Regizorul trebuie să rămînă în picioare după moartea filmului
Eveniment 26 mai 2010 Niciun comentariu la Regizorul trebuie să rămînă în picioare după moartea filmului 7Nu îi place să i se pună întrebări. Ori sînt prea intime, ori îl pun să își verifice „hard-diskul”. Dacă tot nu găsește un răspuns, te scrutează și își drege vocea, pentru ca apoi să adauge un „dar tu ce faci?” în enunțul interogativ. Regizorul Florin Șerban distribuia roluri încă din copilărie. Personajele și le lua din stradă, „din mulțime”, iar în jurul lor croșeta povești. O făcea cu multă emoție, pînă îl durea. De asta însă are nevoie de filosofie, pentru a-și echilibra stările afective, pentru că, atunci cînd nu este primejdioasă, filosofia e „o gimnastică a minții”. Recunoaște că are demoni. Cine crede că nu-i are, e un „naiv”. Ai lui s-au mutat în film, care nu e un lucru mort. „E mai multă viață acolo decît ai crede. Cînd faci un film, lucrezi cu o formă de viață care devine palidă, apoi se îmbujorează, apoi clipește, apoi zîmbește”. Și moare. Dar regizorul trebuie să rămînă viu, să asiste la cele două înmormîntări.
OPINIA VECHE: Sînteți obraznic?
FLORIN ȘERBAN: Nu, sînt obraznic în sensul de a te lua la trîntă cu ideile, nu obraznic pur și simplu. Nu, nu sînt nerușinat.
O.V.: Nu le-ați replicat niciodată acid celor din jur?
F.Ș.: O, ba da, dar asta nu înseamnă că ești obraznic. A fi obraznic înseamnă a fi un rebel, un rebel gratuit, fără cauză. Nu, nu sînt așa. În termeni ideatici, să zic, da, îmi permit aventuri de felul ăsta. Mă iau la trîntă cu ideile în fiecare zi, de cîteva ori pe zi, chiar. De exemplu, atunci cînd vin într-un oraș nou, mă năpădesc așa, tot felul de emoții pe care încerc să le categorisesc, să le pun în nișe cutiuțe. Dar ele nu stau în cutiuțele alea pentru că nu sînt făcute pentru asta și nici nu știu dacă e bine să le înghesui acolo sau nu. Tu ce crezi, e bine să le înghesui? Eu oricum asta fac, pentru că e cumva natural și comod să le nominalizezi, să le pui etichete și să le înghesui, ori atunci cînd nu mai faci asta, te iei la trîntă cu ele. Sînt primele impresii pe care le ai despre un oraș nou, peste care trebuie să treci ca să ai o perspectivă corectă asupra realității
Astăzi, de exemplu, am venit într-un oraș nou, n-am umblat foarte mult, am avut pauză o oră și am fost să caut un Internet-cafe și am ajuns pe Copou. Mi-a plăcut foarte mult, foarte mult. Sînt mulți studenți, oameni frumoși, cu zîmbet pe față, e o zonă frumoasă. Bine, mai sînt și hidoșenii arhitecturale, dar a rămas ceva din parfumul unei alte epoci.
O.V.: Dar în afară de idei, v-ați mai luat la trîntă cu cineva vreodată?
F.Ș.: O, da, dar nu de curînd. Ce vrei să îți spun, cînd am luat bătaie sau cînd am dat? Nu știu, mi s-a întîmplat și de una și de alta. Cînd eram în generală, de exemplu, deși eu nu am fost un războinic. Asta însă nu înseamnă că nu am avut conflicte. M-am luat o dată la bătaie o dată pentru că un băiat s-a legat de fata cu care eram eu și am fost cavaler, am sărit la bătaie. Eram în liceu, în clasa a 11-a și l-am bătut. Destul de tare. El a rămas și eu am plecat. Îți dai seama cum m-a privit fata aia ulterior? Am mai stat trei ani cu ea, iar în total, am fost cu ea patru ani și jumătate. Noi ne-am cunoscut cînd eram foarte tineri și la un moment dat viața ne-a aruncat care încotro. Eu am mers la Cluj, la facultate.
