“Vreau sa dovedesc ca sintem setati pentru nemurire”

Anca Parghel este unul dintre artistii care vorbesc despre sine nu doar prin muzica pe care o cinta sau o lasa generatiilor ci si prin cuvinte si felul ei de a fi. Se spune ca isi magnetiza publicul la concerte si dupa ce am intilnit-o am inteles de ce. Cel mai bine vorbeste despre Anca Parghel ea insasi. Dumnezeu sa o odihneasca intr-un loc cu muzica!

ROXANA LUPU: Esti considerata o diva a jazz-ului si a improvizatiei de jazz. De la inaltimea acestui statut tie nu ti-a parut un compromis colaborarea cu Tom Baxer si Fly Project, ci o oportunitate…

ANCA PARGHEL: Daca o privesti ca pe un compromis, e un compromis. Daca o vezi oportunitate, oportunitate este. Depinde de ce sens dau eu acestui lucru.

R. L.: Asta ar insemna ca nu ai limita in ceea ce priveste muzica?

A. P.: Nu. Nu ma limiteaza nimic, nici in viata nici in muzica. Nu am nici o bariera, nici o inhibitie. Cine vine la mine, si daca vine Adrian Copilul Minune la mine sa-mi propuna jazzo-maneaua, zic da. Pentru ca stiu ca va iesi aur curat.

R. L.: De ce? Esti facuta ca din miinile tale sa iasa aur sau pur si simplu crezi in relatiile pozitive despre oameni?

A. P.: Nu, e de sus. Nu ma laud: ce ating se face aur. Sint un instrument. Nu eu, ci prin mine. Si diva este un cuvint folosit pe pamint, suna frumos. Intoarceti cuvintul si o sa vedeti ce da. Eu nu sint avida decit de viata.

“Vreau sa intilnesc toti oamenii pamantului odata. Nu vreau sa ratez nici o fiinta”

R. L.: V-am privit in videoclip “Brasil”, piesa cu care ati concurat la Eurovison… Erati din filmul acela, adica va incadrati perfect in peisaj…

A. P.: Am filmat la Rio de Janeiro, da. Tom, cind m-a auzit cintind la un concert de muzica latino, si-a dat seama ca pe acest feeling latino o sa mergem… Dar ce bine ne prinde acest feeling… Eu sint ca si cum as fi de acolo. Brazilienii zic ca sint de-a lor. Nici nu s-au indoit cind m-au vazut, cind m-au auzit vorbind. Dar eu oriunde ma duc, de acolo sint. Cred ca si-n Suedia daca ma duc par a fi de-acolo. Si da, fara sa fi fost facuta muzica noastra in Brazilia, parea de-acolo. Undeva, s-au mai facut jocurile astea. Undeva, in alta lume.

R. L.: Ai acumulat public tinar, care te-a cunoscut cu aceste doua hituri dance recente, “Brasil” si “Zamorena”…

A. P.: Vreau sa ma cunoasca toata lumea. Nu pe mine. Ce vine din mine. Si sa ma iubeasca, sa ma placa, sa ma doreasca. Sa ma cunoasca toata lumea: copiii de doi ani, tinerii, batrinii, si oamenii care stau in fata televizorului si nu pot iesi afara…Vreau sa intilnesc toti oamenii pamintului odata. Nu vreau sa ratez nici o fiinta.

R. L.: De ce ai stat “ascunsa” in Belgia toti acesti ani?

A. P.: Pentru ca am plecat din tara cind nu era bine. Mereu am avut o durere in suflet si mi-am dorit sa revin.

R. L: Spuneai intr-un interviu ca daca Romania ar fi aratat asa cum este acum la acel moment, nu ai mai fi plecat…

A. P.: N-as fi plecat. Recunosc totusi ca a fost o alta scoala data de viata, dura, o alegere pe care mi-am asumat-o. A fost o desprindere cu rupturi singerinde si care inca se inchid. Nu sint o plecacioasa, o voiagera, o turista, sint legata prin natura zodiei si de casa, si de copii, si de ciinele meu… Numai meseria a fost cea care m-a smuls si m-a trimis sa mai experimentez inca ceva, si inca ceva, si inca ceva. Sa vin de acolo dublata, triplata, cu mult de spus, cu mult de aratat, cu mult de trait. Oriunde m-am dus am invatat, am tras de mine, n-am stat nicioadata asa… in expectatie. Si sa spun dupa aceea si altora.

R. L.: Ai concertat pe marile scene ale lumii. Rememoreaza o colaborare pe care ti-ai dorit-o mult si ea s-a intimplat!

A. P.: In ‘89 m-am intilnit in conjuncturi divine cu un pianist german cu care am inregistrat multe CD-uri… si care a organizat multe turnee pentru mine. Am urcat impreuna: el ca bani si ca nume, eu ca nume. A fost apoi plecarea la Bruxelles datorita contrabasistului cu care cintam in aceasta formatie si care este profesor la Conservator acolo.  Si-a dat seama ca poate sa ajute, sa intervina, pentru ca ar fi mare pacat de Doamne-Doamne sa  uite, sa lase… Sint intilniri istorice care au schimbat viata mea.

