Toata viata mea am fost un ciubucar calificat

interviu cu publicistul Tudor OCTAVIAN

Textele nu se scriu, creeaza, fac. Textele “se produc”. Sint ca niste conserve cu termen de valabilitate diferit, in functie de firma. Banii in jurnalism nu se obtin doar din texte, talentul aduce bani – talentul de a sti sa deschizi usa care trebuie. “Pentru ca se poate” este scuza perfecta atunci cind stii ca nu e vremea judecatii, nu inca. Pina atunci, Tudor Octavian, publicist-scriitor, scriitor-publicist, traieste si traieste foarte bine. Da vina fara sa se incrunte pe oportunism, smecherie, trucuri, ascunzisuri. “Viata studenteasca”, “Amfiteatru”, “Flacara”, “National”, “România libera”, “Jurnalul national”, dar se pare ca nu se opreste aici. Spiritul de capitalist nu-l lasa sa se ataseze. “Pentru ca se poate”.

Locurile in presa nu se dau, se obtin

OPINIA: In alegerea subiectelor pentru ziar, va feriti de actual. E un mod de a va feri de perisabilitatea presei?

TUDOR OCTAVIAN: Eu nu ma feresc de actual. Sint un tolerat in presa de astazi, tolerat pentru stil. Dat fiind ca le place patronilor cum scriu imi dau rubrici, sa fac ce vreau. Eu traiesc cu sentimentul ca sint confundat si ca intr-o zi o sa vina cineva si o sa-mi spuna: treci in rind cu ceilalti si fa ce se face. Eu dansez pentru ca mi-am impus acest tip de clovnerie publica si se vinde inca. In ziua in care nu se va mai vinde, ma dau deoparte si-mi spun ca s-a terminat portia. Am mers pina acolo cu oportunismul incit am speculat faptul ca ma citea mama patronului la un ziar si seara spunea: “Da-mi textul lui Tudor”. La “National” de pilda, am avut o rubrica, am facut ce-am vrut pentru ca mama si sotia patronului ma citeau primele seara, le ducea ziarul cald. Exista pentru scriitorii care au o posibilitate de a fi si eseisti si de a avea si un punct de vedere social, sansa sa-si creeze un loc. Aici ajungem la miezul problemei si miezul problemei e ca locurile in presa nu se dau, se obtin. Locurile in presa nu se decid, se construiesc, de aceea sint autori care semneaza sus si care semneaza jos, autori care semneaza cu litere mari si autori care semneaza in paranteza. Asta inseamna ca in media se institutionalizeaza un tip de valoare in relatie cu un tip de om, de prezenta. Institutionalizindu-se o astfel de atitudine, ea incepe sa faca prozeliti. In mai multe locuri se scrie ca mine, in ziarele de provincie. Au fost publicatii care mi-au luat textele si mi le-au retiparit – pe care le-au placut. Eu am descoperit ca pot rezista ca scriitor in acest context tulbure, facind doua lucruri care intereseaza un anume tip de valoare: adica textele mele sa fie traductibile, sa poata fi citite asa cum sint ele, in majoritate si in alte tari, cu subiecte de larg consum, atemporale, cum le spui tu, nu din afara timpului, ci din afara momentului. Presa se scrie la zi, eu nu scriu la zi, eu scriu la an, deceniu, eu scriu la o viata intreaga, exista si aceasta posibilitate. Al doilea motiv care ma face sa produc acest tip, trebuie sa poata fi retiparit peste o suta de ani si oamenii sa-l poata citi asa cum il citesc pe Caragiale, pe Cehov cu un interes adaugat care este si un moment artistic. Si pe moment, doua din cele sase texte saptaminale sint povestiri. Adevarul este ca eu nu scriu pentru ziar ca sa public in carti, eu scriu pentru carti si public in ziar, e o smecherie aicea. E o smecherie care functioneaza.

O.: Scriind zilnic nu simtiti ca se pierde ceva?

