“In limba romana ma simt ca un peste aruncat in balta lui”

– interviu cu istoricul literar si scriitorul Leon Volovici

Nostalgia tirgului nu-l caracterizeaza, uneori chiar il plictiseste. Cu zimbetul pe buze, ironia lui Leon Volovici este una delicata, fara sa deranjeze cu nimic istoria. Pentru el, intilnirea cu Romania tine de un privilegiu al normalitatii si, fara sa-si renege originile – ba dimpotriva -, revine aici de dragul studentilor lui, oameni nenascuti in timpul Holocaustului. Restul stau in raftul lui “atunci”.

“Nopti in sir am stat de vorba cu un legionar”

OPINIA VECHE: De ce nu ne-ati oferit niciodata o biografie pe indelete?

LEON  VOLOVICI: Nu m-am gindit niciodata la asa ceva si nici nu cred ca viata mea este atit de interesanta in toate detaliile ei incit sa intereseze un public mai larg. Pur si simplu nu ma preocupa sa-mi scriu autobiografia. Dar mi-am dat seama ca, fara sa vreau, cartea “De la Iasi la Ierusalim si inapoi” a devenit un fel de autobiografie.

O. V.: Destainuindu-va fragmente din viata, ati simtit ca vi s-a fisurat armura intelectualului calit in polemici si dispute?

L. V.: Nu m-a preocupat in ce masura m-a facut sau nu vulnerabil. Interlocutorul meu din carte imi cerea sa vorbesc despre evreimea din perioada razboiului si pina astazi. Eu tin si cursuri despre asta, dar acolo folosesc bibliografie, dau studii, dau referinte si in cazul asta mi-am dat seama ca in fond e vorba si de viata mea si a familiei mele. Am discutat aceleasi chestiuni, dar exemplificind cu propria mea biografie si-a celor din jurul meu. Insa, cei care spun ca este o autobiografie le spun ca eu n-am avut nici o intentie de a scrie una, dar nici n-am vrut sa scriu un studiu.

O. V.: Povesteati in aceasta carte ca intr-un sanatoriu de linga Brasov ati vorbit cu un sef de cuib legionar. Ce v-a determinat sa fiti confidentul acestui om?

L. O.: Este o poveste stranie intr-adevar. Da… Este vorba de curiozitatea umana. Totusi, eu nu l-am intrebat niciodata nimic. El imi povestea. Era un om rau, agresiv, plin de ura fata de toti, nu intilnisem in viata mea un om care sa imparta atita rautate in jurul sau. Ii detesta pe toti. Ajunsesem cu el in camera din intimplare si toti imi ziceau ca nu voi rezista cu el nici trei zile. Am stat pina la plecare, adica doua luni. Ceilalti care au mai stat cu el plecau imediat. Una pentru ca era foarte ostil, a doua pentru ca tusea lui era insuportabila. La mine, curiozitatea era mai mare decit discomfortul. Era atit de bolnav incit nu putea sa doarma decit in pozitie sezind, altfel se sufoca. Se trezea foarte des in propriul lui horcait. Ma trezea si pe mine si atunci, in miez de noapte imi povestea. Nopti in sir am stat de vorba cu el.

Oamenii simt nevoia sa se confeseze atunci cind sint foarte bolnavi si nu mai au pe nimeni. Era o fiinta umana care m-a impresionat prin faptul ca s-a atasat de mine si numai cu mine vroia sa stea de vorba. A fost straniu. Uneori ma gindesc ca el banuia ca sint evreu, dar nu vroia sa stie, ca daca se confirma, ar fi fost socant. Sau poate ca pur si simplu nu

i-a trecut prin cap. El stiind ca sint profesor de romana, din sat, am si un nume destul de ambiguu, care nu suna chiar evreiesc.

Nu stiam si nu stiu nici in ziua de azi daca el a omorit pe cineva. Era capabil. Apartinea unei organizatii care a pus la cale crime. Fara discutie ca in alte imprejurari m-ar fi omorit fara nici o ezitare. Dar acolo eram doi pacienti, el era mult mai bolnav decit mine, iar eu aveam 25 de ani si nu mai statusem niciodata de vorba cu un legionar. N-am iesit de acolo marcat de el, ci am dobindit o perspectiva personala a gindirii unui legionar, am aflat ce mobiluri avea in decizile si in viata lui. Mi-a oferit un unghi in plus pentru aceasta categorie sociala si politica a legionarilor. El nu era un legionar mistic, era un fanatic, mai mult un legionar politic.

