Toată această teorie, cum că eu aș fi făcut tranziția între noul și vechiul val, mi se pare de un ridicol total

De fiecare dată cînd intră într-o încăpere, își rotește ochii în jur, pe deasupra publicului, de parcă ar vrea să descopere pe pereți vreo frază pentru noul scenariu. Își coboară privirea doar atunci cînd îl trage cineva de mînecă și îi arată pe spectatorii care abia așteaptă, cu sufletul la gură, să audă un cuvînt de la „maestrul filmului românesc”. Iar pentru el, pentru Nae Caranfil, e mult mai important să aibă lumina stinsă în timpul proiecției și o sonorizare bună, decît să-și uimească publicul cu răspunsuri filosofice. Filmele sale sînt un dozaj perfect de substanțe, pus în practică de un chirurg meticulos. Își pune amprenta pe fiecare element, de la scenariu pînă la muzică, apoi din întuneric, urmărește reacțiile pacienților și se bucură cînd aceștia reacționează așa cum ar fi vrut el. Pentru că, după părerea lui, în fiecare regizor există cîte un mic Hitler, care face ca lucrurile să se întîmple numai după voia lui.

OPINIA VECHE: Vă este frică de jurnaliști?

NAE CARANFIL: Da. Îmi este foarte frică de jurnaliști, pentru că, de cele mai multe ori, interviurile pe care le dau și pe care încerc să le îngrijesc ca să arate bine arată prost. Mi se întîmplă uneori ca în presa scrisă să nu mai recunosc ce-am scris. Sau s-a întîmplat ca replicile mele să fi fost interpretate greșit, simplificate și redate cu sensuri complet alterate. Drept care, de cele mai multe ori, acum facînd o excepție totuși, cer ca întrebările să mi se pună în scris și răspunsurile le dau tot în scris.

O.V. Contează atît de mult imaginea pe care o aveți în presă?

N. C.: Evident, conteaza. Și vreau ca în momentul în care fac o afirmație, acea afirmație să ajungă la public exact așa cum am făcut-o. Nu altfel, nu regîndită, nu răzgîndită, nu finisată într-un mod care le convine.

O.V.: Vă este frică și de oameni, în general?

N. C.: Evit să vorbesc despre lucrurile importante, că viața este lungă sau scurtă, că există viață înainte de moarte. Dar da, de anumiți oameni mi-e frică, de alții nu. Și sînt cîțiva oameni de care nu mi-e frică, am cîțiva prieteni de care chiar nu mi-e frică. În rest – da.

Reproduceam în fața clasei lovituri de sabie, tropăit de cal și tot ceea ce înseamnă și efect sonor

O.V.: Umorul vă ajută să evadați din cotidian?

N. C.: Nu, nu este o evadare din nimic. Umorul este o chestie care, pentru mine, funcționează ca și spălatul pe dinți, este igienic. Pentru că fără el, starea ta fizică începe să devină treptat una foarte proastă, nemaivorbind de starea psihică și de starea intelectuală. Dar chiar și starea fizică se degradează în momentul în care nu ai umor.

O.V.: Există, totuși, mulți cineaști, care preferă tragicul.

N. C.: Bravo lor, să fie iubiți. Eu cred că în viață, nu vorbesc acum despre ce faci într-o opera artistică, dar în viață, poți să te dispensezi de tragic. Și e bine să încerci să te dispensezi de tragic, să n-ai un destin tragic, dar e prost să încerci să te dispensezi de comic.

O.V.: E mai bine ca oamenii să rîdă de tine decît să plîngă din cauza ta?

N. C.: Asta o dată, dar e și mai bine și chiar mai important să rîzi tu de ei decît să plîngă ei pentru tine.

O.V.: Spuneați într-un interviu că rîsul e mecanismul de apărare al copiilor care primesc castane, după care, cînd devin mari, aceștia devin umoriști. La dumneavostră cum a fost?

N. C.: Mi s-a întîmplat ceea ce se întîmplă cu un copil normal în momentul în care intră și socializează cu alți copii. Nu am povești interesante.

