Pentru mine, patriotismul e un tricolor pe care-l port în rucsac și pe care l-am dus în Guantanamo, în Irak și Afganistan

Pentru un reportaj de cinci minute poți să stai și o zi în-treagă printre mine de teren și clădiri ce aduc lesne cu al doilea Război Mondial. Uneori există pericolul să primești și tu un glonț, doar, la urma urmei, porți cos­tumul unui soldat. Apoi te chinui să îl montezi dacă poți și să mai prinzi și o conexiune bună pînă în țară, să nu în­tîrzii la buletinul de ora 19.00. După o lună, ajungi acasă, cu nisip pînă-n măduva oaselor, și începi să te în­trebi da­că merită. Pînă acum, pentru Adelin Petrișor, a meritat. A trecut peste mîncarea cu „gust de cauciuc” a america­ni­lor, tancurile israelienilor și insurgențele irakienilor și spu­ne că a fi corespondent nu reprezintă un act de teribilism, iar „ jurnaliștii de război nu sînt niște în­flă­că­rați cu că­ma­șa descheiată, cu pieptul plin de păr”. Ci­că ăștia se văd nu­mai prin filme, iar acestea durează mult mai puțin. Iar pentru că a vrut să ofere aceste detalii din „culise” a scos, la Po­li­rom, „Războaiele mele”, unde a re­ușit să facă un soi de „making of” al experiențelor sale din Irak, Afga­nis­tan sau Kosovo.

OPINIA VECHE: Te-ai aflat vreodată în dilema în care să nu știi de care parte a baricadei te afli?

ADELIN PETRIȘOR: Au fost astfel de momente. De exemplu, cînd eram cu trupele speciale. Eu eram primul zi­a­rist care știa că trupele speciale luptă în Afganistan. Diferența dintre trupe și con­tingentul acela de 200 de oa­meni este fundamentală. Cei din trupele speciale luptau ofensiv, ceilalți erau oa­meni care susțin pacea, ordinea. Atunci am făcut o aplicație la Ministerul Apă­ră­rii Na­țio­nale (MApN) iar șeful Sta­tu­lui Major s-a speriat cînd a auzit chestia asta, credea că nu știu. A avut des­chi­derea și mi-a zis că oricum nu poate ho­tărî asta, ci americanii sînt singurii care știu, el nu îmi promitea. Printr-o minune, aceștia au acceptat, poate și pentru că nu eram de la CNN și probabil ce au zis „ăș­tia dau la ei acasă, se uită alea 22 de mi­­li­oane”. Nu aveam un impact mare. Am fost cu de-ai noștri într-un comando și am stat două săptămîni.

Bun, eu știam că nu o să pot să fiu obiec­tiv niciodată, dar eram convins că obiectivitatea mea s-a dus dracului și mai tare cînd trăiești cu aceiași oameni în aceeași tarabă. Cînd au început să tragă după noi o dată, primul lucru pe care l-a făcut un soldat a fost să îmi dea casca lui, că eu nu purtam cască pentru că mă enerva. Așa se creează niște legături și nu mai ai cum să vorbești ca și cum ai fi un martor din afară. La un moment dat, mi-am zis, dacă eu aș fi cu oamenii ăștia și ei ar omorî aiurea pe unul, ce aș face eu? Aș povesti ce s-a întîmplat și să îl bage în tribu­nalul militar pe ăla, să riște 20 de ani de închisoare? Sau mai întorc capu’ pe partea dreaptă? Norocul meu a fost că nu am avut un asemenea caz, dar este o prob­lemă mare. Atunci am stat și m-am gîndit că la modul ăsta de a face presă de război – embedded – ăsta este dezavantajul cel mai mare. Ești atașat de trupă, așa cum zice și termenul, dar te atașezi și emoțional. Tu, ca ziarist, nu pui mîna pe armă, dar în cazul că trage în tine, ei te apară.

O.V.: Dar, pe partea cealaltă, se poa­te întîmpla să empatizezi cu ina­mi­cul?

