“Intotdeauna mi-am propus sa dau maximul din ce pot da”

Ultimul interviu dat de criticul literar si scriitorul Constantin Ciopraga

Constantin Ciopraga isi astepta musafirii, tragind usor perdeluta de la geamul care dadea spre straduta mica. Ajuns la masa povestirilor, nu-l puteai opri din amintire. Cu pacatul pedagogului, nu ezita sa intrebe si el, ca sa fie sigur ca zicerile lui nu sint spuse doar pentru peretii inalti, care oricum le-au mai auzit de multe ori. Ori de cite ori o “domnita” cu reportofon ii trecea pragul.

Peste 30 de ani in spatele catedrei, atat in tari cit si in strainitate, peste 60 de studii introductive si 1000 de articole si eseuri. Totusi, viata marelui critic si istoric literar Constantin Ciopraga nu se poate masura in cifre. Se poate raporta insa la Pascaniul plin de minunatii din copilaria sa, vegheat de personalitati. Un Pascani care si-a pierdut, in copilaria criticului, aerul de tirg muncitoresc si atit. Pentru el a imbracat haina modernitatii si culturii. Vorbea cu seninatate despre anii de razboi, acolo unde a deprins cel mai bine a vorbi spaniola si italiana si mai mereu se intoarce catre Falticeniul liceului. Iasul insa l-a adoptat cu drag si i-a oferit studentii. Din cind in cind, povestile spuse cu ochii inchisi, de parca pleopele le-ar tine vii, erau intrerupte doar de telefoane scurte, de la alti academicieni cu care nu discuta de data asta despre opere, doar despre batrinete.

OPINIA VECHE: “Un om este intii persoana, apoi personaj si apoi personalitate “, spuneati dumneavoastra la un moment dat. Cind ati simtit dumneavoastra trecerea ?

CONSTANTIN CIOPRAGA: Trecerea s-a facut pe la 40 de ani. Pina atunci a fost o etapa. Puteam sa ma simt mult mai devreme o personalitate, dar conditiile au fost contrare si adeseori tragice, dramatice. De-abia la 40 de ani, dupa ce facusem doctoratul, scrisesem primele carti, atunci, as spune cu sfiala, ma consideram aproape de implinire. Ideea de personalitate este fluctuanta si subiectiva. Poti fi personalitate fara sa simti si poti fi personalitate fara sa atragi atentia contemporanilor. Intotdeauna mi-am propus sa dau maximul din ce pot da, sa lucrez in asa fel incit activitatea mea sa fie utila celorlalti. Am inteles personalitatea ca un mod de a ma darui altora, sa contribui la ridicarea conditiei umane a celorlalti.

O. V.: Ati fost profesor timp de trei ani in Pascani. Cum v-a adoptat apoi Universitatea “€œAlexandru Ioan Cuza”?

C.C.: Eram deja legat de universitate, cunosteam foarte bine universitatea din anii studentiei. Numarul de studenti era mult mai mic, poate o zecime fata de astazi. Profesorii erau si ei strimtorati, mincau pe la cantine cu studentii, o umbra care ne acoperea tot timpul era prezenta rusilor, dar rezervele de vointa si de forte ale tineretii s-au canalizat pe ideea ca trebuie sa construiesc ceva. M-am adaptat foarte repede, m-a adus la universitate prof. N. I. Popa care era decan atunci si apoi director al Nationalului. Eram putini asistenti, un profesor si un asistent, nu cum sint catedrele de acum, cite douazeci de oameni. M-am adaptat imediat. As fi vrut insa sa revad reluate conferintele de la Centrul Cultural Francez, care a fost desfiintat si tot ce urmat a urmat a fost fara o planificare anume.

“Am facut scoala razboiului”

O. V.: Spuneati ca greutatile v-au urmarit. Ati trecut si printr-un razboi. Cum v-ati tinut aproape de literatura in acele timpuri ?