T. O.: Stiu precis ca se pierde. Dar intotdeauna cind se pierde ceva, se si cistiga ceva. Scriind zilnic stiu ca aceasta da o mare placere si o mare doza de certitudine, de siguranta, esti in sistem. De ce spun asta… Am colegi care au facut o pauza de doi-trei ani si au spus ca  revin. Nu mai exista porti deschise pentru reveniri. In presa nu exista porti pentru reintoarceri, ci doar pentru poarta pe care ei intra zilnic. De ce? Pentru ca si cel mai bun text din presa dureaza o zi sau este reluat ca element de referinta in niste continuitati, dar sint niste continuitati tot perisabile. Vii seara la o emisiune TV si esti specialist la ce s-a intimplat dimineata, cutare i-a dat o palma lui cutare si analizezi. Nu e cam putin pentru o meserie, adica in fiecare zi sa inveti urias ca sa folosesti numai o ora? Nu? Atuncea eu mi-am propus asa, dat fiind ca am la dispozitie un tiraj. Am judecat exact ca un capitalist: ce am eu la dispozitie ca scriitor? Am la dispozitie niste edituri, cartile oricum nu le vind, decit in tiraje mici, o mie, doua mii, esti autor de mare succes daca vinzi trei mii de exemplare proza, esti un autor bunisor daca vinzi cinci sute, esti pur si simplu autor daca nu vinzi nimic. In ciuda faptului ca presa pare foarte departe de cultura, ea fiind foarte integrata in social, ea e mai aproape de cultura decit atunci cind avea pagini special dedicate culturii.

O.: Tot spiritul de capitalist v-a facut sa treceti de la o publicatie la alta?

T. O.: Nu neaparat. E adevarat ca eu, spre deosebire de toti colegii din generatia mea, am facut un efort aparte ca sa vad ce urmeaza. In sensul ca in primii ani de dupa ’90, vreo cinci ani la rind, am fugit in Statele Unite cite doua luni pe an unde am trait conform unui capitalism cultural radical, dar in care se putea trai. Adica mincare si bautura exista in lumea asta fara sa faci eforturi deosebite. M-am pregatit, am vizitat niste ziare, mi-am bagat nasul peste tot, mai mult am venit de acolo cu o pregatire relativ profesionala privind piata de arta. Dovada ca dupa asta am trecut spre acest domeniu aproape profesional, si traiesc din asta, din carti de arta. Nu e nici o gluma, eu nu traiesc din presa, presa e buna, ma ajuta, imi da cit se da, decent, poate chiar mai bine, dar eu traiesc dintr-un sistem de valorizare a operei de arta care in mic totusi il transleaza pe cel international.

Oricit ar fi fost de scirboasa cenzura, existau porti pentru nealiniati

O.: Inainte de ’89 puteati trai numai din literatura?

T. O.: Inainte de ’89 am lucrat in presa. Eu intotdeauna am avut doua sau trei slujbe cind n-am putut sa am patru sau cinci. Asta e regula in toata lumea. Eu dupa ’89 mi-am propus sa-mi modelez viata fara sa stiu in ce directie, acuma stiu in ce directie mi-am modelat-o, dar nu intimplator, ci pur si simplu intuind, invatind ca presa se schimba, ca presa devine o solutie de viata foarte buna, ca tot ceea ce era inainte intimplare va deveni regula, relatia contractuala, ca nu mai depinzi de multi oameni, depinzi de tine si atunci exista un cuvint folosit mai des in sport, “a fost o provocare”. Pentru mine a fost o placere sa vad ce stiu si ce pot.