O. V.: De v-ar fi intrebat daca sinteti evreu, i-ati fi spus?

L. V.: Da, bineinteles. Niciodata si nimanui nu am ascuns asta. Absolut. Chiar asteptam sa ma intrebe, eram derutat pentru ca nici eu nu stiam daca stie sau nu. Oricum, el nu risca nimic, mi-a dat de inteles ca el nu se teme daca am sa-l torn, mi-a spus intr-o noapte. Cred ca faptul ca am ramas in aceeasi camera cu el l-a facut sa ma indrageasca. Un fel de simpatie, de recunostinta ca eu nu ma supar ca nu ma lasa sa dorm. Ma ridicam si eu in capul oaselor si imi povestea. Fiind la sanatoriu dormeam cind vroiam, un fel de boema a sanatoriului.

“Eu nu pot fi turist in Romania”

O. V.: V-au obosit vreodata discutiile despre identitatea dumneavoastra?

L. V.: Daca au fost interesante si nu agasante, nu, nu m-au obosit. Sint obisnuit, si eu discut cu mine. Mi se par lucruri esentiale, fiecare incearca sa-si clarifice identitatea si componentele acestei identitati, pentru ca multi dintre noi avem identitati multiple. Eu, plecind din Romania, n-am inlocuit o identitate cu alta, ci am adaugat-o. Si nu vad de ce s-ar certa intre ele.

O.V.: Cum se impaca naveta Istrael – Iasi cu bagajul amintirilor?

L. V.: Eu nu sint chiar un tip nostalgic, adica, daca ma intilnesc cu un fost prieten care vrea sa vorbim numai despre trecut, pina la urma ma plictisesc. In primul rind am un mare interes pentru oamenii care traiesc acum. Daca cu prietenul din copilarie putem vorbi si despre acum, atunci sintem prieteni in continuare, altfel il trec la rubrica de prieteni de atunci. De aceea in vizita la mine nu vin nostalgicii.

Vin in Romania pentru cursuri, conferinte, intilniri si contacte de acum. O singura data, prin ’94, cam asa, am venit in vacanta in Romania toti patru, eu, sotia si copiii mei. Ei s-au simtit minunat, numai eu am suferit. Nu ma simteam bine. Eu nu pot fi turist in Romania. Si acum mi se pare straniu ca stau la hotel. Eu in Iasi si stau la hotel. Pare o gluma… Aici pentru mine e unul din locurile esentiale ale vietii mele, am trait nu mai putin de 46 de ani la Iasi. Sint foarte legat si vin nu din nostalgie si nici din turism, ci pentru a ma intilni cu tinerii studenti. Imi face o mare placere sa fiu in contact cu ei, sa le predau, sa stau la discutii cu ei, sa ne contrazicem, sa polemizam. E minunat. Ei pot spune tot ce gindesc, eu la fel. E normalitate, nu trebuie sa raporteze la Securitate ca au vorbit cu un cetatean strain. Inchipuie-ti cum ar fi fost daca n-ai fi avut curaj sa stai de vorba cu mine acum. Asa cum, atunci, prietenii mei apropiati nu aveau curajul sa-mi scrie, chiar daca eu n-am fugit, eu am plecat legal. Trebuiau sa raporteze, altfel, cei care au indraznit sa-mi scrie au avut neplaceri pentru ca erau in corespondenta cu mine. Era aberant pentru ca eu nu fugisem.

“Am plecat dintr-un impas in altul”

O. V.: Sa inteleg ca venirea la Iasi nu va trezeste nici o amintire?

L. V.: Ba da. Tot timpul. Cind vin aici tot timpul traiesc trecutul. Din anii Razboiului, din Pogrom (n.r. – masacru importiva unui grup minoritar), de dupa Pogrom, scoala, prieteniile si amorurile. Totul. Sigur ca da. 46 de ani aici sint o viata de om.

M-am desprins foarte greu, pentru ca sint un om al locului. Asta am mostenit-o de la tatal meu care nu putea fi miscat nicaieri, era ca un taran legat de pamint. Eu sint legat de cultura romana, de literatura ei. Dar, pe de alta parte, spun, nu cu regret, ca am plecat, dar revin cu bucurie.