A.P.: Este posibil, am un prieten fran­cez, care este freelancer. Ei sînt cei mai periculoși, își bagă singuri banii în de­plasări și se duc unde nu se duc ceilalți, pentru că ei trebuie să scoată altceva, mult mai tare, pentru a putea să vîndă materialul. Cînd a fost luată cu asalt Fa­lu­jjah în toamna – iarnă 2004 – 2005, el a mers acolo. A pus o batistă albă în băț, l-au bătut insurgenții prima dată, au vrut să-l decapiteze, i-au pus cagula pe cap, l-au speriat și apoi și l-au lăsat.

Îmi povestea că, după două săptă­mîni, trăia aceeași chestie pe care ai trăi-o cu militarii americani. Cînd îi vezi numai pe net, decapitînd jurnaliști, este un lu­cru. Dar cînd îi vezi cu problemele lor, cu faptul că unii aveau copii, îi leagă familia, moartea. Acum cauza lor este discutabilă, dar acesta este marele pericol.

O.V.: Ajunge reporterul să sufere de sindromul Stockholm?

A.P.: Da, absolut. După ce te ține ăla și stai cu pușca la cap două săptămîni, vezi că și ăla fumează și-ți povestește ce­va. Cum poate fi compesantă chestia as­ta? De capul limpede din redacție, pentru că tu ai acolo un editor. Asta poate face o redacție echilibrată și deșteaptă, pentru că nu poți să îi ceri ăluia care e cu insurgenții să fie robot. Fără să îți dai seama, se creează niște legături. De asta americanii spun întotdeauna „ballance” (n.r.: echi­libru), pînă și sistemul lor constitu­țional este așa. Întodeauna cineva este ve­rificat de altcineva, ca să echilibreze sis­temul, dovadă că uneori și președinții au ajuns în fața procurorilor.

O.V.: Editorul tău din România ți-a atras atenția asupra materialelor ta­le?

A.P.: Întotdeauna face asta, dar nu îți atrage atenția ție neapărat, ei balansează cu știrile de pe agenție. În timpul răz­­b­o­iului din 2003, în zona 1, timp de o lună jumătate, Observatorul din asta era fă­cut. Ei au marșat foarte mult pe subiect, dar și pentru că erau singurii care aveau om acolo. Au fost niște rating-uri zrobi­toa­re atunci, Antena făcea 17, Pro Tv avea zece, patru. Astfel că atunci cînd ai un calup de 20 de minute, poți foarte bine să balansezi cu eventualele derapaje ale corespondentului.

Dar atunci a mai fost o chestie, noi nu eram embedded, eram unilaterali. Eram sub controlul securității lui Sa­ddam Hussein, așa erau și cei de la New York Times, NBC. Atunci erau confe­rințele de presă ale comicului Ali, ei ne spuneau la un moment dat că americanii ard în șanțurile lor, dar tancurile lor stă­teau la orizont. De fiecare dată cînd dă­deam cifrele de la conferința de presă, spu­neam că acestea sînt cifrele prezentate de propaganda irakiană, pot fi așa sau nu pot fi așa. Componenta informațională a războiului este mult mai puternică decît războiul terestru, cel din teren. În felul acesta, eu îl previn pe telespectator: „Ia-le cu semn de întrebare”.

Ei nu con­ști­en­tizează că omoară, ci mai degrabă vor să scape, să plece acasă

O.V.: Stînd cu soldații aproape, ai văzut cum arată acea „mască de ucis”, așa cum erau ei numiți de presă la un moment dat?

A.P.: Am discutat recent cu David Sto­liar, supraviețuitorul de pe Struma, om care a luptat la rîndul lui în război. L-am întrebat dacă îi vede pe rușii care i-au scu­fundat și au omorît 789 de oameni, cum îi ve­de pe legionarii aceia, cum îi vede pe turcii care i-au interzis să intre în portul Istanbul și i-au aruncat în mare să îi lase să-i ucidă rușii? Și mi-a zis foarte clar: „nu am nimic cu ei, în război eu am luptat, nu mă gîndeam că îl omor pe cu­tare, eu mă gîndeam cum să fac ca să plec imediat”. Asta este cu mașinile de ucis.

