“Romanii nu stiu si nici nu vor sti sa imi exploateze talentul la maxim”

“Saru’mina, sint…”, “Auzi, tu nu esti “Saru’mina” cu mine”, imi spune pe un ton sever. Apoi, imi intinde mina zimbindu-mi larg. “Spune-mi “Buna””. Imbracata intr-o pereche de blugi simpli, cu o bluza larga, Emilia Popescu se simte ca la ea acasa in spatele scenei. Isi scoate tacticoasa rochia si injura pentru ca e botita. O face totusi intr-un fel cit de feminin posibil. Isi ia tigarile slims si cafeaua si e gata sa raspunda oricarei intrebari. Oamenii o cunosc de pe scena, insa ea e convinsa ca nu le-a dat tot ce avea de dat. Ar fi vrut, de exemplu, sa joace in mai multe musicaluri. Insa nu i s-au facut propuneri. De cerut, n-a cerut niciodata nici un rol. Ea e artist si meseria aceasta, zice ea, incepe cu asteptarea. Emilia Popescu te trateaza cu amabilitate, insa te taxeaza repede daca tu o tratezi cu prea multa. Spune ea, “Viata e scurta, iubita, n-am timp de lugu-lugu”.

“Actorul este un subaltern”

Opinia Veche: Ati vrut la un moment dat sa plecati din Romania imrpeuna cu familia. De ce?

Emilia Popescu: Eram dezamagita. Era o perioada cind la televizor vedeai numai Vacanta Mare, numai grupuri de amatori. Eram extraordinar de dezamagita, iar eu nu pot sa ma abat de la crezul meu in profesie. Si atunci, dupa parerea mea, ori n-o mai faci deloc, ori…

Nu e bine sa faci asemenea compromisiuri numai ca sa iti fie bine. Se traieste greu din meseria de actor, este una prost platita. Eram extrem de deziluzionata. Intr-o seara, un prieten de-al meu doctor mi-a spus: “Stii ca poti sa muti canalul, sa nu-i mai vezi? Ca asa e peste tot, si in Franta si in America”. I-am spus: “Da, dar in Franta si in America exista aceste grupuri si, pe linga ei, trag si oameni cu talent care isi fac meseria. La noi nu se mai poate face nimic”. De atunci au trecut vreo 13 ani.

O. V.: Regretati ca nu ati plecat?

E. P.: Nu.

O. V.: Aveti sentimentul ca romanii au luat de la dumnea-voastra tot ce aveti de daruit?

E. P.: (fara duritate) Nu. Romanii n-au stiut si nici nu vor sti sa imi exploateze talentul la maxim.

O. V.: Si a cui e vina?

E. P.: Am sa-ti spun ceva. In “fisa postului”, actorul este un subaltern. El nu este sef. El trebuie sa fie distribuit, cautat, vazut. Trebuie sa existe un ochi, un regizor: “Tu faci asta acum, e bine sa faci asta. Ce poti sa faci? Asta si asta”. Un impresar, un agent, asa ceva nu exista in Romania, hai sa fim seriosi. “S-o luam pe asta. Ce stie sa faca? Sa cinte, sa danseze, sa sara pe sirma, sa se arunce in cap, sa faca lumea sa rida, sa plinga”. Repet, asa ceva nu exista in Romania.

Un actor, prin natura meseriei, asteapta. Este o meserie ingrata, care te costa foarte mult daca vrei s-o practici. Arta costa.

“Joc roluri mici cu cea mai mare placere”

O. V.: Ati luptat vreodata sa obtineti un rol?

E. P.: Nu. Eu nu sint genul de persoana care are prietenii artistice din interes, care cultiva relatii pentru a face meserie. Nu am prieteni regizori, producatori, directori de teatru. Nu dau mese, n-am avut iubiri sau iubiti de pe urma carora m-as putea folosi. Eu am asteptat.

Pentru cit de putin am luptat ca sa obtin un rol, mi se pare ca si asa am obtinut prea mult. Nu sint un om care se lupta. Consider ca rolurile mari si succesul, daca trebuie sa vina, vin. Daca te lupti pentru acel rol, orice incrincenare se simte pe scena si nu dureaza.