O. V.: De ce ati plecat?

L. V.: Era o senzatie generala a unui impas total. Si-atunci e mai intii o explicatie care priveste intreaga societate romaneasca, in afara de cei cu functii si privilegii. Viata de zi cu zi, posibilitatea de a face rost de mincare pentru copii, totul era un impas total. Apoi, iti vezi copiii cum cresc, cum se apropie de virsta scolii, fetita avea sase ani cind am plecat. Vrei sa ii ocrotesti de o indoctrinarea politica grosolana, propagandistica. Daca tu traiesti si stii ca traiesti intr-o societate in care domina minciuna, duplicitatea, frica, ai vrea macar pe ei sa-i scapi. E o explicatie politica, economica. E o explicatie si de familie, pentru ca, dintre toti ai mei, eu eram ultimul care ramasese in Romania. In plus, am si o explicatie evreiasca. Acea perioada era si una a unui antisemitism insidios, pe care il simteai mereu in ceafa. Erai impins indirect sa pleci. Si atunci s-a consolidat un fel de identitate evreiasca pusa pina atunci in paranteza. Toate astea duc la o astfel de decizie, chiar daca este tirziu, chiar prea tirziu. Asa mi se parea, ca Israelul n-are nevoie de filologi romani de 46 de ani.

Nu poti iesi din acest impas decit plecind, cu riscul ca tu personal sa intri in alt impas acolo, pentru ca este o cultura pe care nu prea o cunosti, desi esti primit ca si unul de-al lor. Da, am plecat dintr-un impas in altul.

O. V.: Era exilul singura forma de supravietuire in comunism?

L. V.: Raspunsul din statistici este: “Da”. Uite ca, in Romania, din patru sute de mii de evrei, citi au fost dupa Razboi, au mai ramas cam noua mii in toata tara. Asta era raspunsul comunitatii evreiesti: plecarea. Protestul public nu era posibil. Daca as fi facut un protest public, cred ca a doua zi ma invitau la Securitate si imi spuneau: “Care e problema? Voi aveti dreptul sa plecati. Nu va place in Romania? Nu va place Ceausescu? La revedere!”. Asta mi-ar fi spus ca evreu. Paradoxal, noi am fost intr-o situatie privilegiata, puteam pleca. Romanii incercau sa treaca Dunarea inot, iar noi, virtual, aveam pasaportul in buzunar. Este o situatie foarte interesanta, din punct de vedere istoric, cind marginalizarea si discriminarea discreta devine un avantaj. “Nu-ti place? Tu poti sa pleci.”

“Sint un om cu doua radacini”

O. V.: V-ati simtit vreodata dezradacinat?

L.V.: Da. Am schimbat cultura, locul, limba, cam tot. A fost o dezradacinare si totodata o inradacinare in alt mediu. Dar pe urma descoperi ca ti-a ramas o radacina si acolo si aici. Sint un om cu doua radacini, cu doi copaci in loc de unul sau cu unul peste lume.

O. V.: Ce va amintiti din prima intilnire cu pamintul Israelului?

L. V.: Mi s-a parut ca acolo e mai cald, si la propriu. Cind am plecat prima data, am avut socul Ierusalimului. Pamintul era cald si mi-am dorit ca, daca n-am trait acolo, macar sa fiu inmormintat acolo. Te sperie mai putin gindul asta daca stii ca pamintul e cald, nu te mai gindesti la racoare, la viermi, la tot felul de metafore morbide romantice. Deloc. Iti da o senzatie ca nu e chiar asa de rau. Da, asa am gindit atunci, cind m-am dus prima data in Israel. Era un regret ca sint turist, ca daca n-am trait acolo, macar sa mor acolo. Era un gind de turist netalentat.

O. V.: Unde va simtiti acasa?

L. V.: Acum, in Ierusalim. Aici a fost casa mea, ceea ce e foarte important. Acum casa mea e acolo. Faptul ca mama a murit in Israel si ca mormintul ei e acolo imi sporeste senzatia ca acolo e locul meu, ca sint la mama acasa. Dar sigur, exista o anumita scindare, trecerea de la o limba la alta, de la o cultura la alta. Cind vorbesc limba romana ma simt ca un peste aruncat inapoi in balta lui, pe cind ebraica este o limba fascinanta, am invatat-o cit am putut, dar nu e balta mea.

