Realitatile romanesti sint si Athénée Palace sint si un cartier nenorocit

Dincolo de recunoasterea internationala, “California Dreamin'” i-a adus sansa de a lucra cu oameni pasionati. Cu toate acestea, Razvan Vasilescu nu se ascunde dupa deget. Recunoaste ca joaca in telenovele pentru bani, pentru ca actoria nu poate fi numai arta. S-a facut actor pentru ca asa a vazut la televizor cind era mic. Treptat, il napadeste nostalgia inceputurilor: un copil rasfatat, ceaiurile din liceu, indrazneala de a le fura fetelor un sarut, drama primului examen la teatru. Doiaru’, seful de gara corupt din “California Dreamin'”, le zimbeste blajin aducerilor aminte si face o reverenta in fata actorilor americani.

Arta si comercialul, in balanta

OPINIA: “Baieti buni”, “Pacatele Evei” sint seriale cotate ca productii nu tocmai artistice sau culturale. De ce ati acceptat sa jucati in ele?

RAZVAN VASILESCU: Daca vrei, din mai multe motive. Nu-mi dau seama ordinea lor. Un actor trebuie sa faca in asa fel incit sa lucreze.

O: Motivele au avut legatura cu banii?

R.V.: Sigur ca da, banii au fost extrem de importanti. Cu banii din serial, puteam merge in America, la prietenul  meu din copilarie si sa-mi cumpar niste carti foarte bune care imi plac foarte mult, pe care nu as reusi sa le iau altfel. O piesa buna, asta costa foarte mult. Si sa stai acasa suparat pe tema “rolul nu e de demnitatea ta” nu este un lucru care m-ar incalzi, asteptind o capodopera. Martin Scorsese sarea direct din pat pe platou. Nu cred ca ti se poate intimpla asa ceva daca refuzi propunerile care ti se ofera.

O: Munca actorului este un act artistic sau comercial?

R.V.: Ar fi bine sa fie amindoua. Intr-o proportie adecvata, adica mare – si arta, si gradul de comercial ridicate. De ce sa nu cistigi niste bani cu niste lucruri frumoase? Cu cit mai mult, cu atit mai glorios.

Visul californian, pe scurt

O: Ce a reprezentat “California Dreamin'” pentru dumneavoastra?

R.V.: Mult. Un rol frumos, intilnirea cu niste oameni, niste actori foarte buni, un regizor foarte bun, bucuria de a fi luat filmul un premiu destul de important si atit.

O: Cum a fost relatia cu Nemescu?

R.V.: L-am cunoscut foarte putin pe Cristi si asta numai la filmare. Mi-a placut foarte mult pentru ca era indragostit de munca pe care trebuia sa o faca si nu numai indragostit, ci si dedicat total filmului pe care trebuia sa-l faca.
Ne-am inteles foarte bine si, cum se intimpla in cazuri dintr-astea din cauza timpului foarte scurt petrecut impreuna, nu am avut timp sa vorbim despre altceva decit despre ce aveam de facut pentru film. Mi-a placut pasiunea lui pentru cinema si dorinta de a face un film cit mai bun, dorinta care cred ca s-a implinit.

O: Cum ati relationat cu Armand Assante? Vorbeati la un moment dat despre o “chimie” intre dumneavoastra.

R.V.: Armand a fost extrem de generos cu mine din prima clipa cind ne-am intilnit, pentru ca nu a vrut sa pastreze o anumita distanta, chiar si intre tarile noastre, intre o mare putere si una mai mica, intre statutul lui si al meu si, din prima clipa, a fost ca orice actor profesionist, care cu fiecare rol pleaca de la zero, nu exista nimic in spate si incearca sa faca cit se poate de bine ce are de facut.

O: Si la ce se refera “chimia”?

R.V.: Chimia apare atunci cind doi oameni se inteleg bine.

O: Revenind la filmul “California Dreamin'”: in ce masura reflecta acesta realitatile romanesti?

R.V.: In toate masurile.

O: Totusi, este o reflectare sau o ingrosare a acestora?

R.V.: Realitatea romaneasca… nu-mi place sa vorbesc la general – romanii si Romania sint asa. Realitatile romanesti sint si Athénée Palace si un cartier nenorocit; depinde ce vrei sa arati.

Actorul si libertatea de a fi vulgar

O: Majoritatea rolurilor pe care le-ati interpretat au fost personaje negative. Aveti o preferinta pentru genul acesta de eroi?