O.V.: Sînteți un om serios, vă luați în serios?

N. C.: Mă iau în serios atît cît trebuie, nu mai mult decît trebuie. Încerc să fiu destul de relaxat și să-mi dau seama și cînd sînt complet pe lîngă drum.

O.V.: O mînă întinsă nu primește pomană dacă nu spune o poveste. Ați spus povești ca să primiți ceva în schimb?

N. C.: Da, am spus. Am început prin a spune povești, pentru că ai mei îmi cumpăraseră discuri cu povești dramatizate, pe care eu le învățasem pe de rost, iar educatoarele de la grădiniță mă puneau să merg pe la alte grupe și să redau discul, pentru ca ele să se poată retrage la o cafeluță. Iar eu redam discul exact identic cu cel pe care-l ascultasem acasă.
Adică, cu tot cu muzică, cu efecte speciale, cu tot ce ascultasem acasă. Reproduceam în fața clasei lovituri de sabie, tropăit de cal și tot ceea ce însema și efect sonor. Așa am început să spun povești. Sigur că nu primeam pomană pe vremea aceea, dar primeam niște zîmbete. Aveam un public care începuse să-mi devină recunoscător.

Visez că mă duc să văd un film făcut de mine, dar despre care nu știu nimic

O.V.: Vă place să încălcați limite?

N. C.: Am avut o discuție cu cineva și încercam să folosesc o metaforă. Și am spus „vezi, domnule, a cere unui om să nu facă asta este ca și cum mi-ai cere mie să nu trec pe roșu. «Dar dumneata treci pe roșu?», m-a întrebat acel om. Da, i-am zis, mi se întîmplă să trec pe roșu, chiar foarte des. Pentru că uneori sînt grăbit și n-am răbdare. «Domnule Caranfil, mi-a spus, nu mai trece pe roșu, te rog eu mult. Ia-o ca pe un exercițiu de asceză. E foarte periculos, e foarte rău». Nu pot să vă promit nimic, pentru că asta este o chestie foarte personală, iar în momentul în care vreau să ajung undeva și decid să fac acest lucru, îl fac și nu mă mai gîndesc. «Păi, de ce nu vă mai gîndiți?», mi-a zis. Pentru că e un risc pe care mi-l asum eu. «Nu-i adevărat, vă asumați un risc pentru alții». Nu, în momentul în care trec pe roșu și mă calcă mașina, mă calcă mașina, asta este. «A, mi-a zis, pentru că dumneata ești pieton». Și abia în momentul acela ne-am dat seama despre ce vorbim, și unul și altul.

O.V.: Visați?

N. C.: Visez ca orice om. Noaptea. Sau ziua, în cazul în care noaptea am stat nedormit.

O.V.: Ați visat vreodată un film?

N. C.: Bineînțeles, dar problema este că nu mi-l amintesc a doua zi. Am visat un lucru mult mai interesant și mi se întîmplă de mai multe ori. Visez că mă duc să văd un film făcut de mine, dar despre care nu știu nimic. Nu știu nici despre ce e vorba în ele, nici cu cine este, nici dacă e reușit sau nereușit. Intru în sală, urmînd să prezint, urmînd să fiu prezentat pe scenă în fața tuturor ca autor al filmului și aștept cu nerăbdare să văd despre ce e vorba.

Încerc să nu scad de trei pagini pe zi. Indiferent dacă mă vizitează sau nu inspirația

O.V.: Ce se întîmplă atunci cînd „nașteți” ideea unui film?

N. C.: O idee nu se naște așa, într-o singură ședință, se naște în multe zile de căutări, poți să o gîndești și chiar o gîndești pe stradă și la cîrciumă și noaptea în pat și cînd faci tot felul de lucruri. Și pînă cînd se maturizează ideea, trece un timp. În momentul în care încep să scriu scenariul, cînd lucrurile sînt destul de clare, atunci, într-adevăr, încerc să mă disciplinez, să stau la masă și să scriu. Atunci îmi place să fiu, în general, singur.

