Sper să prind ziua în care valorile vor avea locul lor și noroiul va sta acolo unde trebuie

Corneliu Porumboiu l-a întrebat dacă „A fost sau n-a fost”, iar Cristian Mungiu l-a făcut primar în comunism. Dar actorul Teo Corban n-a aflat dacă a fost Revoluție în Vaslui și nici nu l-a mai prins pe Ceaușescu în satul lui. Nu și-a jucat nici marea carte a vieții, pentru că „dacă am pierdut o șansă, înseamnă că nu era a mea”. A păs­trat în sinea lui cîte puțin din fiecare personaj, strîngîndu-le trăirile întrucît „noi sîntem ca un burete”. Iar pe 14 ianuarie și-a fo­lo­sit din nou memoria pen­­­tru a-l scoate pe domnul Nea­goe din scenariu și a-i da viață în piesa „România! Te pup”. După 21 de ani de cînd lucrează la Teatrul Na­țio­nal din Iași, spune ră­su­flat că nu este „angajat la stat”, altminteri „în mo­men­­tul acela ar trebui să ne îm­puș­căm singuri”.

Mă pregătesc pentru un spațiu care are o identitate 

OPINIA VECHE: Acum jucați în piesa „România! Te pup”, după o bu­nă perioadă de cînd a avut premi­e­ra. Cînd reveniți în pielea aceluiași personaj, mai sînt aceleași emoții ca la prima interpretare?

TEO CORBAN: Emoții sînt de fie­care dată, dar, după o pauză mai ma­­re, cum e situația din seara asta (n.r.: 14 ianuarie) – piesa nu s-a jucat mai mult de două, trei săpătămîni -reflexele personajului s-au mai es­tompat și textul este mai în ceață. Este un fel de semipremieră, o pauză face ca totul să fie estompat în actor și a­tunci trebuie să ne încălzim.

O.V.: Emoțiile sînt tot într-o se­mi­premieră pentru dumneavoastră?

T.C.: Sînt seri și seri. Un spectacol nu se compară cu altul și stările di­na­in­te de spectacol nu sînt întotdeauna aceleași. Întotdeauna există emoții, uneori este frica de text, alteori e frica de e­chi­pă – poate este obosită, venită de pe dru­muri, din alte părți – apare un fel de emoție un pic periculoasă. Noi în­cer­căm întodeauna ca emoția să fie cons­truc­tivă, dar nu este de fiecare dată.

O.V.: Din cauza cui se întîmplă acest lucru?

T.C.: E vorba de cum comunicăm toți, cum comunică toată echipa și cum funcționează. Nu este vorba de a-mi fa­ce eu treaba și nu mă interesează restul. E important să comuni­căm și să execu­tăm cît mai fidel lu­cru­rile într-un spec­ta­col, așa cum au fost stabilite înainte.

O.V.: Înainte de a interpreta pe scenă un personaj, îl studiați, faceți repetiții… Mai apare acel inevitabil sau acea emoție neașteptată în timpul spectacolului?

T.C.: Spectacolul nu seamănă cu același spectacol din altă seară. Nu are cum să semene pentru că noi întotdea­una venim cu alt bagaj informațional, cu alte stări de spirit, cu tot ce ni s-a în­tîm­plat între timp. Fiecare vine cu lu­mea sa. Niciodată nu poate să fie identic ca la premieră. Evident, există sche­ma produsă pe care s-a repetat spectacolul, pe care ne bazăm. Evi­dent că mai sînt lucruri noi care apar, dar se mai pierd și altele. În general, publicul, da­că vrea să vadă a doua oară un spectacol, dacă este foarte atent, va vedea că nu este la fel, nu este identic. De multe ori e de preferat ca un spectator căruia i-a plăcut spectacolul X să îl revadă și într-o altă stare de spirit și într-o altă formă.

O.V.: Dar pe dumneavoastră ce vă ia în surprindere pe scenă?

T.C.: Sînt luat prin surprindere doar atunci cînd se întîmplă accidente im­portante, dacă cineva se blochează că a uitat textul, o anumită piesă de de­cor sau recuzită lipsește, dacă cineva a uitat să o pună la locul ei sau pur și sim­plu nu este. Atunci sîntem o­bligați să ne adaptăm situației, să improvizăm și să salvăm acea lipsă.

O.V.: Au reușit reacțiile din pu­blic să vă influențeze, în timp ce e­rați pe scenă?

T.C.: Nu, în principiu nu trebuie să ne influențeze, noi trebuie să ne executăm partitura întocmai și la timp.

O.V.: Dar vi s-a întîmplat vreodată?