O.: Poate a  fost o placere sa munciti. Ati facut si timplarie…

T. O.: Stii ce-i placerea? Sa n-ai incotro. Daca n-ai incotro atunci faci din tot sufletul lucrul pe care tocmai il faci pentru ca prost nu poti sa-l faci si altcumva nu ai cum sa traiesti. Dat fiind ca, practic, de la 13 ani a trebuit sa rezist. Am fost elev la Liceul Militar de aici, din Iasi, aici imi dadeau haine si mincare, acasa nu prea puteam sa le am, decit la modul minimal. Dintr-o data a trebuit sa ma intreb cum voi trai in continuare. Voi fi in continuare in armata, inseamna ca am asigurat ceva, de ce ma ocup. Mi-am creat chiar in liceul militar o activitate paralela, scoteam o revista scolara: “Tinere condeie”. De atunci am avut doua servicii. Lucrind la revista nu mai dadeam examene, ma tolerau profesorii. Eu am terminat Liceul Militar de la Iasi, “Stefan cel Mare”, fara sa dau examen de bacalaureat, ca tocmai scoteam numarul festiv. Toata viata mea am fost un ciubucar calificat, nu e nici o rusine, dar asta este o solutie ca sa traiesti.

O.: Care erau compromisurile pe care le faceau ziaristii in presa comunista?

T. O.: Nu erau compromisuri, era un mod de viata, toata viata era un compromis. In momentul in care intrai in presa aveai doua posibilitati: sa fii pentru sau contra, dar mai era o posibilitate, sa fii pentru-contra, sa spui da, da, da si sa faci cum vrei tu.

O.: Dumneavoastra de care parte erati?

T. O.: Eu am avut un mic noroc. Practicind ironia si scriind comentariu cultural, scriai prin raportare la subiect si atunci erai cumva acoperit de subiect pentru idee. In general, sefii nu erau atit de filtrati. La “Viata studenteasca” erau trei sefi, Dohotaru care avea facultate si alti doi. Adjunctul si redactorul-sef atunci faceau facultatea la seral, in timp ce eu eram student la zi si eram angajat la ei la ziar. Eu am fost angajat din anul doi cu dispensa de frecventa. Din cauza ca eram mai virstnic si produceam texte, publicasem deja o carte, si mai era ceva: ca sa poata fi angajat fiul unui mare stab, au bagat doi, al doilea eram eu, de acoperire. Era un nepot de-al unuia din acolitii lui Ceausescu si trebuia ajutat sa parvina. Situatia mea de atunci era cu totul particulara: eram student in anul doi, seful Sectiei Proza-Reportaj la “Viata studenteasca” si “Amfiteatru” si publicam articolele profesorilor mei. Le ceream articole, lui Romulus Munteanu, Dima sau cine erau si le corectam si le spuneam profesorilor mei “aici nu e bine, aici e bine, asta merge, asta nu merge”. Eu stateam la birou si Romulus Munteanu, profesor de Literatura Universala, imi spune: “Lasa, ma, te rog frumos, lasa aia”. “Nu merge, domn’ profesor”. Din ce cauza, pe de o parte ca aveam 28 de ani de-acuma, colegii mei aveau 19-20, deja scriam in mod curent, traiam din asta, mi se facuse o dispensa de frecventa ca sa pot sa iau salariu pentru ca nu aveam un alt cistig. Nu puteam trai din bursa, mama era singura si fara posibilitati si mai exista o posibilitate de a evada, facind un comentariu cu vlaga, cu ironie. Fiind de la inceput cirtitorul de serviciu si tolerat ca atare, am fost lasat. Oricit ar fi fost de scirboasa cenzura, existau porti pentru nealiniati, dar nu mari. “Dom’le, lasa-l asa, in plata Domnului, asa este el”. Adica e toleranta aia pentru asociali si nebuni.

Uniunea scriitorilor a ramas un fel de cantina populara

O.: Care este locul literaturii in presa de interes general?

T. O.: Nu numai locul literaturii, locul culturii, muzicii. Nu exista nici un loc. Citeva publicatii au niste suplimente unde produc niste texte vizavi de cultura. Dar ceea ce era inainte de razboi nu se intimpla acum si poate nici n-o sa se intimple multa vreme.

O.: Ce s-a intimplat? Nu poate fi asimilata?

