România e ca nevasta mitocanului, care vrea să fie bătută din dragoste

Interviu cu academicianul Răzvan Theodorescu

Cît a fost ministrul Culturii, săruta deopotrivă și mîinile diplomaților, și pe-ale doamnelor. „Neatenția mea e proverbială. Odată eram la poștă. Mi-am dres vocea și m-am repezit: «Haideți, doamnă, mai repede, că mă grăbesc». Și-am auzit din partea cealaltă a tejghelei: «Nătărăule, așa vorbești tu cu maică-ta»”, îmi spune privind tot înainte, preocupat. Ai crede că vorbele i se înlănțuie mecanic, în timp ce gîndul lui e deja încolăcit peste alte-ntîmplări despre care nu pomenește nimic, cu orgoliul celui care poate fi în două locuri deodată. Te gîndești că istoricul Răzvan Theodorescu suferă de sindromul unui „soare negru”, ca omul care a ars tiranic voința celorlalți, dogorindu-i. Atunci se întoarce spre tine brusc și-ți spune de-aproape, pentru prima oară șoptit și repe­zit:„Am crezut c-am să mor. N-am murit. Am intrat iarăși în viață. Atunci a început morala. Ce se înrtîmplă cu cei de lîngă mine. Eu aș vrea să mai trăiesc încă…” și se oprește înainte să pronunțe „veșnic” sau „100 de ani”.

OPINIA VECHE: Vi s-a părut vreo­dată că idealismul e o formă de scleroză?

RĂZVAN THEODORESCU: Ni­cio­­­da­­tă. Idealismul e o formă fundamentală de-a fi a europenilor din Răsărit. Am scris demult un volum chiar despre asta în ca­re vorbeam despre spiritul rea­list și prag­­­ma­tic al Occidentului și spi­ritul platonic, idealist al Răsăritului. Id­e­a­li­smul e o sta­re de spirit – în sensul an­tro­pologic, nu fi­­lo­­sofic, care e proprie­ta­tea „privată” a ră­să­ritenilor și care e moș­tenită de la Platon.

O.V.: Atunci, despre români, ați spu­ne c-au fost „dezmoșteniți”?

R. Th.: Românii sînt o specie a­par­te a Europei de Răsărit. Cînd judecăm ro­­mâ­nii, trebuie să pornim de la caracterul lor dual: latin și răsăritean. Sînt idea­liști ca răsăritenii și pragmatici ca oc­ci­denta­lii. Iar combinația asta ar trebui să fie foarte bună. Ei bine, e catastrofală! Ro­­­mâ­nul e pragmatic în sensul că ur­mă­reș­te sco­puri imediate, clandestine. Și e i­­deali­st, vî­nînd cai verzi pe pereți. E foar­te frumos să spui: sîntem atașații i­de­alului, dar lucrurile astea sînt, vorba lui Shake­­speare: „Words, words, words…”.

O.V.: A fost un timp cînd erați în­dră­gostit de neam, apoi ați trecut, da­că nu la dispreț, la reticență. Ați su­fe­rit o „mutație” afectivă?

R. Th.: Într-adevăr, dar n-am fost tras la răspundere pînă acum pentru asta fi­indcă n-a sesizat mai nimeni. Da. Am tre­cut. De la un studiu foarte atent al men­­talului românesc, în care eu iubesc România și poporul meu așa cum îmi iu­besc familia și pe mine însumi, am trecut cu timpul, de partea cealaltă. Adică, poate și după ’89, cînd am constatat ce proastă digestie a libertății au românii, cînd mi-am dat seama că nu iubesc de­mo­crația, ci o mimează, că sînt atașați – și aici seamănă cu toți răsăritenii – de ce­za­rism, de paternalism, căutînd în­tot­dea­­u­na biciul care-i mîngîie puțin ca să-i fa­că mai activi, am căpătat un mare scep­ticism în ceea ce privește poporul acesta.