O.V.: Facultatea de Filosofie. Cînd ați știut că ceea ce vă doreați să faceți, de fapt, era regie?
F.Ș.: La 16 ani. Am văzut un film de-al lui David Lynch. Am dat la filosofie pentru că pierdusem un pariu cu mine însumi. Pe vremea aia erau olimpiade de materii și eu mi-am promis că dacă nu ajung la faza națională la filosofie, mă duc să fac facultatea asta, drept pedeapsă. N-a fost una tocmai grea, m-am alintat, pentru că mie îmi plăcea oricum filosofia și am făcut-o așa, ca pe un fel de pregătire propedeutică pentru altceva.
În timpul facultății, făceam povești adesea, dar ca pe un joc intelectual, fără o finalitate precisă
O.V.: Pe atunci, în facultate, creionați scenarii, înregistrați povești?
F.Ș.: Nu, pe mine mă fascinează personajele, în general, poveștile mele pleacă de la personaje și îmi place să fabulez pe marginea unui personaj. Scoți pe cineva din mulțime și îl analizezi cu atenție, te întrebi cine ar fi, ce ar face, unde merge, dacă îl așteaptă cineva acasă, dacă își înșală nevasta, dacă îl iubește cineva, dacă e un om vesel, frustat, etc. În felul acesta se creează, încet-încet un personaj care e tridimensional și devine extrem de fascinant. La un moment dat, nu te mai poți desprinde de el și personajul acela cere o poveste. Iar tu vii cu ea. În timpul facultății, făceam asta adesea, dar mai degrabă ca pe un joc intelectual, fără o finalitate precisă.
O.V.: Acum mai filosofați?
F.Ș.: Nu, eu citesc filosofie, dar n-am scris filosofie sistematică. M-a tentat, dar trebuie să fie mai mult decît o tentație, trebuie să fie o nevoie acolo, pe care să o astîmperi cu ceva, iar eu nu am asemenea necesități.
O.V.: Există un set de principii filosofice, să le spunem, care vă ghidează pașii și vă îngăduie să priviți dincolo de cortină?
F.Ș.: Da, da, sînt chiar mai multe. Unul dintre ele este nu există nici o regulă. Dar asta se referă numai la film. Atunci cînd faci unul, nu există rigori pe care dacă le urmezi, ajungi din punctul A în punctul B. Și tocmai asta e frumos, că ești pe un tărîm foarte periculos.
În viață… ar trebui să am mai multe principii. Nu sînt dezorganizat de felul meu, dar uite, admit că am nevoie de mai multe convingeri.
Primele basme nu le înveți de la nimeni, ci le naști așa, cu niște forme mentale
O.V.: Ați studiat în SUA pentru a deprinde tehnici regizorale. Contează și substratul, alcătuirea interioară a unui regizor pentru realizarea unei pelicule bune?
F.Ș.: Evident! Cînd faci un film, nu îl faci rațional. De fapt, sînt regizori care operează cu rațiunea, Alfred Hitchcock, de exemplu, dar eu nu sînt așa, pe mine trebuie să mă miște, să mă marcheze, să mă emoționeze subiectul ca să mă pot apropia de el. Trebuie să mă rănească ca să pot da ce am mai bun. Altfel, tehnica e strict secundară. De fapt, sînt secundare tehnica în sine și tehnicile de abordare ale unui subiect. Astea sînt așa, le deprinzi. Dacă nu le înveți, le intuiești. Altele sînt lucrurile care într-adevăr contează.
Trebuie să te doară un subiect, să știi să îl povestești, să vrei să îl povestești. Da, acolo am deprins niște tehnici narative, niștre structuri narative, dar altfel, fac povești de cînd aveam trei ani. Tu de cînd faci povești? Cred că toată lumea face povești, într-o fază incipientă. Eu, de exemplu, de cînd aveam patru ani, o luam pe sor-mea și pe ceilalți din fața blocului și le distribuiam niște roluri. Hai să zicem, unul e indian, altul e șerif, al treilea e cowboy și să zicem, indienii intră în oraș. Alea sînt primele povești. Basmele acelea nu le înveți de la nimeni. Le naști așa, cu niște forme mentale, și o dorință de a spune și altora poveștile tale.