Într-adevăr, cei mai eficienți soldați sînt descreierații, cei care sînt înclinați spre violență extremă, care au fost în trupele paramilitare bosniace, kosovare, ei sînt cei mai buni executanți, dar sînt într-o proporție foarte mică. În general, oa­menii sînt echilibrați. Restul oamenilor care luptă, sînt oameni care vor să scape. Ei țintesc în partea cealaltă, mai ales că nu ne mai luptăm cu macete, cu arcuri, chiar dacă inamicul e la un kilometru de ei. Ei nu con­ști­en­tizează că omoară, ci mai degrabă vor să scape, să plece acasă.

O.V.: Cum rezistă cu moralul atunci?

A.P.: Se joacă shootere toată ziua, zici că sînt copii de clasa a doua, citesc reviste, mănîncă batoane energizante, trag la fiare, se culcă. Sînt niște copii mari. Mulți sînt chiar copii.

O.V.: Nu e o ipocrizie intenționată?

A.P.: Nu e. În timp de război, fie că ești soldat în armată regulată, fie că ești in­surgent, cred că acționezi de multe ori din instinct, iar organismul luptă pentru su­praviețuire. E vorba aia „mai bine plîn­ge mama lui decît să plîngă mama mea”.

O.V.: În carte, amintești de o fe­me­ie din Israel care te-a ajutat foarte la ma­terialele tale. Te-au făcut cumva ro­mânii pe care i-ai întîlnit să-ți schimbipărerea despre țara ta?

A.P.: Da, cînd am fost atunci în Israel, am stat aproape un an și eram co­res­pondent pentru TVR. Am trăit în Tel Aviv, am văzut Israelul metru pătrat cu metru pătrat. Acolo sînt vreo 500 000 români, mulți au peste 50 de ani, dar vorbesc cu toții românește. Pentru mine, patriotismul nu este acea defilare de 1 De­cembrie, cînd se lăfăie cu toții, lă­cri­mează și pun mîna la inimă, așa cum au văzut în filmele americane. Pentru mine, patriotismul e un steag tricolor pe care-l am în rucsac și pe care l-am dus în Guantanamo, în Irak, în Afganistan. O sin­gură dată l-am scos, la o transmisiune la Realitatea, de 1 Decembrie, cînd vorbeam despre patriotism și ce înseamnă acesta pentru mine. Eu-s mîndru că sînt român, pe geacă am tricolorul României și nu mi-a fost rușine. Dar oamenii de acest gen te fac să observi lucrurile altfel. L-am văzut pe Stoliar, cel de pe Struma, care de la 19 ani nu mai vorbește română, dar dacă te uiți pe interviul lui de pe TVR, o face mai bine decît mulți vorbi­tori din țară, ceea ce m-a făcut să-l res­pect enorm.

O.V.: A existat un moment în care răz­boiul a căpătat o altă nuanță prin ochiul presei, față de ce se întîmpla cu adevărat?

A.P.: Nu, tocmai asta este frumu­se­țea. Dacă aș fi lucrat la CNN, ar fi fost greu. În momentul în care lucrezi pentru o stație globală, care poate schimba opi­nia publică internațională, există in­flu­en­ță, așa cum este la noi pe știrile po­li­tice. În România, nefiind o forță în materie de politică externă, nu are nimeni interes să o cotească stînga-dreapta. Fox-ul spuneai că era televiziunea Casei Albe, era prorepublicană pe față, iar CNN-ul de multe ori a prezentat lucrurile în favoarea po­liticii externe americane.

În România nu există asta, nici Bă­sescu, nici Iliescu. O singură dată am sim­țit asta pe pielea mea, cînd pe TVR nu mi s-a publicat interviul cu Arkan, în 1999, deși am fost primul român care l-a făcut. În Marea Britanie tot așa este. BBC-ul a trimis o scrisoare publică în 2003 către Tony Blair, în care i-a zis „tu vezi-ți de finanțarea ta, tu să ne dai banii, dar politica editorială o facem noi”. Aș vrea să trăiesc clipa în care Cos­tel, Petrișor, nu contează care ar fi nu­mele directorului TVR, va putea să spu­nă asta președintelui sau premierului.

Eu sînt un negru dintr-o țară pe care ei nu știu să o locali­zeze, deși sînt ziariști

O.V.: Cît subiectivism poți pune într-un material, astfel încît să nu schimbi percepția asupra faptului în sine?