Asta este singura mea avere, in afara de copil, ca dorm noaptea linistita. Ca tot ce am facut, atit cit am putut, am facut doar, doar, doar (ride: sa pui zece de “doar”), datorita calitatilor mele. Unii le-au vazut mai tirziu, asa a fost sa fie. Si nici pe viitor nu ma lupt pentru nimic. Joc roluri mici cu cea mai mare placere. Accept numai ceea ce cred ca e important pentru evolutia mea.

O. V.: De unde dragostea pentru arta?

E. P.:  Din familie. Tatal meu a fost actor la Opereta, Emil Popescu. Inca de pe vremea cind s-a infiintat Opereta, impreuna cu marele tenor Ion Dacian. Mama a fost balerina. Deci am trait intr-o atmosfera artistica de mica. Eu cintam la pian, iar fratele meu la violoncel. Nu stiu sa traiesc altfel decit prin arta. Si sotul meu e muzician, iar fata mea picteaza. Continuam, da, continuam traditia.

“Am intrat la scoala prin frauda”

O. V.: La Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica ati intrat datorita unei “minciunele”. Care este povestea?

E. P.: (ride) Aveam un monolog dintr-o piesa care s-a jucat de citeva ori, cu foarte multi ani inainte, de catre Valeria Seciu, un monolog de George Bernard Shaw, din piesa “Fanny”, un personaj de comedie. M-am machiat strident, asa credeam pe atunci, ca una dintre componentele principale ale meseriei de actrite este sa te machiezi strident. Eram imbracata si foarte colorat, caci eram animatoare de cabaret. Am luat examenul, cu cea mai mare nota.

Am intrat la 18 ani la clasa doamnei Olga Tudorache. In prima zi de scoala a cautat-o din priviri pe eleva aceea (cu intonatie) “frrrrumoasa, superrrrba cu niste ochi albassstri, mari, mari, care a spus un monolog de Shaw”. Eu ridic timid doua degete. “Eu sint”, ii spun. Dar nu m-a crezut. Aveam niste ochelari cit fata mea de mari, foarte grosi, eram imbracata, vorba Sandei Manu, “ca intr-o pijama”, nemachiata, bineinteles. Nu credea ca eu sint fata de la examen. De fapt eram eu, Popescu Maria Emilia, care fara ochelari i-a pacalit. Am intrat la scoala prin frauda, dar nu pentru ca nu purtam ochelari, ci pentru ca i-am pacalit ca vad. Aveam -5, dar in fisa medicala nu am completat, desi nu vedeam absolut nimic. A fost ultima oara cind nu mi-a fost rusine ca am mintit.

O. V.: Dupa ce termina o scoala, un artist are nevoie si de o sansa. Care a fost sansa dumneavoastra?

E. P.: Un artist fara noroc este mort. Si asta este valabil in toate timpurile, in toate societatile. Desigur ca prima conditie este talentul, dar mai este si sansa. Sansa mea s-a numit Florian Pittis, care mi-a fost profesor si mentor. Datorita lui am intrat la 20 de ani in Teatrul Bulandra, cu roluri principale. Drumul meu a fost foarte incarcat de la inceput. Am avut o sansa enorma.

“In televiziune, amatorii au luat locul profesionistilor”

O. V.: V-ati facut prietena si cu teatrul si cu filmul, dar si cu televiziunea. A trebuit vreodata sa alegeti intre ele?

E. P.: Ah, nu. M-au ales ele pe mine, ca dovada ca film nu am mai facut din 1992. Am facut doar cinci filme, insa ele sint atit de mult difuzate, incit mi-au adus un tip de notorietate. Cel putin cel musical in care am jucat alaturi de Stela Popescu, de unde mi s-a tras si titulatura ca sint fata ei.

Televiziunea este iubirea mea si am suferit enorm ca n-am mai putut sa fac meseria aceasta de-adevaratelea la televiziune. Dar, sa nu uitam ca a fost o perioada foarte dura in care amatorii au luat locul profesionistilor si, cind ai bun simt si anumite pretentii de la profesie, nu te poti baga. Stai si astepti. Eu ma bucur ca am asteptat si ca nu m-am dezintegrat. Sint pregatita sa merg mai departe, poate reinviem divertismentul de calitate.