O. V.: Este identitatea israeleana diferita de cea evreiasca ieseana?

L. V.: Da. Este o alta mentalitate. Un tinar care s-a nascut acolo se identifica total cu lumea de acolo. Daca e tara de unde au venit parintii, Israelul ramine pentru el strainatate. Ei sint la ei acasa cu totul. Au alta relatie, ei sint majoritari in tara lor si daca ai trait acolo generatie dupa generatie, dar nu te-ai nascut acolo, te simti minoritate. Sigur ca e alt tip de comportament, alta perceptie a libertatii. Este o deosebire de mentalitate evidenta, ei au dificultati in a-i intelege pe cei veniti, pentru ca li se pare ca tin prea mult seama de ce gindesc neevreii despre ei, pe cind ei nu au asemenea preocupari. Chiar intr-un mod exagerat nu au aceste preocupari.

“Limba face parte din structura sufleteasca”

O. V.: Este limba singele sufletului asa cum va spunea necunoscuta din Haifa?

L. V.: Da, sigur ca da. Este extraordinara aceasta legatura. Uite, iti povestesc o intimplare pe care nu am spus-o pina acum. In ’80 am fost pentru prima data in Israel, ca turist. Mama era acolo impreuna cu fratele si sora mea. Nu stiam ebraica deloc, dar trebuia sa trimit o scrisoare acasa, la Iasi. Cum am ajuns, primele impresii… Dar nu stiam cum sa spun ca vreau un timbru si atunci i-am aratat functionarei de la posta plicul pe care scria adresa de acasa. Si dintr-o data o vad cum se transfigureaza si imi spune: “Vorbiti romaneste?”. Plecase de copil, tot din Iasi, insa mai tinea minte strada pe care a locuit si m-a intrebat: “Mai exista strada Anastasie Panu? Eu si acuma o visez”, imi zice. Traia cu atita insufletire ca sint din Iasi si ca poate vorbi cu mine romaneste incit uitase de timbru. Mi-am dat seama atunci ce nostalgie a limbii traia in ea. Limba face parte din structura noastra sufleteasca, sigur.

O. V.: Va considerati si dumneavoastra, ca si Norman Manea, un scriitor roman?

L. V.: Cred ca cel care este scriitor si scrie in limba romana, este un scriitor roman. Poate sa stea si in Antarctica, nu conteaza. Mai ales acum cind se poate trimite totul prin internet, chiar daca scrii de pe un sloi de gheata.

O. V.: Cum au demarat inceputurile dumneavoastra literare?

L. V.: Pasiunea pentru literatura evident a inceput din scoala. Din liceu au aparut aceste semne de vocatie, cind mi-am dat seama ca eu altceva in afara de tot ce e legat de literatura nu prea ma intereseaza. Adica fusesem bun la matematica si pe urma am neglijat-o si s-a dus. Chimia si fizica nu s-au lipit de mine, o spun cu parere de rau acum, pentru ca sint domenii extrem de utile indiferent ce meserie faci, dar literatura m-a pasionat pe mine si bineinteles a doua mare pasiune, pe care de fapt nu o despart de literatura, este teatrul. Parintii m-au dus la teatru inainte sa ma duca la scoala. Si la teatru evreiesc si la cel romanesc am fost. Imi aduc aminte foarte bine ca atunci cind

m-au dus la Teatrul National, la piesa “O noapte furtunoasa” de Caragiale, mi-a placut atit de mult incit am invatat-o pe de rost imediat. Mama ma asculta, sa vada daca am retinut si bineinteles ca daca ii venea si o prietena ma punea s-o impresionez. Dar eu n-am retinut-o dinadins, ci pur si simplu imi placuse atit de mult incit, atunci cind am gasit-o intr-o brosura, am citit-o atit de des ca stiam toate replicile. Si acum le mai stiu.

Deci a venit in mod spontan, nu dorinta de a scrie literatura propriuzis, ci a scrie despre literatura. Mi se parea ca pentru asta sint mai potrivit si de aceea am facut Filologia, cum se chema atunci. Treptat m-am orientat spre istorie si critica literara, devenind si vocatie si profesiune. Placerea de a scrie de fapt a venit ulterior, dupa facultate, placerea de a scrie intr-un mod eseistic. Eseul e deja un pas spre literatura, cred ca este specie literara de acuma. Aici m-as incadra, la genul, sa spunem “eseu literar”, care e o imbinare a unei anumite inzestrari pentru scris si placerea de a povesti, dar si de a studia si de a face eseuri documentate. Adica, poti sa scrii liber, dar dupa ce ai construit o temelie de informatie. Numai dupa o studiere temeinica poti, cum spunea Calinescu, “sa bati cimpii cu gratie”.