R.V.: Nu inteleg exact ce inseamna personaje negative, asa cum nu inteleg ce inseamna personaje pozitive. Asta e raspunsul. Daca ar fi sa-l joc pe primarul din Iasi sau unul din alt oras ar fi un rol pozitiv? Ma indoiesc. Doar daca ar fi inainte de ’89. Nu-mi place sa joc neaparat personaje negative. Depinde ce vrei sa arati la un om, ce te intereseaza.

O: Ca actor, ati fost probabil pus in situatia de a alege felul in care veti juca un anumit personaj. Care a fost cea mai mare dificultate pe care ati intilnit-o in interpretarea unui rol?

R.V.: Startul e intotdeauna cumplit de greu, cum vrei sa fie pentru ca faci o alegere cind joci un rol, faci o alegere care s-ar putea sa fie buna sau rea. Alegerea asta e foarte greu de facut: sa aduci rolul pe calea cea justa. Toate rolurile sint la fel de grele, indiferent de lungime. Nu ma refer la doua vorbe, desi nu se stie. Dificultatea in alegere, in intuitie, daca alegerea e buna, lucrurile merg destul de simplu, daca te intelegi cu regizorul – asta iti face munca mai buna sau nu.

O: Dar au fost momente in care sa nu va intelegeti cu regizorul?

R.V.: N-are rost sa dau detalii.

O: Cit de liber este actorul acum comparativ cu perioada ante-revolutionara?

R.V.: E… libertatea e nemasurata. Nu e un cuvint bun. Sa spui ca libertatea e mult mai mare iar nu merge, e un cuvint urit. As spune chiar totala dar, ca sa fiu banal, ceea ce nu se intimpla foarte des, apropo de alegere – e important sa stii ce sa faci cu libertatea asta, ca ai vazut ca poti avea libertate de a spune numai prostii care desigur ca nu intereseaza pe nimeni si ai libertatea de a fi foarte vulgar, lucru care iar nu intereseaza decit pe vulgari. Dar, una peste alta, indiscutabil e mai bine. Depinde de educatie.

O: Ati refuzat vreodata un rol?

R.V.: Sigur ca da. Chiar am si intrebat: “E cu injuraturi?” Am o piesa acum la Teatrul “Metropolis” – “In rolul victimei”, scrisa de doi frati rusi. Capitanul de politie pe care il joc eu are un limbaj extrem de liber, dar e in slujba unei idei extraordinar de frumoase si atunci nu se simte deloc vulgaritatea. Si asa, ca sa injuri ca in piata, nu e interesant deloc daca nu ai o idee in spate.

“Cele mai indraznete gesturi erau saruturile si amestecul bauturilor”

O: Care e primul lucru care va vine in minte cind va ginditi la copilarie?

R.V.: Dostoievski vorbea de “cea mai frumoasa educatie” – “Best education” (Citesc foarte mult in engleza). N-ai cum sa vorbesti asa, pe scurt despre chestia asta. Dragostea cu care am fost inconjurat. Ea e cea mai puternica amintire din copilarie. Am fost chiar rasfatat. Acasa mi se zicea Coca, prietenii din copilarie ma strigau la fel, asa imi zicea mama, ea a vrut si o fetita. Si fratele ma striga asa, pentru ca nu putea sa zica Razvan.

O: Totusi, marturiseati in alt interviu ca nu prea va faceati “declaratii de dragoste” in familie.

R.V.: Nixon spunea in biografia lui “eram saraci, but the glory of it was that we didn’t know”. La fel era si la noi – nu mi-a lipsit nimic. Fara sa avem o casa cu nu stiu cite camere, fara hainele cele mai noi. O duceam destul de bine pina in ’70 si ceva, dupa aceea, a inceput nebunia in sfera politica. Tata, care era profesor de matematica, era printre primii din oras, din Ploiesti, avea si un Renault 10 Major. Prin ’70 ne facusem o casa pe care o avem si acum. O construise din matematica, din meditatii. Era foarte pasionat, un profesor emerit.

O: Dar nu ajungea sa renunte la lucruri importante in favoarea pasiunii?

R.V.: Se intimpla, ca oricarui om studios. E un lucru pe care il inteleg perfect si il admir. Daca ai o pasiune, o duci mai departe, chiar daca neglijezi alte lucruri.

O: Se intimpla sa-si neglijeze familia?

R.V.: Nu, nu-mi dau seama. Depinde. Ii zicea uneori mamei: “Vezi ca am treaba. Stii ca trebuie sa fac asta”. Nici nu mi-ar placea sa vorbim despre ce am vazut la televizor, ce a spus unul, pentru ca sint niste chestii extrem de idioate. Nu face parte din fiinta mea.

O: Ce fel de copil erati?