O. V.: Spuneati de musical. Aveti vreun regret ca n-ati jucat in mai multe?

E. P.: Da, am. Pe mine musicalul ma atrage. Nu pentru ca am copilarit in Teatru de Opereta, ci pentru ca filmele vechi cu Gene Kelly si Fred Astaire ma fac sa vibrez intr-un anumit fel (chicoteste). Pe linga asta, mai este faptul ca eu ma consider un actor cu formatie muzicala. Eu si rolurile le analizez ca pe o partitura. Am impresia ca pot sa ma exprim mai plenar cind cint. Totusi, eu sint un actor care cinta, nu o cintareata, dar ma pot exprima foarte bine prin muzica. Imi doresc si mi-am dorit foarte mult, dar asta este…

O. V.: Credeti ca este tirziu?

E. P.: Sigur ca ar putea exista posibilitatea pe viitor, dar, exista un timp pentru toate. Ce puteam sa fac pina acum nu voi mai putea face acum, dar voi face altele de-acum. Inca mai sper…

“Nu m-am plictisit sa joc aceleasi roluri”

O. V.: Cind jucati intr-o comedie, va distrati si dumneavoastra asa cum se distreaza publicul?

E. P.: Uneori da, desi e foarte complicat. Comedia e o altfel de matematica. Nu te lasi, ca la drama, sa te apuce plinsul, sa te lasi in stari. Comedia e “tac tac tac”. Iti solicita mai multa concentrare, incordare, o pregatire foarte, foarte precisa.

Comedia se face in trei: tu, partenerul si publicul. Si atunci, cind e si publicul, intr-adevar se creaza un tavalug. Si asta este o satisfactie extraordinara.

Eu sint o fire mai putin disciplinata pe scena. Nu zapacita, dar ma joc, colorez mai mult. E mult mai greu sa joci comedie decit drama.

O. V.: V-ati plictisit vreodata sa jucati aceleasi roluri?

E. P.: Nu, nu. Deloc. E de fiecare data altfel. De fiecare data cind se termina spectacolul mi se rupe inima si imi spun: “Ce-am sa ma fac cind

n-am sa-l mai joc?”. Nu se intimpla asta la fiecare spectacol, de ce sa te mint? Eu nu ma plictisesc la niciunul, dar unele spectacole, de exemplu “Cafeneaua”, pe care o joc la Teatrul Bulandra de 12 ani, de cind s-a nascut fata mea, cu Horatiu Malaele si Dana Dogaru, ne face sa ne zicem si sa stam cu inima strinsa de fiecare data cind se inchide stagiunea: “Daca n-o mai jucam la anu’?”. E un spectacol pe care vrem sa-l jucam pina murim. Asa e si cu spectacolul asta, “Straini in noapte”, cu Florin Piersic. Din pacate nu vom putea juca pina vom muri pentru ca nu ne permit personajele, dar intr-un an de zile am jucat cit joaca unii in cinci. Peste 130 de spectacole. De fiecare data jucam la fel de concentrati si cu aceeasi placere.

“Sintem inconjurati de Chirite”

O. V.: Care a fost cel mai greu rol pe care l-ati intrpretat?

E. P.: Marlene. A fost o piesa despre Marlene Dietrich pe care am jucat-o in regia Catalinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie. A fost cel mai greu rol, cel mai important, pentru ca m-a plasat intr-o etapa importanta in viata mea. Aveam de cintat pe viu, de jucat, de facut drama. Nu neaparat  de semanat cu ea, pentru ca nu imi propusesem sa seman cu ea, ci doar sa aduc un parfum al unei legende. Marlene m-a invatat ce inseamna infometarea, lipsa de rela-xare timp de un an de zile. Am invatat sa traiesc si sa repet in tensiune ma-xima tot timpul.

O. V.: Cind ati jucat rolul Chiritei ati simtit apasarea interpretarilor anterioare, a lui Miluta Gheorghiu, Petre Ciubotaru, Teodor Corban?