A.P.: Este foarte greu, cred că în asta constă succesul unui corespondent de răz­boi. Contribuția ta subiectivă poate fa­ce materialul să fie senzațional, fără să îi schimbi substanța sau poate să facă unul lacrimogen. Nu putem să lucrăm ca în chimie aici.

O.V.: Ai avut dubii în privința asta?

A.P.: Ai dubii, cine nu are ori este prost, ori nebun. În momentul în care începi să nu mai ai întrebări sau dubii, e clar că ai o problemă. Întotdeauna te întrebi dacă ai făcut bine, cînd dai o ches­tie pe care ai făcut-o numai tu și ești pri­mul acolo. Lumea se uită în gura ta. Ai responsabilitatea asta.

O.V.: Există o unitate între jurna­liști, un soi de gentlemen’s agreement acolo pe teren?

A.P.: Da și nu. Ce fel de gentlemen’s agreement aș putea să am eu, reprezentantul unei televiuni într-o țară pe care mulți nu o știau pe hartă, cu echipa BBC-ului, de exemplu? Eu am lucrat cu echipa din Londra din motive de securitate, ne­a­­vînd bani, ai noștri au vorbit cu șeful din Londra ca în caz de ceva, să ne ajute. Sînt politicoși, de exemplu, am vorbit cu John Simpson, Nick Robertson, dar nu o să fie niciodată prietenie. Eu sînt un negru dintr-o țară pe care ei nu știu să o localizeze, deși sînt ziariști, iar ei rep­re­zintă o forță. Omul își vede de treaba lui, așa uman, există legături, mai glumim, mai stăm la o țigară. Uite, am avut o relație de prietenie foarte bună cu bul­găroaica pe care am cunoscut-o în 1997, iar aici ne apropie istoria asta de țară a­mă­rîtă din Balcani, țară mereu la coada clasamentului. Dar o colaborare între mi­ne și Reuters nu o să vină niciodată.

O.V.: Robert Fisk, corespendent de război pentru The Independent, spu­nea, prin 2005, că nu s-ar mai duce în Irak, întrucît pericolul era din ce în ce mai mare. Pînă unde îți întinzi norocul pentru un subiect?

A.P.: Ține de structura ta interioară. Prietenul acela, freelancerul, s-a dus cu ba­tista albă, a mîncat bătaie două săp­tămîni și pînă și ăia i-au dat papucii, cînd l-au găsit pușcașii marini, l-au bătut pu­țin și ăia și l-au trimis la ambasadă. Pen­tru el asta nu era prea mult, pentru mine ar fi fost mult. Depinde de fiecare. Cert este că Irakul a dovedit că poate fi mult mai rău pentru jurnaliști decît ne-am fi așteptat noi.

Nu știu cît o să fac asta, ține și de oboseala psihică, mă gîndesc de multe ori care o să îmi fie viitorul. O să îmbătrînesc în nebunia asta? Acum am și copil. E greu să evaluez, dar cînd vezi că nici in­teres mare pentru asta nu mai este, că te gîndești, băi chiar să am nisip și în fund, să dorm pe jos, să mănînc mîncare de cau­ciuc să îmi dea ăla știrea?

Nu îți imagina că o să îl rupi în două pe Arafat sau că eu și Liberis am scos adevăruri care nu au mai fost scoase de la el

O.V.: Cum ți s-a părut Yasser Arafat, cînd te-ai întîlnit cu el? Știu că situația nu era tocmai roz, ai avut im­presia că ar fi părut un învins, umilit?

A.P.: Nu, era un bun actor. Gîndește-te că eu l-am prins la 70 de ani, dar el, ca experiență politică, era tobă. Trecuse de la teroristul numărul unu, la laureatul Nobel, un om din ăsta nu lasă să se vadă acest lucru, știa să ocolească și întrebările capcană. Eu îi spuneam, de exemplu, „zici că israelienii fac și dreg, dar grupări teroriste sînt apropiate de gruparea ta po­litică, legături clare și evidente, de ce nu faceți ceva ca să eliminați sinucigașii?” Și el spunea ceva de genul „dar bine… uită-te pe geam că sînt tancurile aici”, domnule, „dar tancurile nu au fost dintotdea­una, ai putut să te miști”. Era un foarte mare actor, nu era Arafat omul pe care să îl prind eu cu întrebări, au fost ziariști titrați înaintea mea și nu au reușit.