O.V.: Vă regăsiți în trăsăturile na­țio­nale pe care le identificați?  

R. Th.: Am căpătat, în cele din ur­mă, același scepticism și față de mine în­su­mi, fiindcă aparțin acestui popor. Am creat acel concept de „mentalitate tran­zac­­țio­na­lă” al românului. Am arătat de ce sîn­tem noi lipsiți de curaj, de ce sîn­tem noi remarcabil de inteligenți. De fapt, mulți ro­mâni sînt numai deștepți. Tot mai puțini sînt și inteligenți. Chiar in­trarea în U­niunea Europeană, cu sistemul Bolo­g­na și curicula redusă face să scadă ni­ve­lul de inteligență. Vă voi spu­ne cum. Stu­den­ții mei sînt impecabili. Se duc și caută pe internet, ajung la informații, însă „si­nap­sa” nu se face. Iar această absență a unei gîndiri integrative, care să dea co­e­rență unor fe­no­me­ne, face ca nivelul cultural și intelectual să scadă. El scade la nivel mondial și este la nivelul Statelor Unite de astăzi.

O.V.: Ați spus că românului îi plac dictatorii. Ați folosit asta la nivel de strategie cît ați fost ministru?

R. Th.: Am să spun: Da. Eu am fost un ministru autoritar. Am fost un pre­șe­dinte al Televiziunii autoritar. Sînt convins că această formulă este cea necesară. Ideea „așa vreau”, dacă nu sînt im­be­cil, sau un descreierat, este cea care trebuie să se aplice. Dacă eu am fost ales să fac a­cest lucru, înseamnă că s-a avut în­cr­edere în capacitățile mele intelectua­le. În România, în momentele în ca­re au existat cîrmuiri autoritariste, oamenilor le-a plă­cut. Poporului român, am sentimentul că-i place așa cum îi pla­ce nevestii mitocanului ca bărbatul s-o mai și bată. S-o bată, că asta înseamnă c-o iubește. Ro­mâ­nia e ca nevasta mitoca­nului, care vrea să fie bătută din dra­goste.

O.V.: V-ați reproșat vreodată lipsa de îngăduință?

R. Th.: De multe ori, da. În viața per­so­nală, nu în cea publică. Lipsa de în­gă­du­ință față de oamenii apropiați e o con­stan­tă a temperamentului meu. Per­so­­na­li­ta­tea mea e destul de incomodă. Sînt o fi­re autoritară. Mi se spune că par arogant, ceea ce eu nu sînt. Sînt, într-a­devăr, foar­te sigur pe mine, în orice îm­pre­jurare. Iar cei apropiați s-au pliat prea tare, mult prea tare în fața siguranței me­le. E ca și cum ai spune celui de lîngă ti­ne, pe timp de iarnă, vifor sau viscol: „mă duc să-mi iau slipul, mă duc să fac o baie în lac”. Iar el spune: „bine, dacă vrei, du-te. Merg și eu cu tine”.

Mai bine rană deschisă, decît carne moartă

O.V.: Cît ați lucrat ca fierar-beto­nist, vă trezeați la 4. Vă începeați vreo­dată ziua cu-o carte?  

R. Th.: În perioada aceea legam fi­a­re în blocurile care se ridicau în Bu­cu­rești și-n Constanța. În tot timpul acela, trei ani, n-am deschis nici o carte. Scri­am și mai ales ascultam muzică. Plecam în pufoaică, la șapte seara, de pe șan­ti­e­rul de la Sala Palatului și mă duceam la Bi­blio­teca Centrală, la Depar­ta­men­tul de Muzică, care era deschis pînă la zece. Și as­cultam cele trei muzici ale su­fletului meu: Mozart, Wagner și jazz. Nu voiam să mai citesc fiindcă mi se spusese că vi­itorul meu s-a terminat, că nu voi mai putea să mă întorc la universitate niciodată. Fusesem exmatriculat în anul patru de la Facultatea de Is­to­ri­e. Mama mea m-a rugat să nu fac Is­torie. Bunicul meu a fost medic ieșean, a condus timp de 50 de ani spitalul de la Bîrnova și idealul ei era să mă vadă medic. Iar eu, ca să vezi, nu pot să văd o picătură de sînge, că leșin. Cînd am fost dat afară, a fost un șoc pentru mama mea. Iar mie, la 19, 20 de ani, cînd ve­deam totul în calea mea barat, singura e­va­ziune sentimentală îmi era în muzică, în sfera trăirii intense și patetice.