T.C.: Nu, publicul nu are cum să ne influențeze decît dacă reacțio­nea­ză. Că rîde, asta este de bine, că plîn­ge, că da­că e de plîns, e tot bine. Nu este bi­ne să ne lăsăm pradă reac­ției publicului. Se întîmplă la cei mai pu­țin profesioniști, dacă a rîs cineva în sală, ne­pro­fesionistul este tentat să șar­­jeze și să în­groașe, ca să vină în în­tîm­pinarea rî­se­telor și mai ample. Atunci pici într-o cap­cană pentru că îngropi în fals.

O.V.: Ați făcut vreo astfel de gre­șeală?

T.C.: Nu știu. Greșeli făceam cînd e­ram mai tînăr. Acum nu am ce să îmi re­proșez. Greșeala pe care pot să o fac la vîrsta asta este să nu fiu foarte concentrat și cînd nu ești foarte concentrat de la bun început, poți avea derapaje de personaj, poți avea reacții întîrziate, să fii mai jos și asta nu este bine.

O.V.: Pentru a evita acest lucru, aveți un fel de ritual înainte de a în­ce­pe un spectacol?

T.C.: Diferă de la personaj la personaj. De exemplu, în seara asta am ve­nit mai devreme. De obicei, vin cu ma­xim o oră înainte de spectacol. Al­te­ori, dacă e un spectacol în care cîn­tăm sau dacă avem mișcare mai multă, trebuie să ne încălzim ori vocea, ori corpul, în funcție de rol.

O.V.: Cum vedeți scena?

T.C.: Cînd o văd ca spectator, aș­tept, ca unul poate puțin mai avizat, în ghilimele, cîrcotaș, dar nu neapărat în sen­sul rău, ci cu o anumită exigență. În­totdeauna vreau să văd propunerea cît mai obiectiv și să mă las purtat de poveste. Cînd vin în postura de actor la teatru, înainte de a intra în scenă ca per­sonaj, ea este un spațiu comun, mă pregătesc pentru un spațiu care are o identitate. De pildă, spațiul din seara as­ta este la mine acasă, deci mă gîn­desc că intru la mine acasă, nu intru în­tr-o scenă, nu este o scenă de teatru, lo­cul comun în care trebuie să intru. În partea a doua a spectacolului voi in­tra în tren și mă voi concentra pentru compor­tarea mea ca personaj într-un tren.

Ce este desuet în memoria noastră, probabil se elimină de la sine

O.V.: Să luăm, de exemplul fil­me­le lui Corneliu Porumboiu și ale lui Cristian Mungiu. Cum se făcea tre­ce­rea de la un personaj la altul, cu toa­te că acțiunea se desfășura, în genere, în comunism? Practic, era un numitor comun.

T.C.: Pe actor îl interesează mai pu­țin situarea în timp a personajului, e­po­ca în care plasează regizorul și scenaristul personajul. Pe mine mă interesează situația efectivă umană pe care o am de jucat. În „Amintiri din Epoca de Aur” eram un primar de la țară, din pe­rioada comunistă. Diferen­țe mari din­tre perioada aceea și cea din ziua de astăzi nu sînt foarte mari, dar eu trebu­ia să fiu un primar de țară și atît. Pro­ble­matica pe care se punea scenariul și situația. O pregătire specială nu aveam din punctul acesta de vedere. Ține de scenariu, de regie, munca actorului de film seamănă foar­te mult cu munca ac­to­rului de tea­tru. Tot o situație umană, o identitate am de jucat, cu care trebuie să mă i­dentific.

O.V.: Cum ați lucrat cu cei doi regizori?

T.C.: Aici ține de stil, de maniera de a regiza, de a apăsa pe anumite cla­pe ale actorului. Mungiu este foarte diferit de Porumboiu, ca manieră de a face din actor ceea ce are nevoie. La Porumboiu textul nu era niciodată fi­xat, cu toate că scenariile sînt scrise de el. Repetam, să zicem, secvența pen­tru a doua zi, de două de trei ori, cu o zi înainte. Dimineața schimba textul pentru că i se părea că e deja uzat, e me­ca­ni­zat și să nu sune teatral. Atunci schim­ba tot timpul textul din mers, ca să fim cît mai proaspeți și vii. La Mun­giu, dimpotrivă, orice cuvînt, orice virgulă, orice nuanță care era stabilită, așa tre­bu­ia să fie. Trăgea du­ble pînă ieșea re­pli­ca cît mai normal.

O.V.: Unde era mai greu?

T.C.: E la fel de greu sau de ușor la fiecare. Pentru că este important să te a­daptezi din mers, să te pliezi pe ma­ni­era de lucru cît mai repede. De fapt, as­ta se cere de la un actor de film, să fie cît mai maleabil.