Asta nu înseamnă că trebuie să vrei să împărtășești ca să fii regizor, fiindcă acum e bine că se face film în foarte multe feluri. Se face film pentru toată lumea, într-un alt fel a făcut film Hitchcock sau un regizor din Thailanda, care are un nume pe care nu îl pot pronunța, care e unul nemaipomenit. Sau Tarkovski, „Oglinda”. Nu e neapărat poveste acolo, dar asta nu înseamnă că nu e un mare film.
O.V.: Ce altceva ați mai învățat de la americani?
F.Ș.: Lucrul cu actorii e foarte diferit în America, foarte serios și foarte structurat, așa. La noi e mai mult după ureche. Am preluat, cumva, niște tehnici de limbaj cinematografic. America e un loc drag mie pentru că acolo am învățat ceva ce mi-a plăcut foarte mult, dar nu e o țară în care eu aș vrea să stau. Pe mine mă agresează politețea lor. Eu prefer să îmi spună în față că nu le place nasul meu, de exemplu.
În America trebuie să fii mereu cu zîmbteul pe buze. Altfel nu ești de succes. Dacă nu zîmbești, nimeni nu vrea să fie prieten cu tine pentru că asta înseamnă că ești un deprimat și că va trebui să îți asculte poveștile. Nu e o lume în care eu m-aș simți acasă. Mai ales că eu, de obicei, zîmbesc destul de puțin. Faptul că te duci într-un alt mediu nu înseamnă că trebuie să fii și asimilat. Sînt oameni care ajung în America și lucrează la accentul lor, pe mine nu m-a interesat asta.
Filosofia îmi oferă unechilibru, pentru că lucrez mult cu emoțiile și cu inima atunci cînd fac film
O.V.: Despre generația noastră se spune că e una dezamăgită, îmbătrînită, obosită. Credeți că sînt doar niște prejudecăți?
F.Ș.: Eu nu pot să fac generalizări de felul acesta, nu am făcut niciodată. Nici nu ajung pînă la prejudecăți. Nu e bine să universalizezi. Dacă X e deprimat, Y e descurajat și încă trei colegi sînt deprimați sau plictisiți sau obosiți, asta nu înseamnă că următorii zece sînt toți la fel. Cum să îi bag eu pe următorii trei în aceeași oală cu ceilalți? Nu se poate așa ceva. E la fel ca și curentele, ca și cu romantismul. Astea sînt așa, ca să ne fie ușor să categorisim. Locuri, lucruri, oameni diferiți.
O.V.: Nici dumneavoastră nu sînteți la fel. În „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, cel puțin, ați fost neconvențional.
F.Ș.: Ba nu, am fost convențional. La ce rigori te referi? A, stai, actorii. Dar n-am inventat eu roata, se lucrează cu neprofesioniști de multă vreme. Adevărat, mai puțin în România, dar filmul, dacă iei și îl diseci și dacă ai puțină experiență în zona asta, o să vezi că e făcut pe o structură foarte americană. Mă refer la povestire, la firul narativ. Eu nu sînt un rebel, nici n-am fost vreodată. Nu sînt neconvențional cu necesitate. Dacă subiectul cere un anumit soi de interpretare artistică și eu îl înțeleg în felul ăla, pot fi și clasic. Dacă ai observat, în filmul ăsta camera nu stă nici o clipă, se mișcă mereu, sînt foarte puține cadre statice, cu excepția celor de la final. În filmul pe care l-am făcut în America, camera nu se mișcă deloc. Fiecare subiect are respirația lui.
O.V.: Dar nu vă mai întreb despre film. Probabil ați obosit să tot vorbiți despre el.
F.Ș.: Nu, nu e vorba despre asta, dar ce am avut de spus despre film, am spus acolo. E ca și cum l-ai pune pe un poet să își analizeze poezia. Dacă mi-aș analiza filmul, m-aș face critic și mi-ar fi mai ușor, cred.
O.V.: Și nu sînteți propriul dumneavoastră exeget?