O.V.: V-ați anesteziat vreodată e­mo­­țiile ca să vă mențineți sănătatea men­­tală?

R. Th.: Niciodată. Anestezia însea­m­­nă mediocritate. Iar mediocritatea în e­moții, în sentimente sau în intelect e ca apa călduță, călîie. Sînt momente cînd o anestezie a sentimentului pare că te poa­te ajuta să treci prin suferință. Dar „aura mediocritas” n-a funcționat niciodată cu mi­ne. E vorba de inimă. Se cicatrizează doar partea care-i moartă. Mai bine rană deschisă, decît carne moartă. Dacă mi-aș fi mediocrizat trăirile, aș fi fost disperat. Or eu n-am fost niciodată disperat, ci scep­tic. Profund sceptic față de prezent, și față de oameni, și față de mine. Așa că ni­mic nu mi se arată ca fiind bătut în cuie. Trăiesc foarte intens și trezesc ce­lor din jurul meu sentimente puternice. Fie dezvoltă un atașament profund, fie o ură acerbă.

O.V: Aveați prieteni în perioada aceea?

R.Th.: Prietenii mă cam abandona­seră. Am avut atunci niște prietenii feminine extraordinare. Le port și acum re­cu­noștință pentru felul în care au știut să fie lîngă mine. Au fost trei femei. Acum sînt departe. Uneia îi spuneam – era mol­­­do­vean­că: „vezi tu, eu am undeva steaua mea, acolo sus” și se uita la mine cu milă și mă întreba „tu nu vezi în ce hal ești?”. Ea îmi spunea că ar fi mai bine să trec granița și după 30 și ceva de ani, cînd eram directorul Radio­te­le­vi­ziu­nii și se ajungea greu la mine, am pri­mit o scri­soa­re de la ea. Îmi scria: „Răz­van, da, cred c-ai avut steaua ta”.

Iubesc îngrozitor de mult viața

O.V.: Cîte persoane din familia dum­neavoastră au intrat în în­chi­soa­re?

R. Th.: La un moment dat, toți băr­ba­ții, cu excepția bunicului meu, care a­vea domiciliu forțat la Roman, erau în închisoare.

O.V.: I-ați vizitat?

R.Th.: Niciodată.

O.V.: Închisoarea de-atunci își că­pă­tase o faimă de cerc intelectual. Nu v-a atras?

R. Th.: Nu. Generatia mea a fost pri­ma de după „momentul închisorii”, ca să-l numesc așa, iar oamenii care-au ie­șit, pă­reau să fi scris istorie. Dar eu iubesc prea mult libertatea. Închisoarea a fost soarta ca­sei și-a neamului meu. Nu dramatizez prea mult acest lucru. Pur și simplu face parte din istoria țării.

O.V.: V-ar fi plăcut să fiți martir?

R. Th.: Niciodată. Așa cum nu am sto­­fă de laș, nu am cîtuși de puțin stofă de mar­tir. Eu iubesc prea mult viața. U­ne­ori m-am expus unor situații periculoase. În timpul lui Ceaușescu am militat pentru o­prirea distrugerii monumen­telor națio­na­le, apoi pe 22 decembrie, cînd am in­trat primul în casa lui Ceaușescu, era cît pe ce să fiu împușcat. Dar n-am stat să mă gîndesc, să-mi asum pericole. S-a spus în vreo două rînduri despre mine c-aș fi di­zi­dent. Dar nu e a­de­vărat. Dizident e nu­mai cel care se ru­pe din sistem, or eu n-am făcut-o. Eu iu­besc îngrozitor de mult viața.