O.V.: În „A fost sau n-a fost” cît ați improvizat, mai ales în secvența din platoul de filmare?  

T.C.: Improvizație nu prea era, era improvizație cînd repetam sec­ven­ța. Ca­drul cu emisiunea TV s-a repetat trei săp­tămîni înainte de a fi filmată. Im­pro­vizațiile s-au făcut în momentul în care nu se filma, din improvizații se păs­trau lucrurile cele mai bune și alea s-au filmat. Cînd se dădea motor, nu se mai improviza. Ce s-a fixat, era bătut în cuie.

O.V.: Pentru personajul Jderes­cu din același film v-ați inspirat din­tr-un „om de televiziune” din țară. Vă că­u­­tați cîte un suport în realitate de fi­e­ca­re dată?

T.C.: La Jderescu, însuși scena­riul a fost scris pe baza unei emisiuni pe ca­re a văzut-o Cornel la Vaslui. Un pa­tron din ăsta, local, care avea o televizi­une. Pe baza acelei emisiuni a și scris scenariul pentru film. Mi-a arătat niște casete cu emisiunile acelui domn și nu trebuia să mă identific neapărat ca atitudine, dar era vorba de o stare și un fel de a gîndi pe care trebuia să-l împrumut. Alți regizori nu-ți cer neapărat să ai un exemplu viu sau să te confunzi cu cineva cunoscut. La actor funcționează memoria. Noi a­vem o zestre a memori­ei, cu tot felul de personaje, de reflexe și chiar dacă nu sîntem conștienți de un­de ne vin anumite mijloace. Ele e­xis­tă în noi undeva, într-o rezervă per­ma­nentă vie și, la un moment dat, apar ca mijloace de expresie.

O.V.: De acolo vă inspirați pentru fiecare personaj?

T.C.: Da, noi sîntem ca un burete și așa ar trebui să fie actorii, sugem tot ce se întîmplă nou și tot ce este în jur.

O.V.: Nu a devenit greu bu­re­tele?

T.C.: Nu. Este o dulce povară, în­tr-un fel e și o muncă de detectiv. Noi sîn­tem într-o continuă mișcare, ce es­te desuet în memoria noastră, probabil se e­limină de la sine. Ce este proaspăt și interesant, vom folosi.

Artă mai bună sau mai multă nu se întîmplă în București

O.V.: „Bucurați-vă de zăpadă azi, ca mîine va fi noroi”. Ce a vrut să spu­nă respectiva telespectatoare ca­re a sunat la emisiune

T.C.: Acum, ar însemna să explic ce vroia regizorul cu replica aceea și cu toată intervenția doamnei care-și pierduse fiul la masacracul de la Otopeni. De fapt, era un fel de re­zo­neur personajul acela care dădea în vi­­leag zădărnicia și micimea acestor trei oameni din studiou care bă­teau apa în piuă pe o te­mă mult prea înaltă pentru ei. Nu erau ei oamenii care să rezolve problemele lumii și mai ales la modul în care încercau ei să le pună pe tapet.

O.V.: Aceeași micime este și în teatru?

T.C.: Sînt peste tot, nu numai în tea­tru. Deschidem televizorul și ve­dem peste tot, de la ultimul pînă la primul canal, tot felul de personaje și nu nu­mai din branșa noastră din teatru sau din film. Vedem și din politică și din mass media, în toate domeniile de acti­vi­tate. Vedem oameni strîmbi mo­ral. E o perioadă tulbure care ține cam de mult în țară. Sper să prind ziua în care valorile vor avea locul lor și noroiul va sta acolo unde trebuie.

O.V.: De ce nu ați vrut să ră­mî­neți în București?

T.C.: Bucureștiul este o cloacă. Nu-mi place nici orașul, nici ce se în­tîm­plă acolo. Ce-i în toată țara, la nivel micro, acolo se întîmplă la nivel ma­cro. Toată lumea este atrasă de Bu­cu­rești, pentru că acolo sînt mai mulți bani, dar artă mai bună sau mai multă nu se întîmplă în București. Ea se în­tîm­plă la fel de bine și în alte orașe mai mici sau mai mari din țară.

Blazarea apare cînd nu mai lupți cu tine însuți

O.V.: Care-i fata morgana pentru tinerii actori?