C.C. : Elementele fericite au fost contracarate, ravasite de razboi, care este o negatie a ratiunii, o cadere a omului in primitivitate. Cei patru ani de front au fost plini de zbuciume, de nesiguranta, de temeri, de spaima, dupa care a urmat prizonieratul, intr-o lume inghetata, la 300 de mii de kilometri, in apropiere de Don. Lagarele erau sub  pamint. Apoi conditiile s-au mai imbunatatit, dupa ce englezii au infrint Franta. Atunci a fost perioada de intrebari privind absurditatea razboiului, intr-un lagar de cinci mii de oameni, convietuiau romani germani, italieni, unguri, finlandezi si japonezi, fiecare cu mentalitatile lor. Aceasta cunoastere a fost un cistig, acolo dupa caderea in prizonierat, soarta era aceeasi pentru toti, indiferent de nationalitate. Amintirile sint legate de drama din primul an, cea a acomodarii, cind sute de oameni au murit in lagare. Si eu am avut exantimatic, dar fiind foarte tinar, am rezistat. Am stat sase saptamini intr-o bolnita fara nici un fel de medicament. Au fost si momente mai prielnice gindirii si proiectelor. Era o bliblioteca in care 90 la suta dintre carti erau politice, dar mai erau Victor Hugo, Balzac, apoi au fost convorbirile zilnice, trei patru-ore cu italienii, in special. Facusem la facultate doi ani de italiana, dar in acei ani am ajuns la o cunoastere a limbii si a moravurilor altfel decit cele cunoscute prin carti, prin vorbirea directa. Cind,  mai tirziu, am fost pus in situatia de a ajunge in Italia sa tin conferinte, la Roma, Padova si Palermo, conferinte in Mexico, in limba spaniola. In aceste zile negre am recuperat, am privit cu atentie spre mine insumi si spre ceilalti, vecinii mei de suferinta si mai ales am meditat asupra unui viitor in care planuiam foarte naiv, pe atunci, ce voi construi. Am facut scoala razboiului, iar acestea au ramas acestea pentru mine motive de rationalizare a existentei, incit, pastrind ce este de pastrat am cules din toate momentele existentei, din copilaria fericita, cu toate ca familia nu era cu mari disponibilitati materiale, am pastrat linii de conduita legate de ideea razboiului si a mortii. Nicaieri omul nu mediteaza mai  mult decit atunci cind se simte singur.

O. V.: Cum ati regasit tara, la intoarcere?

C.C. : M-am intors in 1946, cind incepind de la Prut, am vazut ca se schimbase in rau. Oamenii erau imbracati fara nici o bucurie. Am ajuns intii in Iasi, la inceput in Focsani unde era un lagar pentru germani si apoi la Pascani care era totalmente ruinat. Am vazut in Uniunea Svoietica multe localitati zdrobite, dar nici una ca Pascaniul. Am stat cu aceleasi haine in lagar, care erau peticite, rupte. Ne-au dat la plecare uniforme germane. Au luat prada de razboi magazii intregi cu echipamente. Avem boneta, cizme germane, nu-mi venea sa cred ca veneam acasa imbracat nemteste. Am vazut deznadejde. Am luat lucrurile la modul realist si mi-am spus ca poate este loc si de mai bine si asa a si fost.

“Vreau sa ajung un bun ostas“

O. V.: Intotdeauna ati tins spre cariera literara?

C.C. : Mi s-a dat o tema la romana in clasa a patra: “ce vreau sa ajung, ce vreau sa fiu”. Dintre colegii mei, era o serie foarte buna, majoritatea din familii de intelectuali, au scris vor sa fie ofiteri. Era la mare moda sa fii ofiter la vremea aceea, aveau uniforme frumoase cu manusi albe, la parada atrageau privirile imediat. Si visul baietilor era sa fie ofiteri, inclusiv visul parintilor pentru ca pozitia sociala a ofiterului inainte de primul razboi era cu totul alta. Iesisem victorios dupa razboi si ofiterii se bucurau de mult respect si se bucurau de avantaje materiale considerabile. La liceu, profesorul nostru de romana a spus ca uite, cei care au terminat scoala militara, au salariul mai mare decit mine. Eu am scris in esenta asa ” as vrea sa ajung un bun ostas, sa-mi apar tarisoara cu sfintenie “. Atunci a fost primul meu succes literar. Invatatoarea a luat tema mea ca exemplu pentru ca toti ceilalti au scris ” vreau sa fiu ofiter “, iar la mine a gasit un element subiectiv, care a placut. Eu oricum nu aveam nimic in comun cu cariera de ofiter.