F.Ș.: Nu, nu în sensul acesta. Critica poate fi de două feluri. O dată e cea care derivă din procesul creației, în timpul actului de creație, cînd, dacă nu ești critic, nu faci altceva decît o poveste care te emoționează numai pe tine. Dar critica propriu-zisă, critica unui fapt artistic nu mă privește pe mine. Eu nu pot să comentez filmele mele. Eu am gîndurile astea în momentul în care fac un film, mă întreb dacă se va înțelege ce vreau să spun într-un moment sau altul, atît.
O.V.: Au rămas lucruri, în film, pe care nu le-ați împărtășit?
F.Ș.: Da, dar nici nu am vrut să le spun pe toate. Le-am ales pe cele care funcționează în povestea asta.
O.V.: Despre ce vă place să vorbiți cel mai mult?
F.Ș.: Despre film. Noi mereu vorbim despre lucrurile pe care le stăpînim, din zonele în care ne simțim safe. Știu să vorbesc despre film, dar mai am și alte pasiuni. Îmi place filosofia, dar eu nu sînt un om care să vorbească filosofie. Am făcut o facultate de filosofie, mi-a plăcut ce-am făcut, am mers și cu masteratul tot din același motiv, dar sînt mai degrabă un cititor avizat și un consumator, îndrăznesc să spun, avizat de filosofie, decît un povestitor. Am prieteni care poartă discuții despre dialectica lui Hegel, pentru mine lucrul ăsta e o problema a mea cu mine.
Filosofia nu e o problemă pe care încerc să o rezolv dialectic sau dialogal. Filosofia îmi oferă un fel de echilibru, pentru că lucrez mult cu emoțiile și cu inima atunci cînd fac film, iar filosofia te face rațional. Lucrul ăsta îmi creează un oarecare echilibru, alternanța între cele două. Filosofia, reducînd, e o gimnastică a minții, atunci cînd nu este periculoasă. Cînd faci film, funcționează alte resorturi.
Cînd filmul începe să prindă contur, lucrezi cu o formă de viață care zîmbește
O.V.: Cît de mult trebuie să citească un regizor?
F.Ș.: Nu există reguli, poți să nu citești nici o carte. Dar exagerez, nu chiar nici o carte, dar nu trebuie să fii erudit neapărat. Depinde despre ce film vorbești, fiindcă sînt zone în cinematografie în care trebuie să fii un intelectual avizat, un intelectual care are antenele deschise pentru ce se întîmplă în lume. Dar dacă te referi la filmul experimental, unde regizorul lucrează cu niște imagini, niște emoții, niște fantasme, niște forme de expresie aparte, nu contează chiar atît de mult să fi citit tratate de sociologie sau să fii un fie psiholog.
O.V.: Dar nu apare riscul de a-și pierde capul sau de a se împotmoli în propria euforie creatoare?
F.Ș.: Asta-i altceva. Un regizor care face un astfel de film se discreditează. Atunci cînd faci film pentru tine și prietenii tăi, nu îl mai numești așa. E masturbare intelectuală, despre ăla nu se poate vorbi. Dar acolo nu ajungi pentru că nu ai citit, ci pentru că te încăpățînezi să faci altceva, numai nu film.
O.V.: Spuneați că un film se naște și moare de două ori. De cîte vieți trebuie să dispună un regizor ca se creeze un film?
F.Ș.: Da, fiindcă se naște în capul și în sufletul unui creator, moare pe hîrtie, apoi renaște în momentul filmării, moare la montaj, apoi renaște în mintea și inima ta, a celui care privește filmul. Momentul în care lucrezi pe un film, lucrezi cu o lucru foarte viu, nu e vorba de concepte sau idei. În momentul în care filmul începe să prindă contur, lucrezi cu o formă de viață care devine palidă, apoi se îmbujorează, apoi clipește, apoi zîmbește. Și se creează o responsabilitate foarte mare față de lucrul căruia tu i-ai dat viață și pe care îl crești, ușor ușor, și în momentul în care moare, moare ca să renască.