Sînt prea liber și prea autoritar, ca să fiu bun de soț

O.V.: Cum priviți ispita?

R.Th.: Frontal. Îmi plac la nebunie ispitele. Le-ador. De la o carte, pînă la o fe­­­meie sau la o plăcintă cu mere. Și eu n-am voie să mănînc plăcinte din cauza gli­­­ce­miei. Ajung pînă acolo că îmi întrerup lucrul brusc și plec să-mi iau una. Simt o bucurie efervescentă să mă dedau lor. Is­pi­tele au pătruns mereu în mine și m-au li­niștit.

O.V.: Încălcați legea în tinerețe?

R.Th.: Eu aveam o pasiune pentru în­călcarea nu a legii, ci a codului cons­fin­țit. Știam că anumite lucruri sînt in­ter­zi­se. De exemplu, în facultate, se vorbea des­pre Basarabia sovietică și nu era nici o lege care să ne oprească să spunem că-i românească. Doar că nu se spunea. Eu stri­­gam asta. Nici o lege nu interzi­cea în vre­mea lui Ceaușescu să pro­tes­te­zi prin­tr-o petiție împotriva vreunei si­tua­ții. Dar nu prea se făceau petiții. Eu am făcut una îm­potriva dărîmării bisericilor. A fost ci­ti­tă și, mă rog, am fost dat afară. Dar nu pu­team să stau în fotoliu și să-mi văd de stu­diile mele în timp ce buldozerele distrugeau monumentele. Eu am fost mereu un lider intelectual. Și pînă astăzi, eu nu sînt un om bogat, deși s-a speculat mult în privința averii mele. Dar ea este făcută din pămînturile pe ca­re le-am moștenit. Ale mamei. Iar acum se ocupă de administrarea lor, băieții mei. Eu sînt un om care pînă azi, la 70 de ani, n-are con­ști­i­n­ța exactă a banului. Pri­et­e­n­ii mei au grijă să-mi gestioneze aface­rile.

O.V.: Vi se mai dau încă „bani de buzunar”?

R. Th.: O să rîzi. Nu pot să spun că sînt „controlat”, eu care după două că­să­to­­rii sînt un celibatar convins, dar prie­te­ne­le apropiate mă sfătuiesc întotdeauna să nu plec de-acasă cu mai mult de 50 de lei, fiindcă, îmi spun ele „tu dacă ai un miliard la tine, pînă seara găsești cum să-l faci praf”.

O.V.: Cum ați căpătat „convinge­rea” celibatului?

R. Th.: Eu am fost căsătorit cu două femei admirabile. Cu una, un deceniu, cu alta, două decenii. Dar convingerea că nu sînt bun de soț am căpătat-o timpu­riu. Ma­ma, care-și iubea foarte mult nu­ro­rile, îmi spunea mereu: „Răzvan, tu nu ești fă­cut să fii însurat”. Simplu. Eu sînt un om prea liber și mult prea autoritar. Eu sînt stabil în gusturile mele intelectu­ale, artistice, în prieteniile masculine. În prietenii­le feminine, nu sînt instabil, dar așa a fost, ca întotdeauna să-mi apară ce­va în vi­ață care m-a atras în altă parte. A­cum pri­etenele mele de-o viață mai glu­mesc: „Răzvan”, îmi spun, „măcar fe­­meile din preajma ta au avut toate priviri in­te­li­gente”.

Orgoliul mi-a dictat întreaga viață

O.V.: Ați cultivat vreodată delibe­rat situații anormale sau vagi ca să le puteți apoi modela după plac?  