O. V.: Ce va diferentia de viitorii ofiteri ?

C.C. : Pai, meseria asta cere  o anumita limitare, care este inerenta, pentru ca viata de ofiter inseamna confiscare totala a personalitatii cuiva, ca sa se poata supune analelor ostasesti. Apoi, am constatat ca dupa al doilea razboi, toti au fost trecuti in rezerva si situatia lor a fost una dintre cele mai proaste, cu toate ca erau colegi de foarte buna calitate care ar fi putut ajunge generali.

“A fost un fel de transmutatie de la fenomenul strain la cel roman si invers”

O. V. In primul rind ati avut de partea dumneavoastra si cadrul sadovenian in care v-ati nascut. Cum vi s-a dezvaluit Pascaniul in anii copilariei?

C.C. : Radacinile imi sint la Pascani, localitate unde odinioara nu se intimpla nimic. Romanul sadovenian ” Locul unde nu s-a intimplat nimic ” cumuleaza fapte si vieti din Pasani si Falticeni. La Falticeni, Sadoveanu urmase cursul gimnazial. Eu insumi am urmat, printr-o intimplare a destinului, un traseu similar, la Pascani unde am facut cursul gimnazial si la Falticeni unde am urmat liceul, astazi colegiul, ” Nicu Gane “. Pascanii, in anii copilariei mele, de la sapte ani, 1923, pina prin 1940, reprezenta o aglomerare urbana combinata cu elemente de patriarhalitate, conservatoare, adica in preajma tirgului existau cetateni care se ocupau cu agricultura, dar nucleul dinamic al localitatii au fost atelierele de reparatii ale cailor ferate. Calea ferata de la Itcani, de linga Suceava, pina la Bucuresti, a inceput sa fie construita in 1870. Chiar din acel an s-au instalat la Pascani o sumedenie de halogene, veniti din Polonia, din Austria, din Cehia, Moravia, mai exact. Acestia venisera in intentia de a activa la constructia cailor ferate. In 1870 se incepuse si constructia caii ferate Pascani-Iasi. Conducatorul acestei companii romanesti care lucra calea ferata a fost Ion C, Bratianu, viitor prim ministru.

O. V.: Cum s-au facut in acel spatiu schimburile culturale ?

C.C. : Lumea feroviarilor de la Pascani se constituise un fel de schimb, un fel de transmutatie de la fenomenul strain catre romani si invers, de la autohtoni catre cei care venisera la Pascani. S-a constituit chiar dintru inceput o scoala primara cu limba de predare germana si o sala de spectacole care se numea ” Unirea “, titlu simbolic, semnificind unirea dintre cei care venisera temporar la Pascani si cei care erau stabili, autohtoni. Acestora li s-a adaugat si o biserica romano-catolica. La scoala primara de limba germana, care apoi a devenit cu predare in romana a frecventat cursurile viitorul mitropolit, Visarion Puiu, care a modelat in felul lui constiintele, fiind un eminent reprezentant al locurilor. Mai important decit Visarion Puiu, a fost Mihail Sadoveanu. Locuinta Sadovenilor era la circa 300 de metri de casa parintilor mei. Acolo, pina la virsta de sase ani, fiul avocatului Alexandru Sadoveanu a cunoscut cele mai frumoase momente ale existentei sale : ” zburam ca un minz in ceair “, spune el, adica in locul de pasune sau intr-un spatiu verde, vegetatie proaspata. Formatia lui Sadoveanu la Pascani, scoala gimnaziala sub obladuirea eminenta a celui care a fost Domnul Trandafir si care in realitate se numea Mihai Busuioc. Sadoveanu i-a schimbat numele pentru ca atunci cind a scris lucrarea domnul Trandafir, acesta traia. El, Sadoveanu, scriitorul care avea in jur la 40 de ani avea nevoie de o distantare in timp pentru a vedea lucrurile la modul esential, fara amanunte. Casa domnului Trandafir, casa invatatorului Mihai Busuioc exista si astazi exact in forma in care se infatisa si atunci, cind Sadoveanu era ucenic la scoala primara.