T. O.: Nu. Cred ca intr-un fel reactia mediei fata de citeva domenii sacralizate de timp ca fiind arte cardinale, sa spunem asa, s-a schimbat si in mod necesar s-a schimbat si au devenit importante alte profesiuni. Sa stii ca pentru intiietatea in arte, in Renastere, se faceau tot felul concursuri si se produceau astfel de texte cu tema: ce este mai importanta, arhitectura sau pictura, muzica sau matematica, matematica era si ea o arta, in general geometria. Erau perioade in care trecea prima poezia, de pilda, proza nu putea sa fie pentru ca nu era inventata proza inca. Practic, romanul si proza in sensul in care-l cunoastem astazi dateaza din secolul XIX. S-au scris niste carti in proza, dar ca Monsieur Jourdain, adica faceau proza fara sa-si propuna sa scrie romane, erau o naratiune. Cred ca arhitectura astazi intereseaza ca arta mult mai mult decit literatura.

Mai e ceva, datorita faptului ca literatura a devenit o ocupatie relativ populara, s-au inmultit romancierii, succesul a devenit o chestiune planificata, nu poti sa mai spui ca mergi la intimplare. Sint carti care isi propun si care raspund unui scenariu. De pilda, in Codul lui Da Vinci, exista un scenariu mondial, o teza care trebuie implementata, impusa. Pentru asta se angajeaza un fond urias, un corp de consilieri care produc teza, scenariul, trama literara si un autor care raspunde. Uneori e fictiv. Sandra Brown n-a existat, autoarea a sute de romane. Numai aici la Iasi s-au publicat citeva romane Sandra Brown scrise de citiva autori locali. De ce? Pentru ca aparuse o nevoie. Sint tari in care nu se mai vorbeste, in America de exemplu, de roman in general, sint linii de autobuze catre Canada sau Vest unde se livreaza romane de profil, de citit in autobuz, pentru patru ore. Sint autori care lucreaza la comanda. Ce vreau sa spun, ca literatura asa cum am considerat-o noi pina prin anii ’60 – ’70, drept un produs al liberei optiuni si al traditiei si al inspiratiei s-a cam schimbat.

O.: Dar acest soi de arta care merge la sigur nu sufera de o viata mult mai scurta?

T. O.: Sint o seama de activitati care abuzeaza de artele plastice, sint de fapt gimnastici spirituale, care preiau din traditie o seama de avantaje, de virtuti si punti catre public si le speculeaza in alta directie. Dovada ca expozitiile de arta plastica, numite actiuni, happeninguri, evenimente, nu se pot lipsi de o vorbaraie infinita, mai mult, vorbaria ia locul obiectului, nu se mai pune chestiunea maiestriei. Si in roman, un tip de maiestrie a devenit populara, toata lumea a invatat sa scrie asa, se invata in scoli, un tip de scris literar. Fiind atit de multa marfa pe piata, e normal ca reactia publicatiilor, ziarelor, sa fie rezervata. Intre altele, pentru ca e blocata opinia, exista un fel de cenzura autoimpusa. “Dom’le, si-au bagat oamenii o gramada de bani in afacerea asta, nu ma apuc eu sa spun ca e proasta. Mai ales ca ei ma platesc pe mine”. Noi trebuie sa intelegem ca orice lucru rau vine si cu ceva bun si orice lucru bun vine si cu ceva rau. A aparut computerul care a radicalizat relatia cu productia de text. Tot textul e gata de publicat, tu scrii, tu corectezi, tu ti-l asumi si nici nu mai e nevoie de mijlocele clasice ca sa-l distribui, iti faci blog si gasesti inca o suta de mii de nebuni care sint compatibili ca tine care spun: “Si eu sint scriitor”. Eu am avut o astfel de intilnire cu bloggeri din Bucuresti care intentionau sa devina membrii ai Uniunii Scriitorilor doar pentru ca produceau text. In toate exista o cauza a cauzelor, o cauza fundamentala, s-au modificat criteriile de valoare. E normal ca globalizarea unui tip de comunicare sa schimbe si modalitatile de comunicare.