R. Th.: O să rîzi. De multe ori am cre­­at situații artificial dificile ca să con­tro­lez reacția mea. Și m-amuză s-o fac și-acum, la bătrînețe. De pildă, eram plecat din țară, în ’90, în perioada aceea a­gi­tată, cînd au fost grevele din Te­le­vi­zi­une, cu disensiunile dintre Cole­giul TVR și Sin­dicatul Liber condus de Dumitru Iuga, care intrase în greva foamei. Te­le­vi­ziu­nea a declarat că vrea să negocieze cu pre­șe­din­tele ei, care e plecat din țară. Eu eram în Beijing. Am luat primul zbor înapoi iar după 12 ore am ajuns în Bu­cu­rești. La ae­roport mă așteptau toți, cu profeții a­po­ca­liptice, cu amenințări, cu greve. Mi se spu­nea că-i răscoală ma­re. Atunci, m-am întîlnit cu prim-minis­trul și cu pre­șe­din­te­le și-am cerut să fiu lă­sat să fac ceea ce cred că trebuie. Am cre­at un scenariu al meu. Era pe 20 de­cem­brie. Eu ajunsesem la aeroport la 10 sea­ra. La miezul nopții am con­vocat șe­din­ță cu toți consilierii Te­leviziunii, dar înainte de asta i-am vi­zi­tat pe greviștii ca­re pretindeau că sînt pe moarte. Bi­ne­în­țeles că era o punere în sce­nă. Erau vi­zi­tați de lideri politici, de preoți… I-am întrebat ce vor. „Să dispară comunștii din consiliul de conducere”. Mai ră­mă­se­seră cîțiva pe care-i conside­ram spe­cia­liști buni și de aia îi păstrasem. „Să con­duceți numai dumneavoastră”. M-am întors la miezul nopții la ședință și i-am anunțat pe toți că pînă pe 5 ianuarie, eu sînt în concediu. Am dizolvat cele do­uă părți și am plecat. Oamenii s-au li­niș­tit, au ieșit din grevă, țara s-a li­niștit iar con­flictul s-a resorbit. Pe 5 ianua­rie, cu mici modificări, am refăcut Con­siliul și toa­tă lumea a petrecut bine Anul Nou. Am fost cinic?

O.V.: Vi s-a întîmplat ca legea proprie să nu se suprapună peste ceea ce îndeobște este considerat corect?

R. Th.: Am să-ți dau acuza clasică a­du­să la adresa mea, aceea a întreruperii trans­misiei din Piața Universității. Am pro­cedat însă corect. Pentru că din mo­men­tul în care s-a intrat la mine în birou și am fost luat și dus în Studioul 4 ca să asist la citirea unor proclamații către ța­ră, a trebuit într-o secundă să-mi dau sea­ma cum activez prin mine autoritatea u­nor per­sonaje violente care aveau un me­saj inflamant, gîndit de alții. În mo­mentul acela aveam două posibilități: să-i las s-a­pa­ră – eu să fiu un bleg și în cel puțin o oră, Piteștiul, Ploieștiul – arse de in­cen­dii – să fie București, sau să în­tre­­rup trans­misia. Am crezut și eu, multă vre­­me, că asta a avut drept consecință ve­­nirea mi­ne­rilor. Dar de curînd, Alex Mi­hai Sto­e­nes­cu, în cartea lui dedicată gu­vernării Ro­man, a demonstrat pe ba­za unor docu­mente ale Serviciilor Se­cre­te și ce-a mai aflat el, că venirea mi­ne­rilor pe 14 nu a avut nici o legătură cu în­treruperea transmisiei, ci a fost or­ches­trată de niște for­ma­țiuni rusești.

O.V.: Vă temeți că orgoliul ar pu­tea să vă piardă?

R. Th.: Au fost situații hotărîtoare cînd orgoliul mi-a dictat ce trebuie să fac. Orgoliul ăsta e-o foarte mare calita­te. Un om care știe că are niște posibi­li­tă­ți trebu­ie să fie nu vanitos, dar orgolios, da. Chiar în viața mea cea mai sen­ti­mentală, cea mai intimă și mai afectivă, am un orgoliu teribil. Să mă piardă? Dar orgoliul mi-a dictat întreaga viață.