“In centrul istoric ramine Palatul Iordache Cantacuzino”

O. V.: Care au fost dascalii dumneavoastra care v-au modelat in primii ani de scoala ?

C.C. : Amintirile mele personale se leaga de anii de inceput de liceu, la Pascani, unde in clasa I, am avut o profesoara, era suplinitoare, pe Virginia Micle, fiica mai mica a Veronicai  Micle. Veronica avusese doua fiice, una era Valeria, cealalta Virginia. Valeria fusese cintareata de opera, cu toate ca noi n-aveam opera, dar facuse studii de canto si jucase in spectacole improvizate de opera. Opera avea sa se infiinteze dupa 1920. Valeria cintase la Bucuresti si se casatorise acolo cu un profesor Nanu. La un spectacol a asistat si printul Mihai Sturdza, nepot al domnitorului Sturdza, de la Boureni, la sase-sapte kilometri de Pascani, in apropiere de Hanul Ancutei si de apa Moldovei. La un spectacol a observat-o acest foarte mare proprietar de paduri, mai ales si s-a produs o casatorie. Valeria Micle a divortat de profesorul Nanu si l-a urmat pe Mihail Sturdza la Boureni. Acolo avea sa plasese Ionel Teodoreanu un roman cu o actiune tenebroasa, cu elemente fantastice. In legatura cu Bourenii, de mentionat ca Valeria a avut doi fii, unul Mihai si unul Grigore. Numele se mosteneau de la bunic la nepot. Pe Mihai l-am vazut de multe ori venind de la Boureni cu masina si daca erau atunci doua masini in tot judetul. Una la Falticeni, una la Boureni. Veneau cu o masina decapotabila condusa de un sofer neamt cu sapca neagra si cu ochelari. Valeria statea pe jiltul de-ndarat, acoperita de o voaleta care o proteja de praf, nu erau drumuri asfaltate atunci si in fata era o subleta, o femeie de serviciu care sa-i fie de ajutor la cumparaturi la Pascani. In centrul istoric arhaic al Pascaniului ramine Palatul Iordache Cantacuzino. Iordache Cantacuzino fusese vistier la curtea lui Vasile Lupu, palatul este lucrat dupa 1640, este intr-o forma acceptabila si astazi. Palatul este construit de mesteri italieni, iar arhitectul G.M. Cantacuzino, cu studii la Viena, din Iasi, era doct, acest Cantacuzino il considera unul dintre cele mai frumoase constructii romanesti, alaturi de Palatul de la Micleuseni, din drumul spre Roman. Au poposit in palatul de la Pascani, nepotii lui Miron Costin, care fusese ucis la Roman si-i ramasese copiii. I-a adapostit Iordache Cantacuzino care in calitate de vistiernic era instarit. A fost oaspete acolo si Ion Neculce, care locuia la Blegesti.

“Toleranta lui Sadoveanu este determinata de spatiul acesta multietnic”

O. V.: Pascaniul a fost dominat de figuri importante a istoriei.

C.C. : Au trecut pe acolo, observa Sadoveanu care era foarte legat de acele locuri. Parintii lui si un frate sint inmormintati acolo. A fost foarte legat de spatiul de la Pascani, spatiu care i-a deschis, i-a eludat predispozitii latente spre poezie, spre natura.

O. V.: Cu toate acestea, din ce povestiti, Pascaniul a fost mai degraba un spatiu practic.

C.C. : Muncitorii care au populat fabrica de la Pascani, muncitorii aceia erau tarani, cu straie taranesti, cu mentalitate taraneasca. Contactele cu strainii au dus un fel sincronizare, la inceput mai lenta, apoi desavirsita. In sensul ca la Unirea si la o alta sala de sport, care se numea sala de tir, acolo se faceau trageri si spectacole, la care simbata seara erau baluri la care participau din ce in ce mai mult si localnicii care au inceput sa poarte straie nemtesti, renunatasera la portul popular romanesc si s-au imbracat in straie strimte. La bal nu  puteau participa decit in costum negru cu toate atributele unor oraseni si a grabit procesul de apropiere de culturile straine. Nu pot spune ca unii au dat mai mult decit altii, adica austriecii mai mult decit polonii. Aceasta apropiere de straini ne-a facut, si de evreii din partea de sus, si de lipoveni, acest conglomerat a dus la ideea de coabitare. Sadoveanu spune ” nu am cunsocut ura de mic, colegii mei de joaca evrei sau nemti m-au privit cu egala simpatie “. Deschiderea, toleranta lui Sadoveanu sint determinate de spatiul acesta multietnic.