Apoi ajung la Tom Boxer. Eu m-am gindit cind l-am intilnit si i-am spus mental: “Unde ai fost pina acum?” El spune ca se inroseste cind vorbesc asa despre el, dar nu exagerez. Desi e tinar. Dar ce e virsta? O coordonata ca sa stim de unde ne luam pe pamint, prin acte. El poate sa fie mult mai batrin decit mine.

R. L.: Esti cintareata, compozitoare, profesoara la Colegiul Regal din Bruxelles,  dirijor, mama… Nu obosesti facind toate astea?

A. P.: Cine posteste negru doua zile pe saptamina ca mine si in restul zilelor ciupeste ca o pasare… are o energie teribila, colosala. Prefer sa dorm opt ore sau noua decit sa maninc.

R. L.: De ce postesti?

A. P.: Pentru ca vreau sa fiu frumoasa. Nu vreau sa incarc trupul meu inutil, cu ce nu ii trebuie numaidecit. Vreau sa n-am virsta. Sa se spuna despre mine: citi ani are femeia asta, 15? Pai nu, ca are 60. Cum?! Cit?!! Vreau sa dau exemplu ca se poate mentine tineretea si ca sintem setati pentru nemurire. Noi nu sintem setati pentru moarte, sintem setati pentru nemurire. Eu imi doresc si la 100 de ani sa fiu tot asa.

R. L.: Iti doresc mult succes.

A. P.: Multumesc, mai astept participanti, sa le spun cum sa faca.

“Jazz-ul a fost ceva excitant pentru creierul meu”

R. L.: Cind ti-ai dat seama ca jazz-ul e calea ta si nu violoncelul, de exemplu?

A. P.: Pai daca eu cint de la doi ani. E clar ca a fost o pasarica maiastra acolo, care a inceput sa gingureasca, sa ciocirleasca, sa ciocirliteze de mica. Era clar ca era ceva cu mine. Dar jazz-ul a fost ceva excitant pentru creierul meu, ca si cum nu gaseam ceva care sa ma satisfaca pe mine ca si creatie, decit aceasta muzica ce cauta, nu da de-a gata, precum clasicul. Jazz-ul sapa.

R. L.: La liceu sau la facultate l-ai descoperit?

A. P.: La liceu m-a luat cu jazz. Se auzea peste tot muzica asta, era atit de armonica, de innebunitoare, de grea… te pune la treaba. M-au vazut acolo ca improvizez pe orice si mai tirziu au zis, dom’le, avem formatie, pe cine luam? Anca, ca ea era cu…

R. L.: Crezi ca jazz-ul este pentru persoane care au multe de exprimat?

A. P.: Da, pentru ca eu nu exprim note, exprim stari. Pe tine te exprimi, viata ta. Ce traiesti nu se pierde, nu se inchide in tine. Ci se deschide si iese inspre lume, asa de frumos…

R. L.: Te vindeca jazz-ul?

A. P.: Obosirea creierului ma vindeca, ca-l pun la treaba. Nu execut ca sa fiu frustrata, sa cint o piesa de 200 de ori la fel. Aia-i moarte curata. De aia se sinucid cintaretii de pop, pentru ca saracii au scos un hit si cu ala merg 30 de ani.

“In comunism abia asteptam urmatoarea plecare”

R.L.: Cum ai supravietuit in comunism?

A. P.: Aveam copii si nu era papa pentru ei. Nu era papa in general. Numai nebunii pot sa-si creeze o alta realitate, pe linga cea care era, pentru a supravietui. Am supravietuit, dar eram acolo si nu eram acolo.

R. L.: Aveai probleme cu iesitul din tara la concerte?

A. P.: Da, inainte de ‘89 erau calculate iesirile mele. Dar eu eram iubita si de catre cei care dadeau viza pe pasapoarte. Se vedea clar ca ce

sa-mi faci, sa ma omori? Dar erau unii rai cu mine si-mi faceau curte si daca nu cedam, nu-mi dadeau voie sa plec. A fost acolo la Suceava un mare om, care m-a lasat sa plec. Toti ziceau nu si el a zis da. Am avut norocul unor mari oameni, care m-au ajutat.

R. L.: Care era sentimentul pe care il incercai cind te intorceai de la minunile de acolo?

A. P.: Pai eu nu eram aici. Abia asteptam urmatoarea plecare. Am stiut sa trec dintr-o apa in alta, m-am format asa ca o extraterestra, ca sa pot sa am grija de familia mea. Puteam sa mor pe trenuri venind de la Suceava sa iau vize, sau noptile, la cozile interminabile la Ambasada Germaniei, unde isi bateau joc de mine… Dar eu am fost exasperanta. Daca ma opresti eu nu fac decit sa bat mai tare la acea poarta. Am zis ori crap eu, ori se implineste. La ce sa renunt, la Dumnezeu? Am zis ca-mi voi trece probele vietii, pe care eu mi le-am compus: eu am vrut familie de la 18 ani si doi copii la 19 ani. A fost supraomenesc sa merg cu toate astea impreuna, cu familia si cu muzica.  Am fost imberba si am zis “Si ce? Vreau!”