O seama de arte mor. Iti dau un exemplu: inainte de ‘89, in Romania, o arta majora era critica literara. Nu exista librarie in care sa nu fie o masa cu carti de cronici, studii literare si asa mai departe. Exista si un institut care producea pe banda rulanta, angajatii de acolo erau obligati sa produca studii. Institutul de Istorie a Artei avea o norma, trebuia sa produca 40 de pagini publicabile pe an, chiar daca nu avea unde sa le publice, existau niste reviste. Ei bine, in momentul de fata, in librariile romanesti mai gasesti o istorie a literaturii romane, cum cea a lui Stefanescu sau o carte din asta. Dar din cei citeva sute de comentatori, au mai ramas doar vreo doi-trei. Unul lucreaza in presa, la “Cotidianul”, dar scrie eseistica politica cu raportare sociala, Manolescu mai e, dar scrie cronica sportiva la “Evenimentul zilei”. De ce? Pentru ca nu mai e treaba comentatorului sa faca literatura.

O.: Care este utilitatea Uniunii Scriitorilor?

T. O.: Uniunea Scriitorilor nu are absolut nici o utilitate. Acest tip de saiuz a fost inventat de rusi pentru toate domeniile culturii ca sa poata stapini subiectul. In toata lumea exista niste asociatii de interese, niste grupari artistice, care fac rost de bani, de sponsorizari, de sindicate cel mult, dar nu uniuni. Numai in partea asta de lume exista academii de stat, in Franta exista academie, dar are un sens istoric, de continuitate, e un intretinut de lux, e un moft de elita. Dar in toata lumea s-a terminat cu ele. In New York exista tot felul de academii, te duci, dai 150 de dolari si iti da o diploma ca esti membru. In Italia scolile elementare se numesc academii, in sensul initial. Saiuzurile si academiile au fost inventie ruseasca pentru lagarul comunist ca sa poti controla si organiza niste bresle care altfel sint turbulente. Beria i-a spus lui Stalin, la 1950 – 1951. Sint miscari intre scriitori dupa razboi si Stalin a intrebat: “Citi scriitori avem noi in Rusia?” “Cam zece mii”. “Cit un regiment? Da-le bani si inchide-le gura”.

De aceea, uniunile au fost niste spargatori de greva la inceput, erai asociat si mergeai pe linia statului si ascultai de ierarhie, traiai. Aveai imprumuturi care nu se mai rambursau, era ca la Uniunea Europeana. Au fost citiva scriitori, cum a fost Jebeleanu, care atunci cint a murit a lasat datorii un milion si ceva de lei pentru ca el tot lua bani care nu se puteau acoperi prin carti, dar nu puteai sa-l opresti si Fanus Neagu. Cei care erau sefi acolo, jefuiau. Acum Uniunea a ramas un fel de cantina populara pentru o suta si ceva de pensionari cu mijloace putine, pentru ca in uniune existau foarte multi traducatori, critici literari, oamenii astia au avut o slujba. Functioneaza cumva o teorie a drepturilor dobindite, nu poti sa le spui: ati lucrat in alt regim, voi muriti. In lume, exista niste asociatii ale traducatorilor, nu stau la mila altora sau a statului.

Libertatea este mai greu de dus decit dictatura

O.: Spuneati ca va cistigati simpatia unor colonei. A fost asta un privilegiu?

T. O.:  Pai da, ca ei citeau. Raspunzind de presa, acesti securisti faceau o cauza, si paznicul de puscarie stabileste o relatie de simpatie: “Ba, saracu’, asta a cazut pe el nenorocirea, nu era el de vina, da’ avea cutitul in mina” si atunci simte si paznicul nevoia sa simta ca e om. Nu poti trai tot timpul cu ideea ca tu esti calau. In ultimii ani, ma rugase unul dintre ei sa-i fac rost de niste salam de la bufetul nostru, ca la ei se terminase. Se degradasera relatiile si acolo, pina intr-atit incit faceau o infratire cu noi, dar ca sa fie liniste pe parohie, ca daca se intimpla ceva raspundeau. Ceausescu inventase in ’80 ideea ca trebuie prevenit – mai important este sa previi revolutia decit sa o inabusi. Multi au spus: ai fost comunist, turnator. Nu e adevarat.