R.V.: Ma jucam prin curte. Nu aveam jocuri, probabil din cauza saraciei. Jucam un fel de fotbal. Acum nu ma intereseaza deloc tot ceea ce tine de fotbal. Sportul o fi cum o fi, dar comentariile sint detestabile si de prost gust. Nu ma intreseaza. Mai jucam “Hotii si vardistii”, cu niste vreascuri in loc de pusti. Mai furam fructe din curtile vecinilor…

O: Cum va impacati cu fratele cind erati mic?

R.V.: Tinea foarte mult la mine, pentru ca eram mai mic. Tineam foarte mult unul la altul. Si acum tine. De vorbit, vorbim acum o data pe luna – “Unde esti, ce faci, bine, pa”. Eram o data la bunicii de la Buzau. Citeodata, jucam acolo fotbal in curtea Liceului “Hasdeu”, care era destul de mare. Era pe Strada Libertatii, la citeva case de cea a bunicilor. Liceul era in capul strazii, noi locuiam mai incolo. Eram micuti – aveam 10, 11, 12 ani, nu mai tin minte. Cineva a dat cu mingea care m-a lovit si mi s-a intors degetul. Cind a vazut frate-meu, l-a pocnit pe ala de a vazut stele verzi.

O: Ati fost un elev popular in liceu?

R.V.: Extremely.

O: Cum va priveau profesorii?

R.V.: Am invatat la Liceul “Ion Luca Caragiale” din Ploiesti. Si acum ma emotioneaza cladirea – una veche si frumoasa. Erau niste profesori foarte buni. Cred ca aveau aceeasi parere ca despre elevii din ziua de azi, avind in vedere ca de la WC iesea un fum pe culoar care ajungea pina la cancelarie. Eram copii care invatam, dar nu extrem de studiosi. Acum cred ca s-a cam depasit maniera copilariei, dar nu vreau sa comentez atita timp cint nu pot schimba.

O: Majoritatea prieteniilor durabile se cladesc in aceasta perioada. S-a intimplat la fel si in cazul dumneavoastra?

R.V.: Eram un grup care era tot timpul impreuna. Cu prietenul din America, Ion Pancu, care e doctor in New Jersey pastrez legatura si acum. Atunci era perioada ceaiurilor. In fiecare simbata mergeam la ceaiuri, facute de colegi. Era o perioada foarte frumoasa – cele mai indraznete gesturi erau saruturile si amestecul bauturilor pina ti se facea rau.

Noi, de, eram mari, beam de toate, pina cind pe la ora doua nu mai stiam de noi. Citiva s-au dus. Unul dintre colegii de clasa s-a spinzurat. Era doctor la Sinaia. O colega a murit de cancer. Serban Comanescu, care era regizor, a murit de bautura.

Pe scurt, o viata de actor

• Razvan Vasilescu s-a nascut in data de 14 august 1954 in orasul Buzau, dar cea mai mare parte a copilariei si-a petrecut-o in Ploiesti.
• Intre anii 1975-1979 a studiat la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica “Ion Luca Caragiale” din Bucuresti, in clasa profesorilor Leopoldina Balanuta, Alexa Visarion si Laurentiu Azimioara.
• A jucat in nenumarate piese de teatru precum “Romeo si Julieta” in regia Catalinei Buzoianu (personajul Benvolio), “O noapte furtunoasa”, regizata de Alexa Visarion (Spiridon), “A treia teapa”, avindu-l ca regizor pe Ion Caramitru (rolul Turcului), “Visul unei nopti de vara” in regia lui Liviu Ciulei (ca Lysander), dar si in productii bazate pe texte neomoderniste precum “Scaunele”, de Eugen Ionescu.
• Dintre rolurile cinematografice care l-au facut celebru mentionam: doctorul Mitica Bostan in “Balanta” (regizor: Lucian Pintilie), Gore Pirgu in “Crai de curte veche”, Marcel Ivanov in “Marfa si banii”, Florin Tufaru in “Nicki Ardelean colonel in rezerva” si seful de gara Doiaru’ in “California dreamin’ (nesfirsit)” (regia: Cristi Nemescu), ultima productie fiind premiata in 2007 la Festivalul de film de la Cannes, cu distinctia “Un certain regard”.
• A jucat si in doua seriale: “Baieti buni” – Procurorul Caragea si “Pacatele Evei” – Irinel Manafu.

Modelul din televizor

O: Ati marturisit ca v-a atras actoria de cind erati copil.