E ca în Biblie, cînd arunci sămînța și ea trebuie să moară pentru a-i face loc spicului de grîu. Dacă tu mori odată cu moartea metaforică a filmului pe hîrtie sau la montaj, gata, s-a terminat. Regizorul trebuie să rămînă în picioare, ca să îl vezi crescînd din nou.
O.V.: Despre „Fluier”, s-a spus că este foarte autentic. Nu v-a tentat ideea unui documentar?
F.Ș.: Nu, nu, niciodată, e o chestie total diferită. N-am nici o aplecare în domeniul ăsta. Sînt oameni care scriu poezie, oameni care scriu proză, nimeni nu e bun la toate. E altceva. E ca și cum eu te-aș pune pe tine să faci haiku, iar tu ești jurnalist.
Diavolul ne-a jucat cea mai mare farsă cînd ne-a făcut să credem că nu există
O.V.: Despre deținuți, ați afirmat că se consideră ultimii oameni. Asta v-a făcut să vă simțiți primul om?
F.Ș.: Nu, în nici un caz, nici nu știu ce-i ăla primul om. Nu există oameni mai buni sau oameni mai răi. Sînt, pur și simplu, oameni care au făcut niște fapte, unele chiar îngrozitoare și acum sînt pedepsiți pentru asta. Atît, asta e singura diferență dintre noi. Fără îndoială că sînt și altele, dar acelea sînt nesemnificative.
O.V.: V-ați atașat de ei? Lucrul cu neprofesioniștii implică mai multe riscuri. Sinceritatea lor poate fi și debordantă.
F.Ș.: Nu ai cum să te atașezi. Nici de actori nu te atașezi. Este o comuniune spirituală, fizică, o legătură și o relație care se formează, dar nu poate fi vorba de atașament. Eu i-am tratat exact ca pe niște actori și, în momentul în care lucrezi cu niște oameni, se creează niște relații, niște fluxuri de energie dinspre mine către ei și invers. E un fel de încredere a mea în ei, a lor în mine, fără de care nu am putea lucra. Apoi, eu vorbesc despre o relație care s-a dezvoltat în mai puțin de un an. Nu puteam să fiu prieten cu ei în momentul în care eram afară.
O.V.: Spuneați că prin joc, actorii își exteriorizează demonii. Cum își eliberează demonii un regizor?
F.Ș.: Făcînd o poveste, așa și-i eliberează. Toți avem demoni. Dacă nu-i avem, e o problemă. Nu e vorba doar de creație aici. Cea mai mare farsă pe care ne-a jucat-o Diavolul a fost să ne facă să credem că nu există. Dacă tu crezi că nu ai demoni, te înșeli.
***
Poate s-a schimbat ceva la deținuți, măcar la nivelul încrederii în forțele proprii
O.V.: Ați citit ceva despre viața și comportamentul celor care-și petrec zilele în pușcărie înainte de a turna filmul?
FLORIN ȘERBAN: Nu. N-am citit, n-am văzut nici piesa decît mult după ce scenariul era aproape terminat, ca să nu mă influențeze. Am vrut să mă inspir mai mult de la sursă, de aceea am și stat cu ei o lună, fiindcă am vrut să aflu de la ei. Informațiile de mîna a doua sînt filtrate de sensibilitatea artistică sau de subiectivitatea unui jurnalist și sînt deformate fără doar și poate. A fost esențial pentru mine și pentru casting, dar și pentru scenariu, să fiu acolo cu ei și să-i înțeleg, dincolo de poveștile pe care le au. Să înțeleg mecanismele prin care conviețuiesc.
O.V.: A contat probabil cel mai mult înțelegerea reciprocă.
F.Ș.: A fost chiar esențială, pentru că dacă nu rezonam sau dacă nu mă înțelegeau, totul cădea.
O.V.: Și cum se înțelege un om care-și duce zilele între patru pereți și unul liber și care vrea să-i arate primului că e în stare să facă ceva „măreț” pînă și în închisoare?