“Toti vorbeau de calitatea de inginer ca de un ideal”

O. V.: Lucrurile s-au schimbat la liceul din Falticeni ?

C.C. : Daca la Falticeni, era doar o gara terminus, modelul uman tinut in mare cinste era carturarul. Frecventa oamenilor de cultura si a creatorilor. Dupa Bucuresti si Iasi, Falticeni este al treilea oras care a stat Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, apoi, altii, Anton Holban, Ion Irimescu, sculptorul, Horia Lovinescu mi-a fost coleg. Se simtea emulatia aceasta indarat cu un lung sir de aspirantia spre umanism, un umanism tehnic. Pe atunci era important maistrul si inginerul, o aspiratie spre umanismul creator. Mergind spre latura spirituala, la Pascani si astazi se mai pastreaza aceasta mentalitate. Era un numar redus de ingineri. La inceput erau doar doi si apoi au ajuns la vreo 50. Ochii meseriasilor si a familiilor lor se indreptau spre inginer ca spre o cariera ideala. Colegii meu au ajuns ingineri, fostii discipoli pe care i-am avut, cind am fost profesor la Pascani, toti vorbeau despre calitatea de inginer ca de un ideal.

O. V.: Deci, o importanta deosebita a avut-o calea ferata.

C.C. : Asa cum spuneau romanii despre egipteni : Egiptul este darul Nilului, Pascaniul era darul cailor ferate. Daca nu s-ar fi facut calea ferata, localitatea ar fi ramas un simplu sat, asa cum apare in cronici. Aceasta evolutie rapida, aceasta insertie in viata culturala, asta se datoreaza formarii tehnice.

“Copilaria mea a fost legata de un mosaic de mentalitati”

O. V.: Ce personalitati v-au marcat copilaria?

C.C. : La Pascani l-am auzit prima data cintind pe Enescu. Exista pe linga sala Unirea si intre cele doua razboaie actiona o trupa de actori improvizata, s-au dat spectacole de opereta, ceea ce nu era putin lucru. Si au dat spectacole de foarte buna calitate si s-au remarcat mai multi muncitori, dar unul dintre ei, Mesvatba – holtei, nume ceh, parintii erau cehi, dar el era romanizat totalmente. Se dadeau spectacole cu ” Baba Hirca ” a lui Matei Millo si din Alecsandri, piese usoare care adunau sali pline. In acea sala l-am auzit vorbind pe Nicolae Iorga care a venit de mai multe ori la Pascani. Localitatea a crescut de la 5000 de locuitori, intre cele doua razboaie ajunsese la 15.000 mii. Am asistat la o evolutie demografica rapida, devoltare accelerata. In copilarie localitatea era comuna rurala, intre cele doua razboaie, in 1924 s-a transformat in comuna urbana, tirg, acum zece ani a devenit municipiu.

Copilaria mea la scoala primara cu colegi de toate neamurile, si evrei, si germani, si tigani, este legata de acest mozaic de mentalitati. La toate ocaziile, era interesant sa-i vezi, fiecare din alta directie, alt trecut si fiind atenti la un moment acual care-i unifica. I-am ascultat acolo pe George Bratianu pe care l-am avut profesor, i-am ascultat pe unii oameni politici, Grigore Gafencu, care statea pe un scaun deasupra multimii, nu erau aparate de amplificare a vocii si atunci aveau un minimum de regie pentru a se face macar vazut. Am fost coleg cu tatal lui Razvan Teodorescu care era mosier, iar tatal lui Razvan, Vasile Teodorescu locuia intr-o casa cu etaj, aratoasa, cu multe camere, cu adevarat boiereasca. Vasile Teodorescu detinea prima bicicleta pe care am vazut-o de copil, iar tot la el ma impresiona costumul bleumarin, de la Cehoslovaca, mare magazin de confectii in Bucurestiu. Despre tatal lui Razvan, era dornic de afirmare, avea bicicleta, nu avea nimeni, ne uitam la ea ca la o minune. La fel m-am uitat, cind aveam vreo zece ani la primul avion care avusese pana de motor si aterizase pe un cimp spre padurea de la Motca si apropo de ambitiile tinarului Vasile care a murit de mult, sa se ia la intrecere cu colegii veniti din localitate, multi de la sat. Erau mai necajiti, dar robusti. Se incingeau la lupta, iar la trinta Vasilica era aruncat in praf.

Andreea ARCHIP este redactor la cotidianul “Evenimentul Zilei” si senior editor la revista “Opinia veche”