E. P.: Nu, nici un pic. Pentru ca era o adaptare moderna si pentru ca era foarte pe mine, asa. Adica am facut-o sa fie toapa contemporana. Sintem incojurati de Chirite, daca deschizi televizorul, iti alegi cite vrei: blonde, brunete, grase, slabe, toate sint Chirite.

A fost in regula, nu am avut nici o apasare. Daca era o interpretare clasica, poate ar fi fost.

O. V.: Daca vi s-ar propune, ati juca intr-o telenovela?

E. P.: Nu! Stai putin, ca m-am grabit cu raspunsul. Reformulez: deci, (formala) n-am acceptat pina acum, dar as accepta sa joc in orice, oricum s-ar numi: telenovela, serial, sitcom, nu asta conteaza ci scenariul. Daca este un scenariu bun, daca este un rol bun si daca am profesionisti linga mine, atunci da, as accepta. Eu nu lucrez cu amatori.

“Traim in niste vremuri in care arta nu e respectata”

O. V.: V-ati dori ca fiica dumneavoastra sa va calce pe urme?

E. P.: Nu. Nu as vrea sa faca teatru in Romania. Iti spun sincer ca nu as vrea. Doar cu o conditie as lasa-o sa faca, s-o testez si sa vad ca, asa cum zice o expresie, “pute de talent”. Daca este extraordinar de talentata si stiu ca poate fi printre primii, atunci da. In arta daca esti mediocru si stai la coada, este cea mai mare ratare, cel mai cumplit destin. Ii acuz foarte mult pe parintii care isi doresc copiii lor pe unde au gresit ei si totul numai din orgoliu. Meseria noastra este foarte dura, foarte grea, iar noi traim in niste vremuri in care arta nu este respectata. Si, ca actrita, ca femeie, este de zece ori mai greu decit pentru un barbat. Nu mi-as dori sa faca teatru, dar, repet, daca va fi talentata si daca ea isi va dori…

Este o chestie de vocatie pina la urma. Trebuie sa stii si la ce renunti. Renunti la viata, la avantaje materiale, stii ca nu vei avea bani si ca vei trai intr-un anumit fel, trebuie sa fii pregatit. Eu am stiut toate lucrurile astea de cind eram mica si mi le-am dorit. Atunci o voi lasa si o voi ajuta foarte mult. Dar daca ma intrebi asa, sincer, in sufletul meu, iti raspund ca nu. Poate e si prematur sa ma gindesc la asta. Poate va avea o revelatie la 18 ani si imi va zice intr-o zi: “Mama, vreau sa fac teatru!”. Desi nu cred, ea e mai timida decit mine, daca se poate asa ceva, pentru ca eu, putini stiu, sint foarte timida. In arte plastice stai in spate, nu in fata, iar copilul meu nu este extrovertit.

O. V.: Cum arata o zi din viata familiei dumneavoastra?

E. P.: Aualeu! Din cauza ca trebuie sa ne trezim atit de devreme si copilul trebuie sa se trezeasca la sase ca sa inceapa sa acumuleze invatatura de la opt, este groaznic! O zi libera e cind ne sculam mai tirziu, avem putin timp ca sa citim, sa stam de vorba, sa ne uitam la un film, pentru ca ne place grozav sa ne uitam la filme. Depinde de anotimp. Avem si o catelusa, Mura, un lup alb, are sapte ani si e minunea vietii mele.

“Concursurile te pun, ca juriu, intr-o postura inspaimintatoare”

O. V.: Cum v-ati simtit in postura de membru al juriului in emisiunea “Dansez pentru tine”?

E. P.: E o postura destul de ciudata pentru ca mie nu imi place

sa-i chinui pe acei oameni, nu imi place sa ii judec si nu imi place sa fie suparati sau tristi din cauza mea. Urasc concursurile. N-am dat nici un concurs niciodata. 

Le urasc, pentru ca te pun, ca juriu, intr-o postura inspaimintatoare si nu imi place ca trebuie sa-i judec eu pe altii. De aceea incerc sa fiu cit mai buna, mai intelegatoare. Dar e destul de dificil pentru mine. Ii admir foarte mult pe oamenii aceia pentru tot ceea ce fac. Fac o plecaciune in fata lor. Am invatat foarte multe de la ei.