T.C.: Cum spuneam, aici este comparația cu fluturele care se duce spre fla­cără. Cam asta este, foarte mulți își pîrlesc aripile și eșuează. Foarte puțini au șansa, trebuie să ai și putere să lupți, tre­buie să ai și talent. Foarte puțini răz­bat să facă ceva serios în București. De obicei, în­groașă rîndurile celor care joa­că prin baruri, prin beciuri sau nu joa­că și stau prin baruri și așteaptă un casting nefericit sau fericit, ca să facă reclamă la un detergent sau să joace într-o coproducție româno-americană – o stafie din planul 15. Asta mai mult ca să ia un ban, să aibă din ce trăi.

O.V.: Se tem de plafonare?

T.C.: Plafonare este atît cînd ac­ti­vezi și te-ai blazat și nu mai lupți cu ti­ne însuți. Atunci apare blazarea. La un om care este tînăr, care nu a făcut prea multe sau nu a făcut mai nimic, nu poa­te fi blazat. El poate fi doar dezorientat sau să îngroașe rîndurile celor care nu-și găsesc un loc de mun­că. Un loc, pur și simplu.

Plafonarea se întîmplă în tine, nu în jurul tău

O.V.: Ați avut astfel de frici?

T.C.: Eu am teama asta de plafonare. La mine se poate pune problema, la o vîrstă. Sînt angajat de prea mult timp într-un teatru, pe un sistem vechi și care văd că încă mai rămîne. Angajat pe contract, pe perioadă ne­de­terminată, pînă voi muri sau dacă fac o boacănă și mă dă directorul a­fa­ră. Este un risc, pentru că a sta într-un teatru foarte mulți ani, lucrînd cu a­ce­eași e­chi­pă, cu aceeași colegi, regizori, poate apărea la un moment dat un fel de „dolce far niente”, un soi de automulțumire, „lasă că e bine și așa”, „mie îmi merge bine, cu leafă mică, dar am un post și pot să fiu liniștit”. E periculoasă chestia asta, eu mă lupt cu mine ca să nu fi intrat deja într-o amorțeală. Asta vine ca moartea albă cînd stai și vezi că adormi, dar atunci mori.

O.V.: Duce această stare și la o îngrădire a creativității, imaginației?

T.C.: Nu, asta vine pe nesimțite. Plafonarea se întîmplă în tine, nu în ju­rul tău. Dacă nu ești destul de puter­nic să te obiectivezi, să îți dai seama în ce etapă ești, e greu să te scoți singur. De obicei, trebuie să ți se întîm­ple un lucru nu prea fericit, să ratezi un rol de tot sau să te scuipe lumea, ca să te faci ru­șine. Asta ar fi o soluție de forță majoră care te-ar scoate din înțepeneală. Dar dacă nu ți se întîmplă ceva atît de brusc, ai să vezi că e bine și așa. Am to­tuși șansa că, în afară de a lucra în teatru, fac film, mai colaborez cu televiziu­nea, cu radioul, fac lucruri particulare, chiar acum fac un spectacol, un proiect al unui ONG în colaborare cu Teatrul Național, iar acolo sînt regizor. Îmi ca­ut de lucru, ca să nu fac aceeași chestie permanent, care m-ar blaza la un mo­ment dat.

O.V.: Atunci deveniți un simplu angajat la stat?

T.C.: Da, după cum rîd de multe ori și cu colegii mei. „Ce faci?”, „Am venit la serviciu”, dar eu spun în glu­mă, ferească Dumnezeu să spun în se­ri­os că merg la serviciu și să fim doar sa­lariați. În momentul acela ar trebui să ne împușcăm singuri.

Relația din cadru vine de la sine

O.V.: În multe filme ați jucat alături de actrița Luminița Gheor­ghiu, s-a creat o relație puternică între dumneavoastră, după atîtea colaborări?

T.C.: A fost o întîmplare fericită. Filmul „A fost sau n-a fost” – prima noastră întîlnire, iar după aceea, cine ne-a văzut, a spus că rimăm, că există o chimie între noi. Cădeam bine îm­preună, și este o chimie specială. Ea este mai în vîrstă ca mine și cu toate acestea, noi împreună părem de a­ce­eași vîr­stă, e și bine pentru mine că par mai ma­tur. E și bine pentru ea, că pare mai tînără și mă bucur că am avut șansa să lucrez cu o mare actriță.

Ne simțim foarte bine, tot timpul cînd am lucrat cu dînsa, nu am stat foarte mult în explicații cît am stat cu alte actrițe cu care am colaborat. La noi totul curge mai ușor, tot ce se în­tîm­plă între noi în relația din cadru, vine de la sine. Am senzația că o cu­nosc de cînd eram mic, dintotdeauna și atunci ne este foarte ușor pentru noi.

O.V.: La fel de bine îl cunoașteți și pe Ion Sapdaru, un alt actor cu care ați jucat în alte filme și piese de teatru. 