O.V.: Ți-au făcut și o impresie diferită cei pe care i-ai întîlnit?

A.P.: Întotdeauna, proximitatea te ajută, ai contact direct cu ei. Îi vezi altfel decît oamenii pe care îi știi de pe Wi­kipedia, Enciclopedia Britanică și din ar­ticolele din presa occidentală. Toți, în­tr-o oarecare măsură, mi-au arătat altceva. Gadaffi, cu care nu am făcut interviu, am fost doar la o întîlnire, m-a dat pe spate. Nu mă așteptam să aibă 1,90, să fie ditamai omul, fardat, arăta ca un shar pei (n.r.: rasă de cîine), nu am să uit toată viața. Știam cine este, îi știam background-ul, dar nu mi-l imaginam așa. Mă uitam la Răzvan Ungureanu, ministrul de atunci, cum tremura și transpira cînd îi dă­dea cadoul. M-a șocat ce efect avea el, inclusiv asupra unui ministru, un om pe care îl apreciez de altfel. Atunci îți dai seama de puterea pe care o au.

E foarte periculos, mai ales ca re­­p­re­zentant al unei televiziuni mici, să crezi că poți să faci un interviu care să rupă în două lumea. Lucrurile în premieră le spun la televiziunile care contează, pentru noi, e foarte important că își găsește unul timp să stea de vorbă în exclusivitate cu tine. Nu îți imagina acum că o să îl rupi în două pe Arafat sau că eu și Liberis am scos adevăruri care nu au mai fost scoase de la el. Pentru noi a fost, și trebuie să recunosc asta, un record personal faptul că ne-a dat o oră, jumătate de oră, cînd omul care era vînat de toți mă­car ca să intre pe telefon într-o interven­ție, și nu în fața camerei.

O.V.: Lucrezi la aceste materiale, numai tu știi cîte telefoane dai și cît ți-a luat toată pregătirea, apoi apare ma­terialul, durează cinci minute, iar oa­menii uită. Nu devine și frustrant să ai bucuriile atît de mici?

A.P.: Este. Uită-te la mine, eu am fă­cut de curînd la TVR această chestie pe care șefii și colegii au apreciat-o,dar s-a dus, gata. Este efemeră treaba, o treci în C.V., dar trebuie să vii cu altceva și asta este partea cea mai obositoare. Te impulsionează, dar cred că vine un moment în care spui că nu mai poți, însă la mine încă nu a venit. Pentru oameni pare ușor de multe ori, dar ca să fac un interviu cu li­de­rul Hezbollah am dat la telefoane, am vorbit cu mulți oameni, dar partea asta a lucrurilor nu o văd mulți, nici măcar co­legi de redacție.

La Antena, unde oamenii știau că am început de jos, autoritatea nu îți era contestată pe față, dar la Realitatea, unde am lucrat un an și jumătate, erau unii care spuneau „bă, Petrișor ia o cîrcă de bani și face un material la nouă luni”. Omul ace­la era unul care mergea la conferințe de pre­să dimineața și dădea trei știri – cum am făcut și eu la rîndul meu acum zece ani – iar lui i se părea că asta este meserie: „Îmi dă ăla o știre la trei luni?” Lor li se pa­re mai interesant că behăie din față de la Guvern, la fiecare jurnal de știri. La un moment dat, exact despre asta scria Pleșu în „Dilema Veche”, cînd a zis un mate­ma­tician român (n.r.: Grigore Moisil) de diferențele între „ore-cur” și „ore-cap”. Nici măcar în breasla noastră nu se mai face diferența. Faptul că am lucrat un an de zile ca să fac interviul cu ăla de la Hezbollah e un nimic pentru mulți, cînd măcar ei ar fi trebuit să înțeleagă chestia asta. Mai bine stai 12 ore la birou, umpli jurnalele cu 30 de secunde de platitudini decît tu, care ai dat o dată un interviu. La un moment, te obosesc.

M-am uitat la niște materiale de prin ’97– ’98 și m-am mirat cît de prost eram

O.V.: Ai luat o bucată dintr-un avion care s-a prăbușit în Kosovo, prin 1999. Ai obiceiul să îți iei astfel de su­venire?