R.V.: Cred ca aveam in jur de sapte-opt anisori si era perioada in care copiii cuminti care stateau acasa seara se uitau la televizor. Aveam televizor alb-negru si era prin perioada aceea a anilor saizeci si ceva – saptezeci, ciclul ala de filme prezentate de Suchianu si Ecaterina Oproiu. Poate erau si altii, dar astia le prezentau splendid si te ajutau foarte mult. Mi-au placut foarte mult si le multumesc foarte mult. Suchianu nu mai e, Catrinel inca traieste si imi pare rau ca nu mai face cronici de film. Vedeam niste filme din perioada de aur a Hollywood-ului si, traind intr-un oras de provincie, puteam sa vad foarte putin marii actori din Bucuresti care desigur ca existau, si atunci pentru mine marii actori au fost actorii americani, pe care si astazi ii admir, ii iubesc si de la care am de invatat foarte mult. Erau filmele alea “Golden Age of Hollywood” – (Humphrey) Bogart, Bette Davis, Laurence Harvey… o mie de actori extraordinari, pe care ii iubeam foarte mult si, cind l-am vazut o data pe Jean Gabin la televizor, am spus “Vreau sa ma fac ca asta, artist de cinema”, fara sa stiu absolut deloc ce-nseamna meseria asta si fiind incurajat in prostelile mele de copil (apropo de ce vorbeam, de ce copil rasfatat eram) de o vecina. Nu cred ca era ruda cu mine, dar era cineva care statea in curte cu mine la Ploiesti pe Strada Jdanov 14, casa in care am copilarit. Mai stateam cu inca trei persoane intr-o casa mai mare. Una din ele, tanti Aneta ma incuraja si imi spunea ca trebuie sa ma fac artist neaparat, nu pentru ca ma prosteam, pentru ca rideam tot timpul, pentru ca ea vedea deja in mine de la sapte ani un mare artist (ride). Asta m-a determinat sa ma apuc de actorie fara sa stiu absolut nimic despre meseria asta.

O: De ce nu orice altceva? Era virsta marilor vise.

R.V.: Astea sint niste prosteli de copii de genul “Eu vreau sa ma fac aviator”.

O: Si nu ati avut asa ceva?

R.V.: Nu, n-am avut asa ceva. Din disperare de cauza si cu o licarire de constiinta, incercam sa dau si eu la Medicina, pentru ca asta era moda generatiei mele, stiindu-se atunci ca este o meserie banoasa si serioasa probabil. M-am gindit la chestia asta probabil citeva saptamini, incepind din clasa a X-a banuiesc. Dar din clasa a X-a stiam sigur ca vreau sa  ma fac actor si restul colegilor se uitau la mine si la Serban care nu mai e (voia sa dea la regie, a dat si a intrat) ca la doua raritati: “Uite, astia vor sa dea la teatru. Ce-o fi aia?”

O: Tatal dumneavoastra e matematician. El nu a avut nici o obiectie?

R.V.: Nu, nici una. Nici mama. Nu-mi dau seama de ce. M-au picat… Am picat prima oara la teatru. A fost un moment cumplit pentru viata mea cind toti colegii mei intrasera la Medicina. Ei plecau in vacanta studenti si eu am stat acasa un an de zile. O perioada grea, grea, grea si, daca nu intram si in al doilea an, nu-mi dau seama ce se intimpla. Probabil ca, teoretic, dadeam pina intram, dar trebuia sa faci ceva intre timp.

O: Ce s-a intimplat de nu ati intrat din prima?

R.V.: Banuiesc ca nu am fost bine pregatit. E o poveste mai lunga, nu are rost sa vorbim. Eram din Ploiesti, ma duceam la Octavian Cotescu cu care m-am intilnit in scoala si a fost o simpatie reciproca. Eu nu am fost la clasa lui, am fost la clasa Leopoldinei Balanuta si a lui Alexa Visarion. Ma duceam la casa lui ‘nea Tavi, asa-i spuneam noi, un profesor exceptional si ma duceam sa vad ce face ‘nea Tavi pe la ore. Aveam un prieten acolo, Dinu Manolache. Odata, Tavi avea nevoie de cineva, pentru o sceneta in anul II, de Caragiale si am jucat eu ca cetateanul turmentat. Si din anul II am lucrat cu ‘nea Tavi pina in anul IV, pe bucatele. In anul IV am facut chiar o productie la el. Ma feresc de afirmatii de genul “Am invatat de la…”, adica “Stiu acum cum e cu teatrul”, dar am luat ceva de la ‘nea Tavi. Daca a incercat sa ne invete ceva, a fost un profesor exceptional.

O: Un an de stat acasa trebuie sa fi fost o perioada dificila. Ce ati facut in acest timp?