O.V.: Cît durează, de obicei, acest proiect de creație? Aveți perioade sau e unul continuu?

N. C.: Materializarea ideii poate să dureze oricît, de la o jumătate de oră pînă la ani de zile. Dar în momentul în care încep să scriu scenariul, adică cele 120 de pagini care vor constitui scenariul filmului, îmi dau, în general, între opt și zece săptămîni, pentru o primă versiune.

O.V.: Sînteți diferit în această perioadă despre care vorbiți?

N. C.: Da, probabil ca sînt. Sînt excitat de fiecare zi de lucru, mă întîlnesc cu prieteni și le povestesc ce am făcut, uneori mai testez ideal și pe ei. Încerc să fiu cît mai precis în timpul de lucru, în așa fel încît, în fiecare zi să fac minimum trei pagini. Mai mult – se poate. Mai puțin însă… Încerc să nu scad de trei pagini pe zi. Indiferent dacă mă vizitează sau nu inspirația.

Cred că este o meserie de individualități, nu de grupuri, nu de generații

O.V.: Ați făcut film românesc în anii ’90, în perioada de ruptură. Acum vă complaceți în postura de salvator al evului mediu al cinematografiei românești?

N. C.: Nu cred să fi salvat ceva. Și chiar toată această teorie, cum că eu aș fi făcut tranziția între noul val și vechiul val mi se pare de un ridicol total. Nu am făcut nici o tranziție, nu mi-am propus să fac vreo tranziție, mi-am propus să fac filmele mele și atît. Cred că este o meserie de individualități, nu de grupuri, nu de generații, nu de valuri. Nu îmi place să aparțin de niciun val. Deloc.

O.V.: Dar, apropos de ultimul film, „Restul e tăcere”, v-ar fi plăcut să fiți cel care realizează prima peliculă românească?

N. C.: Cred că da. Nu știu cum aș fi făcut-o. Dar, în orice caz, era o perioadă romantică, oamenii credeau, ba chiar erau convinși că începe un secol extraordinar, un secol al păcii, al armoniei, al artelor. E adevărat că iluzia nu a durat mult, dar atîta timp cît a durat a fost destul de frumos. Și a descoperit cinematograful odată cu descoperirea lui, odată cu începutul secolului, cred că era o aventură.

O.V.: Cît de mult v-a ajutat tatăl dumneavoastră în ceea ce faceți?

N. C.: Mi-a format un gust pentru cinema, pe care îl „practic” și acum, mă bazez pe el și acum. Mi-a lărgit orizontul de cultură cinematografică și m-a pus în gardă asupra pericolelor ce te pîndesc în momentul în care te hotărăști să devii cineast, regizor de film. M-a sfătuit să n-o fac și eu n-am urmat acest sfat.

O.V.: De ce?

N. C.: În general, trebuie să fii foarte conștient ca părinte, de faptul că, atunci cînd dai un sfat unui copil de 12, 13 sau 14 ani, exact acel sfat nu-l va urma și fix împotriva acelui sfat se va revolta.

Mă autoironizez, iar dacă mă autoironizez, e treaba mea că mă autoironizez

O.V.: Dacă cinematografia românească ar fi o femeie, cum ar fi ea?

N. C.: Ar fi o femeie foarte ciufulită. Pentru că o trage toată lumea de păr, săraca, în toate direcțiile. O trage de păr publicul, funcționarii publici, grupuri de cineaști concurente.

O.V.: De ce ar avea nevoie cinematografia noastră ca să devină o doamnă elegantă, cu stil?

N. C.: În primul rînd, ar avea nevoie probabil de o legislație care să o ajute și pe ea. O legislație mai flexibilă, care să o încurajeze pe ea și care să încurajeze niște bărbați bine din jurul ei să o îmbrace mai frumos.

O.V.: Folosiți, destul de des, în interviurile dumneavoastră, gluma cu Quentin Tarantino, atunci cînd spuneți că vă plagiază. Simțiți o suprapunere de metodă artistică?