“Cint ca si cum inainte de concert mi s-a spus ca e sfirsitul lumii”

R. L.: Te incinta faptul ca cei doi baieti ai tai te-au urmat in muzica? Sinteti un family band…

A. P.: Ciprian a vrut sa fie sofer de Formula 1 si imi reproseaza si acum. Iti dai seama ce prost ma simt eu atunci. Dar amindoi nu ca sunt talentati, sunt iesiti din comun. Asa ca mi-am facut cu ei trupa mea. Le-am zis, daca vor sa picteze sau sa faca arhitectura, s-o faca mai tirziu pentru ca in muzica te formezi de mic. Copiii care fac muzica sunt mai destepti, mai rapizi in decizie, mai vioi.

R. L.: Asta face muzica din tine?

A. P.: Pai daca tu cinti cu doua miini, doua picioare, ce fel de om supranatural e acesta? Care cu fiecare din cele patru membre cinta altceva? Asta e om normal?  Dar noi avem de acum niste chestii care nu mai sunt intre mama si fiu… Ne ciondanim de nu se poate. Ma ia  cel mic, ma face varza dupa un concert: ba ca m-am miscat prea mult, ba ca nu m-am uitat la el ca sa-mi dea finalul la o piesa. Si suparare mare, zice ca nu mai cinta cu mine. Sint foarte cinstiti, muzical si financiar. Tot ce se cistiga se imparte in trei. Ei de mici cistiga impreuna cu mine, de la 13 ani si respectiv, 16.

R. L.: De ce se indragostesc oamenii de tine dupa concert?

A. P.: Asta-i victoria absoluta. Au simtit ca-i iubesc. Eu ce dau, aia primesc. Eu iubesc orice: nu conteaza ca-i tigan, ca-i bolnav, ca-i gindacel, ca-i strimb. Iubesc tot. Nu concertele in sine conteaza, nici ce cint eu, astea sint orgolii… Sa le dau tot, ca si cum ar fi ultimul concert. Ca si cum mi s-a spus ca e sfirsitul lumii si asta e ultimul concert. Asa fac de fiecare data. Si clacheaza toata lumea: “Ce e asta? Ca nu mai e muzica…”. Putini merg pina la limita… Mercury, Piaf, au fost. Mari oameni care au tras pe carnea lor, pina la capat, ca si cum aia a fost ultima chestie pe care au putut s-o dea. Dar ma enerveaza categorisirile astea, ca eu sint jazz, ca-s spacey jazz, bla bla bla… Am spus doar Anca Parghel. Cine vrea sa vada ce pot eu sa le dau sa vina, ca le dau cu drag.

R. L.: Vezi talente fertile pentru jazz la noi?

A. P.: Este talent fertil pentru muzica ce se situeaza in apropierea jazz-ului, adica blues, evergreeen – care e o categorie imensa, din care jazz-ul a luat piese, si in care intra Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Tony Balet. Acest cuvint – jazz – ma indispune pe undeva, pentru ca e un cuvint folosit elitist. Eu insa pot sa cint si pentru regii lumii si pentru oamenii din strada. Eu l-as inlocui cu ceva mai apropiat de oameni. Dar daca eu sint in Romania, e ok. Cine vine la mine, pleaca indrumat cu ceva.

“Cint la nunti si fac un show de nu se poate”

R. L.: Ai fost solicitata sa cinti la vreo nunta?

A. P.: Da, bineinteles. Si pe cale publica anunt in mod oficial si cu aceasta ocazie, ca da. Si-as vrea cit mai multe perechi de dragastosi si viitori soti sa ma caute: fac un show de nu se poate. N-o sa stea nimeni pe scaun, ca le fac program de dans terminator.

R. L: Dar cine v-a chemat avea o anumita cultura muzicala sau mai degraba cineva care va cunostea celebritatea si a zis “Eu p-asta o vreau”?

A. P.: Eu stiu sa cint tot. Cere-mi ce vrei: seara frantuzeasca cu repertoriu Edith Piaf, sau poate o mesa cu Carmen de Bizet, sau Charlie Chaplin cu “Smile”… sint exasperanta, stiu orice.

R. L.: Ce isi doreste cel mai mult Anca Parghel?

A. P. : Sa fac film si sa slabesc. Am dat trei kilograme jos si vreau sa fac film, dar FILM. O sa vezi, e o supriza. Incep deja filmarile in aprilie la un super serial rominesc. Mai vreau sa scriu o carte, despre mine, care se va chema “O zi din viata universului”. O am, cind m-apuc de scris, tre’ sa ma ascund. La ce-o sa scriu acolo, o sa le fie rusine la copii mei sa mai iasa din casa. Or sa zica “mama, ce ne-ai facut?”

Roxana LUPU

Interviu realizat in luna aprilie 2008