T.C.: Cu el am lucrat foarte mult în teatrul din Iași. Mult ca parteneri di­rect pe scenă și la un moment dat, cînd el a renunțat oarecum la cariera de ac­tor de teatru sau a lăsat-o puțin mai de­o­parte, am jucat în regia lui. Ne știm foarte bine, ne cunoaștem, sîntem pe a­ceeași lungime de undă și a fost benefic și filmului. Am lucrat atît de mult împreună încît ne era și foarte ușor să și jucăm împreună. De altfel Porumboiu a și mizat pe faptul că noi ne știam foarte bine și eram și prieteni.

O.V.: Unde se simte mai bine spiritul ludic?

T.C.: De obicei cînd ești liber se a­nimă spiritul ludic, dar nu, n-ai timp. Se lucrează enorm, și cînd s-a terminat filmarea mai avem timp de ghi­du­șii, dar atunci abia aștepti să te întinzi în pat și să mănînci ceva. La teatru e la fel, dacă e mult timp de glume, ac­tul artistic nu va ieși bine. Se mun­ceș­te mult de fapt sau așa ar trebui.

Dacă am pierdut o șansă, înseam­nă că nu era a mea

O.V.: Unde sînteți mai vulnerabil ca actor?

T.C.: În teatru, pentru că la film poți să tragi aceeași scenă de zece, douăzeci de ori pînă ai dubla de care este nevoie și care va rămîne în film. Sînt diferite, fiecare are farmecul lui, seamănă dar nu sînt la fel. E bine la teatru, că se întîmplă într-un anumit fel, e bine dincolo, pentru că se în­tîmplă altceva. Este o cunoaștere mai rapidă cînd vorbim de televiziunea sau film. Dar baza este teatrul, întotdeauna.

O.V.: V-ați simțit obosit vreodată?

T.C.: Nu cred, poate nu. Este doar o oboseală fizică, obosești mai mult cînd nu prea lucrezi, abstinența în teatru. Atunci încep să îmi fac gîn­duri, de ce nu mă ia nimeni? Ce este cu mine? De ce nu mai joc? Asta termină un actor, cînd este îndepărtat de scenă sau de film.

O.V.: Ați jucat marea cartea?

T.C.: Nu, sper să prind să joc ma­rea carte.

O.V.: Cum vă veți da seama?

T.C.: Eu sînt pregătit sau sper că sînt pregătit. Acum să îmi dau seama cînd apare, că de multe ori îți trece norocul pe lîngă tine și nu te prinzi decît mai tîrziu.

O.V.: Ați pierdut vreo șansă?

T.C.: Dacă am pierdut-o înseam­nă că nu era șansa mea. Nu regret ce mi s-a întîmplat, regret dacă am făcut ceva și nu am făcut foarte bine.

***

Primarul lui Mungiu

Teo Corban este unul din cei mai cunoscuți actori ieșeni. Născut pe data de 28 aprilie 1957, la Iași, este absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1985, la clasa profeso­rului Dem Rădulescu. Primul teatru la care a jucat a fost cel din Bîrlad – „V.I. Popa”, iar din 1989 este la Tea­trul Național „Vasile Alecsan­dri” din Iași.

Pe parcursul celor 21 de ani, ac­to­rul a interpretat numeroase roluri consacrate în piese clasice sau cele contemporane, precum: Tartuffe, Profesorul din piesa „Lecția” lui Eu­gen Ionescu, Biederman din „Bie­dermann și incendiatorii” sau Pe­tru Șaptefrați („Made in Est”). Cariera sa cinematografică a început o dată cu producția „Călă­to­ri­e la oraș” din 2003, iar trei ani mai tîrziu a jucat în serialul „Lombar­zi­lor 8”. Tot în 2006 l-a intepretat pe Virgil Jderescu, omul de televiziu­ne din celebra pelicula „A fost sau n-a fost”, regizată de Corneliu Po­rum­boiu. Colaborarea acestuia cu regizorii din noul val a continuat, iar Corban a apărut în „California Drea­min’” a lui Cristian Nemescu (2007), interpretîndu-l pe secretarul de stat. De asemenea, în „4,3,2” a lui Cristian Mungiu a jucat rolul re­cepționerului de la hotel, iar în „Amintiri din Epoca de Aur, 1: To­va­răși, frumoasă e viața!” (2009) a fost primarul unui sat. „Francesca”, produs de Bobby Păunescu, l-a a­dus pe marele ecran alături de Mo­ni­ca Bîrlădeanu și Luminița Gheor­ghiu, una din actrițele alături de care a apărut în foarte multe producții.

George GURESCU