O.V.: Ce fel de comenzi vă dă mîndria?

R. Th.: E foarte personal. Niciodată n-am spus unei femei că-mi place sau dacă-mi plăcea, am lăsat-o mereu pe ea să facă primul pas. Nu-l făcea, atunci n-a­vea decît să se ducă.

O.V.: Vă permiteți să fiți naiv?  

R. Th.: Cred că sînt un om foarte na­iv. Nu ascund asta. Sînt naiv și mă mi­nu­nez singur de lucrurile pe care pot să le cred, lucruri care mi se spun special ca să mă înduioșeze. Și după aceea stîr­nesc ho­ho­te de rîs. Mă duc la prietenii mei afectat și încep să le povestesc. Ei se uită la mine pe sub sprîncene și-ncep: „cum poți, mă, să crezi așa ceva? Tu nu-ți dai sea­ma că te-a prostit?”.

O.V.: Care a fost cea mai ridicolă situație în care v-a adus încrederea?

R. Th.: Eram în vremea crizei na­țio­na­le din ’91. Cădea guvernul Roman. Iar Doi­na Cornea a venit și m-a rugat s-o las s-apară la televizor, să se adre­se­ze ță­rii și să ceară încetarea manifes­ta­țiilor. Am lăsat-o. Ea s-a dus și-a cerut gre­vă ge­ne­rală. Și-atunci au venit la mi­ne oamenii să-mi spună c-am fost extraordinar. „Ați lă­sat-o să facă asta și s-a com­­promis de­fi­nitiv”, mi-au spus. „Cum, domnule, nu-n­țelegeți c-a abuzat de în­cre­derea mea?”. Eu eram lăudat pen­tru ma­chiavelismul meu și cînd colo, fusese o biată naivitate.

Aș fi fost un bun pașoptist

O.V.: Vă simțiți motivat dacă nu a­veți nimic de apărat?

R.Th.: Niciodată. Trebuie să am în­tot­deauna ceva pentru care să lupt. De e­xem­plu, dacă se profilează pe orizont si­­lu­eta unui om pe care nu-l aprob po­li­tic, să zicem, starea normala ar fi de „sper să nu fie el”. Ei bine, eu spun: „sper să fie el”, ca să mai stau niște ani în ofensivă. Sînt un apărător pasional. Unde e liniște, unde nu sînt stări tensionate, nu prea e lo­cul meu.

O.V.: Deci sînteți un „adaptat pentru revoltă”?

R.Th.: Da! Aș fi fost un foarte bun pa­șoptist!

O.V.: Ați fost vreodată judecat de maestrul dumneavoastră?

R.Th.: Eu nu am avut decît doi ma­eștri. Unul în știință, Emil Condurachi, ca­re a crezut în mine și cînd am fost dat a­fară din facultate, și unul în politică. În ști­ință am fost judecat mult prea pozitiv. În politică, judecata s-a întîmplat de cu­rînd. Cel care mi-a fost două decenii, mo­de­lul meu politic (n.r. Ion Iliescu) s-a des­părțit de mine, într-un fel. Dar nu m-a mai durut. Chiar n-a durut. Cred în alte a­le­geri și-n alt viitor decît maestrul meu. Ne-am despărțit.

O.V.:Moralitatea se poate învăța?

R. Th.: Niciodată. Nu poți învăța să fii moral. Moralitatea o ai sau nu. E­ven­tual, moralitatea se poate cizela. Poți fi, însă, amoral.

O.V.: Ați fost deseori acuzat de lip­sa moralității.