Am plecat in Cehoslovacia sa cheltuiesc toti banii pe o carte acolo, ca sa nu mi-i ia astia prin ’88 si un securist m-a rugat: “Acolo sint granatele ieftine, aduceti si pentru nevasta-mea ca ma roaga mereu si nu am cum”. Nu era mita, el s-a straduit sa faca viza si pentru nevasta-mea pentru ca stia ca nu ramin. Aveau si ei un simt de cunoastere a oamenilor, asta nu e cioflingar, asta are treaba, nu-si lasa meseria. Exista un colonel care de fiecare data cind aparea o carte cerea un autograf pentru sotie. Cum se numeau astea: relatii alterate sau conduse? Eu nu mai stiu cum. Sau, se faceau antologii pentru ziua lui Ceausescu, omagii. Sa stii ca, in ciuda a ce se credea, era foarte greu sa ajungi sa dai si tu o pupatura. Nu prea mergea oricine, eu am incercat o data ca sa vad daca nu asta e conditia, ca-mi intirzia o carte. Si mi-a spus Valeriu Ripeanu, directorul editurii Eminescu: “Lasa, ma, ca sint destui, stai cuminte”. De ce erau destui? Se platea foarte bine, un salariu de director pe o poezie, 3000 de lei. Cenzura, cenzura, dar eu din ’80 am trecut la rebus ca sa nu mai scriu, era o forma de neatirnare. Am spus: eu de aicea nu mai semnez. Rebus insemna linie moarta. Eram seful nimanui.

O.: Dupa ’90 v-ati razgindit.

T. O.: Pai, dupa ’90, avind posibilitatea sa fiu liber, am luat-o cu toata… Libertatea nu este tocmai un cadou, e greu de inteles asta. Libertatea este mai greu de dus decit dictatura. In dictatura ai un avantaj, urasti un singur om, in libertate trebuie sa nuantezi sentimentele, te incarci cu ele, multi oameni sint depasiti ca trebuie sa aiba sentimente si nu le stapinesc. O fi bine, n-o fi bine, il iubesc pe Basescu sau nu-l iubesc pe Basescu, il iubesc pe Tariceanu? Cum fac? Am mai gresit de doua ori.

L-am iubit si pe Iliescu si am luat-o peste bot. E tare greu sa ai optiuni si sa-ti mai spun un lucru: asta nu e un talent tocmai popular, adica orientarea si gindirea si libertatea nu e ceva dorit de toata lumea. Oamenii doresc stapinire luminata, adica ordine, sigurnata, un soi de dictatura libera. Baietii fac ce vor, dar politia bate.

O.: Ati spus dupa ’90 ca va simtiti un recuperat. Ce-ati mai pastrat din comunism?

T. O.: Stilul, adica eu am avut de la inceput o anumita coordonare stilistica prin raportare la niste valori sigure si in literatura si in viata. Mie nu poate sa-mi spuna nimeni ca un anumit tip de scris se duce. Se duce, se termina, exact ca in cazul culturii de tipul Renasterii, dar ramine ca reper cultural major, prin urmare, daca traiesti si inveti meserie prin referinta la niste repere culturale sigure este ca si cum te urci pe un munte, dar stii ca ai doua ancore pe care contezi. Si cind cazi, cazi, dar stii ca te tin alea, te alegi cu sperietura, iti rupi un picior, dar traiesti.

Or, cam asta e cusurul scolii superioare de astazi, a intors spatele reperelor cardinale care nu ca nu se schimba, ele se tezaurizeaza si intr-un sistem de referinta general. Spune-mi tu, crezi ca e posibil ca in zece ani sa se piarda tot ce s-a facut in materie de arta vreme de trei milenii? Nu! A devenit foarte accesibila un tip de activitate culturala care era destul de restrinsa. Discurile, vinilurile costau scump si erau accesibile unui anumit tip de tineri care ascultau Beatles. Chiar radioul era ceva. Acum un anume tip de cultura a devenit atit de accesibila incit seamana a inundatie.