A.P.: Nu, cred că este singurul pe care îl am.

O.V.: Și cui l-ai arătat?

A.P.: L-am arătat la o multinațională o dată. M-au invitat acolo, că eu mai vor­besc în corporații, țin discursuri motiva­țio­nale. O dată cred că am arătat unor oa­meni ca un indiciu pentru discursul meu. Nici fotografii nu arăt, astea doar prietenilor, dar nu că n-aș fi mîndru de asta.

O.V.: Christiane Amanpour spu­nea că în ultimii zece ani, cît a fost pe teren, și-a dat seama că a trăit de fapt într-o frică ascunsă, oprimată. E valabil acest lucru și pentru tine?

A.P.: Asta așa este, îți dai seama de acest lucru cînd ajungi acasă. Cît ești plecat acolo, te iei cu treaba. Ești cu operatorul, te gîndești că trebuie să faci nu știu ce cît mai repede, că trebuie să trimiți materialul, să nu ratezi, trebuie să vezi ce dai azi. Dar, cînd ajungi acasă… Eu, de exemplu, am trăit poveștile mult mai acut în momentul în care am scris cartea. Mi-am adus aminte de toate nebuniile astea. Atunci realizezi care este pericolul.

O.V.: Te mai uiți peste materialele pe care le-ai făcut?

A.P.: Mai am notițe acasă, mai am cîteva materiale pe Beta, cînd se mai folosea în televiziune. M-am uitat la niște materiale de prin ’97, ’98 și m-am mirat cît de prost eram. Îți dai seama cum a trecut timpul și asta mă ajută să cresc în continuare. Dacă am un merit, este acela că am ajuns acolo, iar asta ar fi putut să o fa­că și alții.

O.V.: Sînt jurnaliștii și un fel de vestitori ai morții, cum spunea și Viș­niec odată?

A.P.: Da, probabil. Îmi aduc aminte că eram la Antena și Dinu Patriciu se dusese la tribunal și cînd m-a văzut, m-a în­trebat ce se întîmplă: „mă arestează ăia?” Îți dai seama că lumea te percepe altfel, nu sînt nici vestitorul morții, dar clar îți asociază imaginea ta cu știrile de acest gen.

O.V.: Pentru că trebuie să ai materialul cît mai bun, stai lîngă bombele care-ți trec pe lîngă cap, iar asta cum se împacă cu instinctul de sup­ra­vie­țuire?

A.P.: Nu îți propui să învingi frica, tu știi că ai o treabă de făcut și într-adevăr, uneori instinctul trece în planul doi. Alt­fel nu ai putea să faci anumite lucruri, dar jurnaliștii de război nu sînt niște în­flă­cărați cu cămașa descheiată, cu pieptul plin de păr. Ăia sînt în filme. Am mai mulți regizori și scenariști români prie­teni și chiar vreau să persuadez ideea că poate o să scrie un scenariu despre răz­boiul românesc.

O.V.: Pînă la urmă, de ce-s numai răz­boaiele tale?

A.P.: Are și o altă conotație, sînt răz­boaiele din redacție și cele cu mine, cu șefii mei care m-au ajutat enorm, iar de multe ori a trebuit să îi conving să scoată puținii bani pentru mine. Nu am făcut altceva decît să povestesc în ce războaie am fost și am încercat să ridic un pic cortina, să arăt ce este dincolo de scenă, în spate. Este primul titlu care mi-a venit în cap. La un moment dat am vrut să adaug și „Welcome to Fallujah”, că era și filmul acela „Good morning, Vietnam”, iar așa ni s-a spus și nouă.

Niciodată nu va fi o presă lipsită de interes din partea celui care o sponsorizează

O.V.: Sorin Ovidiu Vîntu ți-a sponsorizat la un moment dat una din călătoriile tale, prin anii ’90. I-ai ur­mărit evoluția după aceea?