R.Th.: Da. Fiindcă pentru mine, de pil­dă, nu contează biografia unei persoa­ne publice, ci opera sa. Pe mine nu mă in­­teresează că Sadoveanu a fost și cu masonii, și cu Partidul Comunist, și cu re­gele. Nu mă interesează că Arghezi a tre­cut pe la toți. Intuiția că ceea ce ră­mîne după un om nu sînt micile lui fap­te, ci opera sa, mă ghidează întotdea­una. Această moralitate rectilinie, care presupune a merge „drept” este apanajul do­­bitocului. Drumul drept, tot înainte este al animalului. Drumul sinuos, șer­pu­it poate fi de multe ori mai bun. Eu am simțit asta pe propria piele, de cînd m-am despărțit de maestrul meu.

O. V.: V-ați sacrifica morala de dra­gul operei?

R. Th.: Da! Dacă aș fi pus într-o si­tua­ție în care să trebuiască să aleg, da, cu si­guranță aș trece peste morală, pentru o­pe­ra mea. Nietzsche a avut o viață în­gro­zi­toare. Michelangelo sau Goethe au fost niș­te caractere infecte. Ce contează? Spu­­ne-mi ce contează! Rămîne ce făp­tu­iești, nu ce viețuiești.

***

Omul tranzacțiilor cu miere și fiere

Celui mai bun necaz din viața sa i-a venit sorocul în ’54, cînd a fost dat a­fa­ră din universitate. Scrisese petiții pen­­tru salvarea monumentelor din ghea­ra buldozerelor și se trăgea dintr-o familie moșierească. Trei ani a în­chis toate cărțile. Răzvan Theo­do­rescu a terminat apoi Facultatea de Istorie cînd i-a priit s-o facă, în vreme de li­beralizare. A devenit membru al A­ca­demiei Române, după revoluție a con­dus TVR-ul, iar de anul trecut este am­basadorul României în Alianța Ci­­vilizațiilor, înființată sub egida ONU în ’53, pentru consolidarea punților din­tre culturile și religiile lumii. În 2000 a devenit ministrul Culturii și Cul­telor, criticat pentru mîna-i de fier.

S-a declarat întotdeauna „de stîn­ga”, mereu lîngă maestrul său din po­li­tică, Ion Iliescu. Ca istoric, a cerce­tat pentru prima dată începuturile artei ro­mânești. S-a avîntat spre Evul Me­diu lipsit de izvoare cu fervoarea celui care descoperă totemele ascuse din junglă. „Formula mea de înțelegere e să ating monumentele, să închid ochii și să mă închipui în pielea creatorului lor. De asta n-am plecat din țara asta. Am stat ca să le ating”, se avîntă să dea măsura cercetărilor sale, ca să se o­preas­că-apoi: „Dar ele nu reprezintă toată via­­ța mea. Doar o foarte mare parte din ea”. Răzvan Theodorescu nu are o lis­tă a lucrurilor bune și rele care i s-au în­tîmplat „Ele sînt superb amestecate” fiindcă „eu am dezamăgit, dar cei de lîngă mine nu m-au dezamăgit vreodată”.

***

Sînt un boier al spiritului

O.V.: Aveați șapte ani cînd ați vă­zut primele săpături arheologi­ce…  

R. Th.: Da. Profesorul Zaharia și soția lui veniseră la Bîrnova, în os­pe­ție la bunicul meu. Ei m-au luat și m-au dus într-o pădure unde se făceau pri­me­le descoperiri ale Cucutenilor. Așa cred, că atunci, foarte difuz, s-a năs­cut în mine patima istoriei. La 10 ani eu eram deja convins să o studiez.

O.V.: Așa a început și cultul ar­bo­relui genealogic?

R. Th.: Asta a fost mai tîrziu. M-a interesat în momentul în care am re­a­li­­zat că sînt o mixtură. Eu mă trag dintr-un neam de răzeși de pe Valea Si­re­tu­lui. Am și un sînge albastru să­ră­cit, de la niș­te baroni austrieci. Îmi ve­deam familia dispărînd treptat. și a­veam sentimentul că am să ajung fără să mai știu de unde vin. De asta am des­făcut le­gă­tu­rile sîngelui meu și mol­­dovean, și mun­­tean. Unii-mi spun că sînt un boier al spiritului. Boieria îmi este partea mol­dovenească. Iar par­tea insurgentă vine din Muntenia. E moș­tenirea pe ca­re o las copiilor mei, să știe că și ei sînt a­mestecați.