R.V.: M-am pregatit pentru teatru, faceam chiar si vocalize. Imi aduc aminte perfect ca ajunsesem la trei tigari pe zi, aveam impresia ca vocea este foarte importanta la un actor, faceam vocalize in garaj in Dacia lui tata care avea piese frantuzesti, o masina care m-a tinut 23 de ani pina a vindut-o si care nu a avut nevoie in 23 de ani de nici o reparatie – Renault 10. Cautam poezii si dupa aceea m-am pregatit cu Mihaela Juvara, o actrita a Teatrului “Bulandra” care m-a pregatit foarte-foarte bine si ei ii datorez intrarea mea in Institut (Institutul de Teatru n.r.) si lui Dem Radulescu la care am picat la auditie cum ar veni si care probabil a vazut in mine un posibil actor.

Actorii americani – cei mai buni profesori

O: Ce insemna in anii ’80 studentia la teatru?

R.V.: Era pina in ’80, mai exact, ’75-’79. Aveam cladirea Teatrului “Bulandra” de la Izvor, care era cladirea Institutului (acuma se cheama altfel – universitate, institut, academie, whatever, nu ma intereseaza), acolo unde am predat si eu un timp – toamna trecuta si unde s-ar putea sa predau si anul asta. Erau niste profesori in scoala extraordinari: Ileana Popovici, Dem Radulescu, Octavian Cotescu, Amza Pelea, Marin Moraru, Olga Tudorache, astia erau profesori de la care aveai ce invata. Profesorii foarte buni, actorii foarte buni iti spun ce ai de facut. Nu-ti spun teoria teatrului si nu vin cu sapte mii de carti. Cum zicea ‘nea Tavi, “Puiule, intra. Nu e bine, asa lucreaza si Ciulei, asa lucreaza si Pintilie”. Teoria nu e buna in teatru. Trebuie sa stii ce ai de facut – cind te asezi, cind privesti partenerul, cind il asculti si cum il asculti.

O: Spuneati ca actorii americani sint cei mai buni profesori. De ce?

R.V.: Da. Nu am o definitie exacta pentru afirmatia mea, dar, cind vad un film american bun, pe mine ma copleseste. Ce ma cucereste, printre multe altele, este felul in care vorbesc. Ciulei, cind a fost cu noi in ’91 cu “Visul unei nopti de vara”, el fiind mult timp in America, una din observatiile majore pe care a facut-o intregii distributii a fost sa vorbim romaneste. Adica sa nu vorbim cu accent (voi, aici si aveti un accent care… ma rog, asta e), sa nu vorbim pe scena ca la Iasi cum s-ar spune, si asta nu e o ironie, ca asta-i accentul vostru, ca in Texas. Ciulei ne-a spus ca “ati teleormanizat limba”. Printre lucrurile care m-au impresionat la filmele americane este felul cum vorbesc oamenii; nu ca vorbesc “frumos”, dar felul in care vorbesc, de la tonalitatea vocii pina la felul de a se comporta. Ce ma cucereste cel mai tare in filmele americane in afara de actiune sau de poveste este relaxarea extraordinara pe care o au si care sa stiti ca este foarte greu de obtinut in fata camerei de luat vederi. Iti trebuie multi ani ca sa fii relaxat in fata camerei, o relaxare care sa insemne ceva, cu care poti sa faci ceva.

O: Apropo de profesorat: cum v-ati impacat dumneavoastra cu studentii in perioada in care ati predat la Academia de Teatru?

R.V.: La grupa pe care am luat-o din anul III, nu a fost bine deloc. Nu m-am inteles cu ei deloc, pentru ca eu le ceream niste lucruri foarte exacte si ei se pare ca nu au fost invatati cu lucruri exacte. Ei spuneau “Lasati-ne sa facem noi”. Dupa parerea mea, cind ii lasam sa faca ei, nu era bine deloc. Ei sint tineri, greselile sint normale, dar pentru mine teatrul este exact. Eu le-am spus ca teatrul este matematica si muzica si ei nu erau convinsi de lucrul asta si din cauza asta nu m-am inteles foarte bine cu marea majoritate dintre ei. Am avut citiva, in jur de zece, cu care m-am inteles foarte bine si care au fost interesati sa vina la ceea ce se cheama orele mele, sa nu le zic cursuri si pe care… nu-i iubesc, dar ii simpatizez destul de mult. Daca ne intilnim pe strada, discutam, le dau sfaturi. De ce sa nu o spunem cinstit: erau 50; pe restul de 30 si ceva, daca ii vad pe strada, nu-i salut.

Andra MARDARE