A.P.: Nu, în 2004, cînd a cumpărat televiziunea, m-a chemat la el acasă să îmi propună să lucrez la Realitatea. Atunci, cînd m-am dus la el prima oară, mi-a aruncat aia, pe care o spunea la toți „puștiule, lasă numărul la secretară că s-ar putea să mai lucrăm”. E un tip orgolios cu un ego supradimensionat, ca orice mi­liar­dar, nu că eu l-aș avea mai mic, dar multe le face ca să arate și cine este. M-a chemat și mi-a oferit să lucrez, dar mi-a oferit o sumă foarte mare și m-am speriat, eu știam că nu merit banii ăia. E ca și cum mi-aș vinde sufletul.

El este un tip, lăsînd la o parte controversele, foarte plăcut în discuție și un autodidact. Vîntu putea vorbi cu un om cu un background cultural foarte mare și făcea față discuțiilor. Nu vreau să îl spăl, ci vreau doar să spun cum l-am văzut. Eu nu am discutat politici editoriale cu el, eram prea mic, un corespondent de răz­boi.

O.V.: Cum vezi întreaga poveste a stenogramelor acum?

A.P.: Știi cum e? Cînd scoți discuțiile astea din context, le vezi altfel. De exemplu, despre Sergiu Toader, nu ascund că îmi este amic, mulți zic că a ieșit prost. Eu vreau să îți spun că eu l-am auzit pe Sergiu Toader vorbind cu Vîntu și făcîndu-l zob. El încerca să își dea cu pă­rerea despre niște chestii editoriale, iar Toader îl punea la punct. Avem și zile proaste, unele în care vorbim ca Elena Băsescu deși știm norma limbii române, și zile în care sîntem sclipitori. Da, este o chestie jenantă în toată treaba asta, dar relația lui Vîntu cu angajații este mult mai complexă decît o arată zece steno­grame. De unde știi tu că nu sînt steno­grame în care Sergiu Toader îl face terci pentru că își dă cu părerea despre Bă­ses­cu? Vîntu accepta discuții de genul ăsta. De ce nu ar fi fost astea doar niște puseuri?

Eu am lucrat în toate redacțile , nu am zis nici un cuvînt urît și nici nu pot. Am lucrat pentru Dan Voiculescu, cu ca­re am avut o relație extraordinară, fir­ma lui mi-a plătit proiectele, nu mi-a zis să laud pe cineva. Din contră, eu am avut discuții personale cu el, în care i-am zis că eu cred că îi face rău că bagă Par­tidul Conservator înainte. Mi-a acceptat opiniile contondente cînd el nu mă întrebase nimic despre subiectul ăsta, dar eu ca ziarist am simțit că trebuie să îi spun lucrurile astea. Și mi le-a acceptat, nu a făcut ca mine, iar eu i-am zis că pot să plec în secunda doi, nu știu dacă m-a iubit după asta.

O.V.: Nu putem nici să dăm vina încontinuu pe criză pentru toate derapajele media care s-au făcut în ultima vreme. Nu e un soi de inflație a jurna­lismului?

A.P.: Nu aș găsi o culpă mogulilor presei, adevărul este undeva la mijloc, ne place sau nu. Presa trebuie să trăiască, Voiculescu, Vîntu, Patriciu plătesc im­pozite de se rup, că au fost cazuri de eva­ziune, nu zic că sînt niște îngerași. Dar la Antena  aveam banii pe cartea de muncă, ulterior pe drepturi de autor, de ce ne plăteau pe drepturi? Pentru că e normal ca și patronul să vrea profit, și sînt firme care cîștigă bani și așa trebuie să rămînă. E clar că au interese politice, de business.

La noi problema este că lucrurile se întîmplă prea abrupt și prea pe față. Vă imaginați că afară nu sînt interese? În timp, s-a creat rutina și s-a găsit un modus vivendi, să nu crezi că Murdoch nu vrea să își pună amprenta pe imperiul lui, dar o face cu mai multă decență.

Cu siguranță se va întîmpla asta și în Ro­mânia, dar peste 30 de ani, pentru că și noi, ca jurnaliști, trebuie să învățăm să avem mai mult curaj cînd să discutăm des­pre independența noastră. Frate, tu mă plătești, dar nu îmi faci un favor, nu îmi spui „scrie așa, fă așa”. Trebuie găsită o cale de mijloc, unde să fie și deontologia, dar niciodată nu va fi o presă lipsită de interes din partea celui care o sponso­ri­zează.

George GURESCU