O.V.: Ați avut parte de o e­du­ca­ție pozitivistă?

R. Th.: Copilăria mea a fost zbu­ciumată. Eu a trebuit să mă mut, fiind­că ­a­veam educație germanofonă, stră­bu­ni­­ca mea fiind vieneză, și am urmat din cla­sa a doua o școală germană în Cra­­iova, departe de casă. Au fost mo­me­nte teribile de sărăcie. Am fost me­reu foarte conștient că trebuie să mă pre­­gătesc pentru o viață intelectuală. Nu am avut momente mistice. Dar ce­le două mari, foarte mari re­cu­noaș­teri ale mele vin din două citări ilustre. Pri­­ma, sînt singurul român în viață ci­tat de Mircea Eliade în Istoria Re­li­gi­ilor. A doua este citarea de către pă­rin­tele Stă­ni­loae, cel mai mare teolog al ortodoxiei, într-o carte care aduce toa­tă mistica ortodoxă, în Filocalia, și mă po­me­neș­te pentru un studiu despre i­sihasm. Atunci, Constantin Noica mi-a spus: „Ca să înțelegi aceste lu­cruri, trebuie să fi stat într-o mînăstire. Să te fi călugărit”. Și i-am spus: „Nu-i ade­vă­rat. Eu sînt convins că poți de pe-o poziție de înțelegere culturală să e­xaminezi o anumită stare mistică”. Eu sînt mult prea cerebral pentru a in­tra în stări mistice, dar m-am aflat de mul­te ori în pragul de-a le înțelege.

O.V.: Credeți totuși în ceasul rău?

R. Th.: Ai să rîzi, da. Fondul meu e primitiv. Sînt superstițios. Uneori fac ca țăranul. Nu-mi fac niciodată un control, ca să nu aflu cine știe ce. Am cre­­zut la un moment dat că sînt foarte bolnav. Am trecut apoi printr-o o­pe­ra­ție. TVR-ul își pregătise deja programul „Răzvan Theodorescu in memoriam”. Cînd m-au văzut iar pe stradă au fă­­cut ochii mari: „Cum? Trăiești?”. „Da. în­că n-ați scăpat”, le-am spus.

O.V.: Înlocuiți vreodată scepticismul cu paranoia?

R. Th.: Eu m-am ferit de paranoia fi­indcă am devenit, cu timpul, și un foar­te mare credincios. Eu cred că Dum­­nezeu mă apără. Această credință nu o aveam în tinerețe. Numai după ce am fost tată a apărut acest sentiment nou pen­tru mine, fiindcă ei au devenit to­tul pentru mine. Pentru ei, am devenit, nu paranoic, dar exacerbat de sensibil.

O.V.: Vă preocupați, totuși, să fiți tot timpul „în gardă”?

R. Th.: Da. În special mă simt pre­gă­tit pentru viața de dincolo. Deși am o mare problemă pe care nu pot să o discut cu ai mei. Mi-e groază de înhumare și mi-aș dori să fiu incinerat. Mă tre­­zesc uneori cu gîndul: „aoleu, și da­că du­pă ce mor se întîmplă ceva și moar­­tea a fost aparentă?”. Dar ei re­fu­ză să vorbească cu mine despre moar­tea mea. Și nu știu cum să clarific fi­indcă n-aș vrea să pun pe hîrtie. Mi-e frică – iarăși, în primitivismul meu- că aș a­trage ceasul rău dacă le-aș scrie. A­de­vă­rul este că aș vrea să trăiesc încă 100 de ani. Sînt îndrăgostit de viață.

Oana OLARIU