“Nu-mi fac iluzii c-as putea vindeca pe cineva de antisemitism”

O. V.: Ati criticat antisemitismul unor mari intelectuali romani cum ar fi Mihai Eminescu si Mircea Eliade. Care a fost pretul asumarii mesajului?

L. V.: Criticat nu e cuvintul potrivit in cazul meu. Eu am incercat sa explic acolo unde e vorba de antisemitismul unor intelectuali. A critica inseamna a te aseza intr-o pozitie de judecator, insa rolul istoricului literar este nu de a fi judecator, dar nici avocat, ci de a intelege un fenomen, de a incerca sa-l explici. Eu nu sint nici politician, nici diplomat, nu trebuie sa practic demagogia, dar nici nu trebuie sa arat cu degetul. Sigur ca nu sint un admirator al antisemitismului si discutia mea pe aceasta tema poate sa fie perceputa ca o denigrare, insa nu asta ma preocupa. Imi place Mircea Eliade ca scriitor sau ca istoric al religiilor, dar daca eu ma ocup de tema antisemitismului romanesc din anii ’30 si dau peste textele lui, le analizez. Tot asa am dat si m-am ocupat si de ideile antisemite ale lui Eminescu, din gazetaria lui. Daca vorbesc despre poezia lui, am sa vorbesc despre genialitatea acestui poet si nici n-am sa amintesc ca a fost antisemit pentru ca nu asta este subiectul.

Nu este o chestiune care trebuie ascunsa, nici nu trebuie sa fie obsedanta, pentru ca Eminescu nu este numai autor de un numar de texte antisemite, in primul rind este un poet genial, dar nu si un gazetar genial. Mi s-a reprosat o data. Cineva m-a intrebat de ce ma ocup de intelectualii antisemiti, cind sint atitia neantisemiti, chiar adversari ai antisemitismului. I-am raspuns ca e ca si cum i-ai reprosa unui medic care se ocupa de febra tifoida, de ce o face, cind sint atitia oameni sanatosi in jur. Asta este meseria lui, de a vindeca febra tifoida. Sigur, eu nu-mi fac iluzia ca as putea vindeca pe cineva de antisemitism, dar studiez, cercetez, analizez aceasta forma de patologie sociala.

“Je ne regrette rien”

O. V.: Ati schimba ceva in destinul dumneavoastra daca ati putea?

L.V.: E o intrebare pe care mi-o pun si eu. Cred ca ar fi trebuit sa fiu mai decis, poate daca plecam mai devreme in Israel viata mea ar fi fost altfel. Dar, zic si eu ca Edith Piaf: “Je ne regrette rien”.

O. V.: V-ati gindit vreodata sa va intoarceti definitiv in Romania?

L. V.: Nu. Am plecat. Am plecat si m-am altoit acolo. Mi se pare ca situatia cea mai buna este sa traiesc acolo si sa am o punte pe care sa trec mereu spre Romania. Este o conditie de normalitate de care ma bucur acum oricind vreau.

O. V.: Putem vorbi astazi de un antisemitism romanesc?

L. V.: Daca ma intrebi: “Exista antisemitism in Romania?”, atunci raspunsul este categoric: “Da”. Daca treci prin librarii, pe strada, privesti spre standurile de ziare, poti vedea o cantitate anumita de atitudine antisemita. Daca imi ceri sa iti dovedesc, ti-as putea aduce carti, ziare, si daca le-am aseza una peste alta, ajungem sus, acolo. Dar tu nu asa m-ai intrebat. Si atunci nu pot sa spun nici ca poporul roman este sau mai este antisemit, dar nici ca nu este. Raspunsul mai clar este ca mai exista anumite categorii antisemite, in care unii poarta un antisemitism asa, mai soft, mai amatoristic, iar altii sint mai fanatizati, mai politizati. Asa ca, ar fi o prostie sa zic: “Romanii sint antisemiti!”. Dar nici nu spun: “Romanii nu sint antisemiti”.

O. V.: Dupa tot ce vi s-a intimplat, va simtiti un om norocos?

L. V.: Da. Sint un om norocos. Am o familie asa cum mi-am dorit, o sotie minunata, eu sint un caz special, de sot indragostit de sotia lui, am vocatia prieteniei, cunosc oameni minunati si aici, si acolo. E un lucru extraordinar sa poti sa-ti faci prieteni. Sint norocos ca am prins si o perioada de normalitate in care pot sa fiu si aici, si acolo, nu mai am o identitate scindata. Asta este extraordinar pentru mine, iti dai seama?

Laura BABAN