O. V.: Atunci de ce ati acceptat sa participati, daca stiati ca va va solicita sensibilitatea atit de mult?

E. P.: Pai, era o alta postura in care ma aflam. Este o emisiunea cu o anumita audienta. In plus, m-a rugat si prietenul meu Stefan (n.r.: Stefan Banica Jr.). Acum m-am obisnuit, mi s-ar parea ciudat sa nu fiu acolo cind se filmeaza.

O. V.: V-au influentat povestile si lacrimile participantilor?

E. P.: Da. Am descoperit multi oameni talentati si multe povesti extraordinare. Am incercat sa ii ajut cum am putut.

O. V.: La nota?

E. P.: (categorica) Nu, nu la nota. Acolo nu avem voie. Sa stii ca se vede cu totul altfel la televizor decit se vede pe viu. Pe sticla nu se vad toate defectele. Eu incerc sa imi fac treaba pentru care am fost pusa acolo: sa punctez atitudinea, lucrul artistic. Eu nu judec de exemplu pasii. Pot sa imi dau seama daca sint desincronizati fata de muzica, altfel nu imi dau seama. Pentru ce am fost pusa acolo, impresie artistica, consider ca pot fi obiectiva.

O. V.: Aveti o carte la care reveniti cu placere?

E. P.: Da. As reciti oricind “Micul print”, de Antoine de Saint Exupéry.

O. V.: Cu ce v-a cucerit micul print?

E. P.: Contine toata poezia si filosofia lumii privita printr-un copil. Dar acela nu e un copil, e un filosof, dar pentru ca in stadiul de copii sintem cei mai puri, cei mai inteligenti, cei mai buni, probabil ca Saint Exupéry a folosit ca simbol acest copil. Este cea mai frumoasa privire aruncata asupra oamenilor mari si asupra planetei pe care traim. Dupa Biblie, “Micul print” este cea mai pura carte in care ma si regasesc cel mai mult.

O. V.: Dar un poet preferat aveti?

E. P.: Ei, stii ca se schimba. In functie de etapele vietii. Cind eram in adolescenta il adoram pe Rimbaud si Verlaine. Dar cel care nu se va schimba niciodata in sufletul meu, indiferent de virsta, este Nichita Stanescu, el sta la capatiiul meu. La el tot adaug, tot adaug: Byron, Edgar Poe, Lamartine. Acum gasesc poezia in alte lucruri.

As face un spectacol, dar nu stiu cind am sa pot sa-l realizez. Vreau sa-l fac din nuvele si eseurile lui Borges. Ca o marturie de credinta, sa adaug muzica sud-americana.

Pentru mine, literatura sud-americana ramine una dintre cele mai misterioase, filosofice si esentiale culturi. Nu vorbesc de cea japoneza, nu vorbesc de rusi, care ma coplesesc, La rusi am acest bun simt sa nu ma bag. Nu consider sa atac, poate doar daca am sa gasesc un regizor genial, pregatit, un mare intelectual, care sa abordeze literatura rusa.

“Imi doresc sa scriu o carte, dar nu o biografie”

O. V.: Sinteti tentata sa scrieti o carte?

E. P.: Da. De ce ma intrebi asta?

O. V.: Pentru ca mi s-ar parea o lectura interesanta. Aveti un proiect in desfasurare?

E. P.: (dupa o scurta tacere) Nu, acum nu, dar simt ca se va intampla intr-un viitor apropiat.

O. V.: Si care ar fi subiectul?

E. P.: Niciunul.

O. V.: Niciunul? Adica e secret?

E. P.: Nu, nu, nu. Nu e un subiect. Este pur si simplu fara subiect. As vrea o carte de eseuri, ginduri, amintiri.

O. V.: O biografie?

E. P.: Nu, nu. Nu mi se pare interesanta viata mea. Imi doresc sa scriu o carte, dar nu o biografie. Dar probabil ca mai incolo, poate peste zece, cincisprezece ani am sa pot sa scriu un roman. Imi doresc asta. Un roman si atit. O carte de ginduri si viata.

Laura BABAN