra lui îi ducea mîn­ca­rea acolo. Cre­deți că Securitatea nu ști­a? A trăit a­co­lo, sub pămînt pînă în ’62, cînd s-au fă­cut grațierile. Șovu mi-a spus că arăta că bătrînul din „Strigoii” lui E­mi­nescu. N-a trăit mult după ce s-a văzut liber din nou. Cum aș putea să torn pe cineva cînd mi s-a dat o asemenea lecție?

Oana OLARIU

***

 Îmi va fi dor prea mult de viață în acel cimitir 

O.V.: Ați spus că viața dumnea­voastră încă nu este epică.

H.Z.: Viața poetului nu este o des­fă­șurare consumată într-un pasibil sfîr­șit. Sînt sătul de dramatisme. Nu mă mai interesează povestirile îndurerate. Mai bine mă duc să citesc Upanișade­le. Sînt sătul de șuete, nu mă interesează taifasurile. Nu îmi plac întîlnirile bahice, ie­șirile la iarbă albastră.

O.V.: Cultul prieteniei nu im­pu­ne astfel de întîlniri?  

H.Z.: Ba da. și am nevoie de ele. De asta le și cer unor prieteni consensul să îi vizitez. Pînă la urmă, nu mă duc. Trec pe lîngă casa lor. Am un prieten care stă în Bîrnova. Mai merg la biserica de a­co­lo și mă mai opresc în casa lui. Zic așa: cîți ani mai am de trăit? Cînd mai am timp să citesc? să învăț din înțelepciunea marilor scrii­tori? să ascult mu­zi­că? Nu mai ai timp, Horia. și atunci de­vii propria ta scoică și începi să-ți ivești perla. Spuneam că mai e cineva înaintea mea. Dar ajungi la un moment dat să ajungi tu în fața morții, mai ales după ce s-au dus pă­rin­ții. Am scris un poem, „Mai­ca florilor de măr”, la două luni după moar­tea mamei mele.

Vorbeam a­co­lo des­pre un orfeu orfan. Moartea, pî­nă la ei. Mi-ar fi frică să spun că in­trăm în alcovul morții. Îmi este frică de mo­mentul acela. Și încerc să o îm­blîn­zesc pomenind-o mereu. Am poeme ne­pu­blicate. în unul îi sînt și mire, tot ea mă și cunună. Dar n-am seninătatea asta în fața ei. Nu m-am împăcat cu ea. Eu îmi iubesc viața. Cu abaterile mele, cu în­șelările ei, cu nemulțumirile și neîm­pli­nirile, îmi este dragă. Îmi va fi dor prea mult de viață în acel cimitir. Ce se va întîmpla cu poezia? Prea dor îmi va fi de poezie.

O.V.: Ați fost vreodată aproape să muriți?

H.Z.: Odată, era iarnă. Și ce mi-a ve­nit într-o dimineață? M-am sculat, am pus un paltonaș pe mine. Vecinul își construise atunci casă și lăsase o groapă mare de stins var. Era plină de apă și înghețase puțin, iar eu am vrut să văd cum sună ghiața lovită. Am luat bu­că­țe­le de cărămizi și mă uitam cum alu­ne­cau colțurile alea. Urmăream sunetul și dî­ra lăsată. La un moment dat, n-am mai avut ce arunca și a trebuit să mă duc să le adun. și bineînțeles că s-a spart ghea­ța sub mine. în momentul acela, m-am agățat cu mînuțele de niște bul­gări, de niște glonți înghețați și am ră­mas așa, încercuit, în apă pînă la brîu.

Și deo­dată, apare mama. Mă smulge de acolo și se prăbușește de fericire, că m-a salvat. A fost a prima mea apropiere de moarte. Altă dată, în 1945, elev la școala Normală, într-o excursie la Bu­cu­rești, am mers cu profesorii mei la o piesă de teatru. Juca Radu Beligan. Cînd am intrat, omul cineva m-a împins. Era o draperie trasă iar după ea, gol, haos. Am alunecat. Atunci am strigat: „Dă-mi mîna!” și, la fel, m-am prins de dușu­mea. Profesorii m-au scos, m-au dus în Ciș­migiu, mi-au cumpărat gogoși, am mers cu barca și au vîslit pentru mine. Iar mama îmi trimite o scrisoare: „te-am visat. Și strigai: dă-mi mîna!” știți, există un poem, scris de William Carol Williams. Poemul acesta se numește par­că „13 feluri de-a privi o mierlă”. Cred că am trecut de 13 morți ale celui care vorbește acum.