N. C.: Am folosit gluma numai în momentul în care mi s-a părut că era vorba de așa ceva. E o simplă glumă, o simplă chestie pe care o fac. Mă autoironizez, iar dacă mă autoironizez e treaba mea că mă autoironizez. Nu trebuie să dau explicații de ce o fac.

O.V.: După primul film, care a fost un succes, pe umerii dvs. a fost pusă o responsabilitate foarte mare în fața publicului. Peliculele următoare trebuie să fie cel puțin la fel de bune. Ați făcut ceva mai bun de atunci, după părerea dvs. ?

N. C.: Da, în principiu, sentimentul meu este că „Restul e tăcere” este mai bun sau măcar la fel de bun ca „E pericoloso sporgersi”. Dar pot fi subiectiv, pentru că întotdeauna îți iubești ultimul copil cel mai mult.

Trăiesc într-un „no man’s land”, nu sînt adoptabil nici de către o tabără, nici de cealaltă

O.V.: Dacă ‘89 nu s-ar fi întîmplat în România, credeți că ați fi putut crea aici?

N. C.: Nu, categoric, niciodată. Eu plecasem tocmai pentru că îmi dădusem seama că nu am ce căuta în țara lui Ceașcă.

O.V.: Vă amintiți clipa în care v-ați dat seama că nu mai rezistați și că trebuie să luați o decizie?

N. C.: N-a fost un moment, ideea plana în capul fiecăruia dintre noi. Fiecare ne gîndeam că într-o bună zi ar putea fi găsită o soluție de a „o tuli”. Dar știu că momentul care mi-a canalizat energia a fost descoperirea unui anunț publicitar într-o revistă, „Variety”, în care se anunța un fel de atelier de tineri scenariști europeni, care avea loc la Bruxelles, în baza unui concurs de admitere. Atunci m-am gîndit că acest ar putea fi cel mai bun drum prin care aș putea să obțin și o plecare și o înșurubare într-o carieră profesională.

O.V.: Înainte să ajungeți „afară”, ce credeați despre străinătate? Aveați prejudecăți?

N. C.: Aveam iluzii. Mi se părea că din punct de vedere administrativ totul va fi foarte ușor, pentru că oricine acolo va înțelege, că dacă vii din România, ai nevoie de o mînă de ajutor, oricine te va înțelege și va fi alături de tine. Mi-am dat seama foarte repede că, dimpotrivă, erau a-proape iritați de toți acești sărăntoci care pleacă din țările nefericite și încearcă să se aciueze în rai și mi-a luat foarte mult timp pînă cînd să înțeleg și să găsesc acele portițe prin care să mă pot strecura și prin care să-mi construiesc o viață.

O.V.: Dacă ați reușit să vă adaptați, de ce nu ați ales să rămîneți acolo?

N. C.: Într-un fel, am rămas, pentru că încă sînt rezident francez. Trăiesc în București pentru că astăzi mi-e mai plăcut să trăiesc în București, dar încă plătesc impozite Franței. Trăiesc într-un „no man’s land”, nu sînt adoptabil nici de către o tabără, nici de către cealaltă.

O.V.: Cît de mult vă afectează părerea criticilor?

N. C.: Încerc să fac în așa fel încît să nu mă afecteze, dar sînt destul de orgolios și de multe ori contează și mă enervez pe mine însumi că mă simt afectat.

O.V.: Cum vă raportați la festivaluri și premii, cît de mult contează acestea?

N. C.: Cred că trăim un moment prost în cimenatograful mondial, pentru că cele două tabere s-au radicalizat și s-au radicalizat într-un mod stupid. Adică, filmul comercial, în speță cel hollywoodian a devenit din ce în ce mai stupid și mai rudimentar și mai orientat spre un spectator neinteligent, un spectator primitiv. În timp ce politica de festival, de cealaltă parte a baricadei, reacționează exact la acest tip de cinema și reacționează, promovînd la rîndul ei, filme extrem, aproape ridicol de pretențioase. Ar putea fi și unul dintre motivele care lasă sălile goale în cinematografe.

O.V.: Dumneavoastră, ca spectator, pentru ce fel de film ați opta?