Iliescu este ceea ce se cheama un incasator desavirsit

O.: In Romania libera ati scris aproape 300 de materiale numai despre Iliescu. Mai exista un personaj acum care sa merita atita atentie?

T. O.: Ion Barbu, caricaturistul, cred ca a publicat 2000 de desene in care personajul este Iliescu. El inca mai face caricaturi in “Ziua” cu Iliescu.

O.: Deci personajul inca mai vinde…

T. O.: Da. Sa stii ca Iliescu este, in ciuda simpatiilor si antipatiilor care se nasc vizavi de el, un tip de existenta prin ideologie la care trebuie sa iei aminte. Nu conteaza daca nu-ti place, exista, nu conteaza ca-l detesti, ce faci in situatia asta, cum rezolvi, te certi cu el? Dupa ce mi-am terminat meseria de “iliescian”, am avut niste intilniri cu Iliescu. Ca sa descopar ca e un tip cordial, un tip foarte analitic si cu vino-ncoa’ care nu a pus deloc la inima. M-a intrebat doar asa: “De ce, ma Tudore?”. Pentru ca ma cunostea de cind eram student. I-am dat un raspuns cuviincios: “Pentru ca se poate, daca nu se poate, nu mai fac si spun pardon, am gresit, daca se intoarce roata!” Dar nu se mai intoarce roata. El este ceea ce se cheama un incasator desavirsit. Un politician bun este cel care stie sa discearna la ce primeste, da ce poate, dar cind e vorba sa primeasca vine vremea sa discearna: e mult, e putin, este rau, e definitiv, este important, neimportant. El stapineste perfect aceasta arta a incasatului pe termen lung si stie ca nu e important sa se supere. El are o gindire pozitiva de politician, nu una catastrofica. El pleaca nu de la ideea ca e vesnic, cum crede lumea, ci de la ideea ca se termina portia si atunci cit timp e portie, se foloseste din plin.

O.: A fost un alt personaj care sa-l egaleze?

T. O.: Lucrezi in presa, vezi ca niste nume care erau acum zece ani pe prima pagina a ziarelor au disparut. Asta e soarta subiectului exploziv. E vorba de relatia cu timpul. Politiceni care sa stapineasca aceasta relatie cu timpul nu prea avem. Unul dintre cei care par a o stapini este Nastase, dar a facut niste greseli. Si-a permis sa aiba sentimente in politica. Fata de oameni, familie, popor, poti sa ai sentimente, dar in raport cu politicienii, cu colegii si cu dusmanii, rezolvi, nu stai sa te superi ca-ti spune: te faci negru la fata. Nastase si-a permis. Domnul Teodorovici spunea ca scrie al dracului de bine. Scrie pentru ca gindeste bine, dar atita timp cit nu este tensionat de interes personal.

O.: Considerati ca ziaristii nostri se vind corect?

T. O.: Comertul cu propriul suflet este o meserie foarte grea, nu se da, se invata. Unii n-ajung s-o invete. Se vind incorect din cauza ca nu cunosc aceasta activitate de taraba. Noi vindem opinie si livratorul ofera ceva ce nu poate fi masurat. Se numeste farmec, se numeste prezenta stimulatoare. Eu, trecind timpul a trebuit sa accept ideea, eu fiind macar un tip foarte modest, n-am nici un fel de trufie a valorii. Stiu ca nu se face calcul acum si nu ma intereseaza, traiesc pur si simplu si-mi face placere. Eu am primit un cadou urias de la viata. Tot ce fac, fac cu placere, dovada ca lucrez. E mai important asta decit medicamentele pe care le iau. E un mare cadou, sa-ti placa ce faci, mai mult, sa ajungi acolo unde sa-ti poti indeplini acest capriciu. Eu nu lucrez mult, cu placere, organizat. Eu am acest complex ca lucrez putin. Imi ramin trei sferturi de zi in care nu am ce sa fac, lucrez pe cadenta celorlalti, as lucra 24 din 24. Presa da dependenta, la voi, dependenta se manifesta destul de urit, va imbaietositi la 40 de ani. Trebuie sa luptati sa ramineti femei toata viata. Conditia de femeie trebuie sa o pastrezi toata viata. Pentru ca stai acolo in fata computerului cu tigara in gura, ai in stinga haiduci, limbajul se masculinizeaza, adresarea se toceste, pierzi din nuanta, nu mai apelezi la trucurile femeiesti ca nu mai au valoare.