F.Ș.: Dacă mergi acolo să le soliciți întelegere, nu ajungi la nici un rezultat, fiindcă cu ei trebuie să procedezi ca și cu o femeie: dacă mergi și îi spui că e frumoasă și îi dai un inel cu diamante – ai pierdut partida. De asta și cu băieții ăștia e la fel, ei trebuie să găsească în tine ceva ce respectă, fiindcă dacă tu te duci acolo și o faci pe șeful, or să te respingă automat. Ei au deja șefi pe toate palierele, au șefi între ei, în ierarhia lor, au șefi de pușcărie, șefi de culoar.
O.V.: Și dacă ești moale…
F.Ș.: … te calcă pe grumaz fără doar și poate…
O.V.: Cum e inteligența lor?
F.Ș.: Intuitivă. Zic asta pentru că știu că ei trebuie să găsească ceva la tine care să respecte.
O.V.: V-au zis vreodată că au învățat ceva de la dumneavoastră?
F.Ș.: Dacă i-ai cunoaște, nu m-ai întreba. Sînt două lumi care nu se întîlnesc. N-o să-ți recunoască așa ceva în față. Poate că ceva acolo s-a schimbat… Un Papan, spre exemplu, s-a schimbat cu siguranță. Îndrăznesc să cred că în fiecare s-a schimbat ceva, poate că nu într-atît încît să-i țină departe de belele, dar ceva acolo, la nivelul încrederii în forțele proprii.
O.V.: Îi mai vizitați?
F.Ș.: Da, i-am vizitat pe unii dintre ei. E un lucru: închisoarea e un fel de membrană din asta care-i protejează, iar în momentul în care ei ies, ea dispare. Ei trebuie să își găsească resorturile pentru a merge mai departe, iar dacă nu și le găsesc, trebuie să-i ajuți. Dacă tu îi dai niște bani în fiecare lună, ăla nu-i ajutor. Ajutor e, spre exemplu, să-i găsești un loc de muncă, iar în România e foarte greu. Nu există organisme care să-i ajute la reintegrare.
În penitenciar, în momentul de față, mai sînt șapte băieți. Numai că trebuie înțeleasă relația asta, că nu au nevoie neapărat de prieteni, unii din ei sînt foarte mîndri, unii dintre ei n-ar accepta niciodată să fie ajutați. Unul, spre exemplu, n-a vrut să vină la premieră cînd i-am chemat pe toți căci se știa închis.
Or, el este un băiat al cărui tată a făcut pușcărie, unchiul a făcut, de asemenea pușcărie, fratele, mama, bunicul, toți au stat la închisoare. Pentru el, pușcăria era un „sine qua non”, era o armata.
Corina GOLOGOȚ
***
Rana din care se naște creația
Primele încondeieri despre Florin Șerban au fost făcute în presa străină. „The Guardian”, de exemplu, a apreciat pelicula „Eu cînd vreau să fluier, fluier”, distinsă cu Marele Premiu al Juriului – Ursul de Argint și premiul „Alfred Bauer”, pentru noi perspective în arta cinematografică, la Gala Festivalului de Film de la Berlin, drept o „bijuterie de debut în lungmetraj”.
De asemenea, publicația online „Alt Film Guide” a remarcat faptul că pelicula este un alt exemplu al „filmografiei românești vibrante”. „Screen Daily” îl descrie „mai autentic decît alte filme asemănătoare făcute de regizori mai experimentați”. Abia după acestea, presa de la noi și-a deschis ochii și a sărit după el. L-au întrebat despre film, deținuți și „noul val românesc”. Florin Șerban s-a enervat și le-a răspuns pe blog.
Filmul însă l-a durut. Așa își alege el personajele. O făcea încă din amfiteatrele Facultății de Filosofie a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj, pe cînd scotea indivizi din mulțime și își imagina povești. Astăzi, nu stă în sala de cinematograf în timpul proiecției. Însă, îți spune cu o exactitate dezlănțuită, în orice moment, cîte minute au mai rămas pînă la final.
În America, la Columbia University din New York, a învățat să lucreze cu actori neprofesioniști. De aici și autenticitatea din „Eu cînd vreau să fluier, fluier”. A mai învățat că atunci cînd „cînd visul pare să se risipească, să îl prindă cu dinții și să nu îi dea drumul”.
Lina VDOVÎI
Adaugă un comentariu