N. C.: Eu optez pentru un stil pe care l-aș defini ca un amestec între filmul de autor și un film popular, un spectacol popular. Dar, din păcate, acest tip de cinema nu se mai practică, tocmai pentru că s-au radicalizat cele două tabere. Sau se practică, dar într-o măsură destul de limitată și atunci, poziționarea mea în spațiul cinematografic este un pic ingrată.

Ar trebui să existe o nouă generație, care să poată vedea filmul cu un ochi de tînăr adult, nu de copil. 

O.V.: Ce-ar concilia cele două tabere?

N. C.: Să se schimbe publicul de cinema. Categoria de public care merge la film să se schimbe și ca vîrstă, și ca structură, și ca educație.

O.V.: Dar publicul nu este educat de către cei care fac filmele?

N. C.: Există o ciclicitate a generațiilor de spectatori de cinema, de fapt. Cei care vedeau filme în anii ’70-’80 erau tineri, dar tineri între 25 și 40 de ani, începînd din anii ’80, copiii lor au început să meargă la cinema și cinematograful american s-a orientat spre un public de adolescenți.

Acești adolescenți continuă astăzi să meargă la cinema, dar cu gusturile formate de către cinematograful american din adolescența lor. E o teorie posibilă, nu neapărat adevărată. Eu așa simt că stau lucrurile. Și atunci ar trebui să existe o nouă generație, nu atît de tînără, adică, nu atît de adolescentină, care să poată vedea filmul cu un ochi de tînăr adult, nu de copil.

O.V.: Ar putea fi educată una dintre următoarele generații de spectatori de un alt pol al lumii cinematografice?

N. C.: Probabil, dar problema este că în orice loc în lume, cinematograful va fi privit, în primul rînd, ca industrie, iar dacă este privit ca un produs care trebuie comercializat, atunci te gîndești la publicul-țintă, te uiți cine este clientul tău și n-ai cum să-l schimbi. Dacă acela este puștiul de zece ani, n-ai cum să-l schimbi, n-ai cum să pretinzi că publicul tău este reprezentat de clientul de 25. Vei lucra pentru cine poate să-ți cumpere produsul.

O.V.: Sînteți omul-orchestră. Faceți scenariu, regie, jucați roluri, uneori mai faceți și muzică. Sînteți totalitar în acest sens?

N. C.: Da, sînt un „control freak”. Încerc să deleg cît mai puțin, deși asta este o greșeală, pentru că, regia de film este, printre altele și știința delegării sarcinilor. Dar vreau să am un cît mai mare control asupra rezultatului.

***

Lauri fără importanță

Dacă n-ar fi fost regizor și scenarist, i-ar fi păcut să cînte prin baruri. Dar n-a fost să fie. A urmat exact opusul sfatului dat de tatăl său și a ajuns unul dintre cei mai buni regizori din România de azi. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București în 1984, iar în 1993 debutează cu „E pericoloso sporgesri”, o viziune cu umor asupra epocii comuniste.

Pelicula este selectată la Festivalul de Film de la Cannes din 1993, obține Marele premiu la Festivalul de Film Forum din Bratislava și Premiul Criticii la Festivalul de Film de la Montpelier în același an, iar în 1994 ia premiul Special al Juriului la Festivalul de Film La Baule din Franța. Doi ani mai tîrziu regizează „Asphalt Tango”, iar în 1998 – „Dolce far niente”, premiat cu „Cel mai bun scenariu” la Festivalul de Film din Namur, în același an. “Filantropica” apare în 2002, cu care cîștigă Premiul Publicului la Festivalul de Film de la Paris, Premiul Special al Juriului la Wiesbaden, Premiul pentru cel mai bun scenariu la Newport Beach, SUA, și Premiul Publicului în 2003 la Bratislava. “Restul e tăcere”, o producție despre primul film românesc are premiera în 2008 și este înaintat pentru Oscar din partea României. Filmul mai obține premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film B-EST 2008, iar scenariul filmului a cîștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Paris în 1995.

Anastasia CONDRUC