OTV-ul este un post care face rau public

strong>O.: Vorbeati despre cresterea numarului blogerilor. Spre ce tinde media?

T. O.: Media tinde spre ceea ce a ajuns media din tari foarte asezate de regim democratic, adica la o relatie extrem de stricta cu legile. Aproape tot ce scriem noi acum e penal in alte tari. A existat un studiu realizat de o organizatie de control media – apropo de cazul Mailat. Din cele citeva sute de articole publicate, trei sferturi sint emotionale si preiau informatia de la mina a doua si o comenteaza. In ’92-’93 am dat un soi de proba la un ziar american de ce-as putea sa scriu daca m-as hotari sa ramin acolo si am produs un text vizavi de realitatea romaneasca si mi-a subliniat cu rosu si mi-a spus ca toate lucrurile astea sint penale aici, te dau in judecata pentru ca este atac la persoana, la institutie, la democratie, totul era atac. Noi numim libertate ceea ce este lipsa de norma in sistemul administrativ si legal. N-avem ministru de Justitie, cum putem spera la o relatie corecta intre media si penal? Asta nu e libertate, e haos. Stiinta inseamna sa pui ordine in haos. Tarile asezate practica o presa stiintifica, se poate. La facultate se invata, dar in cursuri colaterale, in alte tari asta e cursul principal, cursul de etica profesionala. E ca la medicina, intii sa nu faci rau. OTV-ul este un post care face rau public.

O.: Si atunci de ce nu avem voie sa-l eliminam de pe piata?

T. O.: Nu trebuie sa-l eliminam, se elimina singur. El raspunde unei nevoi. Sa vezi care e diferenta intre societati, noi vorbim de estul si vestul Europei, in Romania exista babe, conceptul de babe este un concept national. In Europa de Vest nu exista babe, exista doamne in etate, nu au infatisare de babe, nu sint ca niste femei care au trait prea mult, ci sint cetateni in etate care au probleme, unele financiare, altele materiale. In Romania doar oamenii cu profesiuni liberale foarte bine marcate nu devin mosi.

Ei bine, presa are o directie, din fericire. Directia este stabilita de faptul ca nu are incotro. In stinga nu se poate, in dreapta nu se poate, trebuie mers intre directiile celorlalte tari. Ieri am avut un dialog politic cu un surdomut. Blibli… Asta insemna “Tariceanu, sa-i dai la fund”. E un subiect frumos – cum am discutat politica cu un surdomut – el aratindu-mi prin semne ce le-ar face. Presa noastra are un moment foarte bun, e perfectibila intr-un singur sens. E perfectibila intr-o directie buna, adica nu ne lasa sa fim prosti. Toata lumea spune ca presa noastra e inaclaita, e normal pentru ca in presa e papica si atunci vin tot felul de disperati. Se inmultesc tabloidele, in toata lumea sint tabloide, dar la locul pentru tabloide, nici nu se asaza pe aceeasi masa cu ziarele serioase, exista un fel de separatie. Pentru ca in Occident s-a ajuns la o separatie a mediilor sociale destul de reala, pe partea asta a strazii trec boierii, pe cealata parte trec golanii. La New York exista o strada 110 care face separatia intre Manhattanul civilizat si Harlem, dar nu treci dincolo. Sint granite subintelese, iar presa beneficiaza de aceste granite mondiale subintelese care ii dau o singura directie: sa fie mai buna. Acest acces la informatie produce un rau la un om care s-a nascut sa fie prost, dar il face si mai destept pe cine e crescut sa invete.

Andreea ARCHIP