Meșterul Manole nu ne-a învățat greșit. Orice ai face, există o bucată din tine îngropată acolo

Ultimii șase ani l-au surprins pe Augustin Ioan creionînd necropola regală de la Curtea de Argeș, la fel cum îl surprinsese un profesor în copilărie desenînd case „cu turlă” pe gardul ce străjuia una dintre taberele de arhitectură din zona dobrogeană. Îmbrățișînd mai întîi în neștire și mai apoi calculat și cu maturitate, arhitectura și catedra, s-a lăsat ghidat spre o creație care se naște mereu din idee și pe care insistă să o dea moștenire mai departe. În drumul său n-a ezitat să așeze pe foile-i mari și albe un proiect ce a creat prin simpla-i complexitate o intrigă asemenea unei pînze de păianjen, Catedrala Mîntuirii Neamului.

Sînteți unul dintre cofondatorii Habitat și Artă din România. Cum a ajuns acest proiect să se materializeze și în mîinile dumneavoastră?

În 1996 l-am cunoscut pe A­le­xan­dru Nancu prin intermediul u­nei rubrici de televiziune pe care o aveam. Luiza Tarcan era redactor al acestei rubrici și a devenit ulterior soția lui Alexandru. Între dife­rite vizite la atelier împreună cu Luiza am tipărit această fundație, Habi­tat și Artă în România, cu gîndul de a fo­losi intervenții artistice în „acu­pun­ctura urbană”. Intervenții mini­male în anumite locuri cu relicve ar­hitecturale, dar care puteau fi sal­vate, reactivate. Adică să redevină interesante după ce au fost uitate. Pro­iectul e mai degrabă unul de ac­țiune socială decît de artă. Ne folo­seam de artă, de arhitectură, dar des­tinația nu era arta. Trei ani la rînd am făcut ediții ale proiectului, pri­ma fiind la Constanța. Apoi am fă­cut ediții succesive. Primarul Flo­rin Zamfirescu, pensionat acum, și dînsul ne-a chemat, l-a chemat pe Sandu și a zis „Hai să facem asta și la Vîlcea”. Asta se întîmpla în 1998-1999. În 2000 s-a schimbat prima­rul, a venit unul nou și a ras tot ce făcusem. Asta s-a întîmplat cu mai multe proiecte. Mai era un proiect interesant la Călărași, în care se fo­loseau de componente metalice, de tot felul de piese, fiind combinatul de oțel acolo, și le-au reasamblat ca obiecte urbane și le-au amplasat în orașe. Evident, s-a ales praful și de el. Așa m-am cunoscut cu Sandu și am rămas prieteni. Avea un mod foarte haios, de sculptor. Nu prea mă mai ocup de proiect de cînd a murit el. Nu mai e la fel pentru că Sandu ne electriza, exact ca pe broaș­te, cînd pui electrozi în apă. Acum nu prea mai are cine să ne scoată din amorțeală și e păcat pentru că era un proiect bun. Sînt totuși alții care fac lucrurile începute de noi.

Eu am făcut filosofie dintr-un motiv foarte egoist. Trebuia să fac efortul ăsta ca să răspund la întrebări ulterioare precum „tu de unde știi ce semnifică asta?

Spre arhitectură ce v-a adus?

A existat un declic, dar nu pentru că mi-am dat eu seama, ci pentru că mi s-a spus să fac asta. Eu am făcut și gimnaziu și școală de arte în Tulcea. Pe profesorul meu de la școala de arte, Adrian Pană, îl aud și acum, eram într-o tabără de artă, printr-a șasea, și eu stăteam pe gard și desenam case. Și mi-a zis „Tu cum desenezi numai case, ar trebui să te faci arhitect”. Asta a colaborat cu fap­tul că am vrut să mă duc la lice­ul de arte la București și ai mei s-au împotrivit pentru că părea să fie o meserie fără viitor. Eu voiam să fac arte plastice și ei nici n-au vrut să audă, așa că am ajuns să fac matematică – fizică la Tulcea. To­tuși după aceea am intrat la arhi­tectură din prima. Nici în liceu nu m-am lăsat și timp de doi ani am fă­cut meditații pentru că voiam să in­tru și știam că doar ceea ce faci la cursuri nu e suficient. Nici acum nu e suficient ca să intri și acum spa­țiul academic e mai deschis. Atunci existau 50 – 60 de locuri pe an și cînd am dat eu am fost nouă și jumătate pe loc.

Deci premisa era „intră cine vrea, rămîne cine poate”.

Da, exact așa era, dar mai ales cu intratul nu ne era ușor. Au fost și situații cînd erau și cîte 12 oameni pe loc, se mai eliberase puțin cînd am intrat eu. Atunci, în anul cînd am mers, și după probele eliminatorii, am rămas cîte trei pe loc. Du­pă probele de matematică am in­trat al optulea.

N-a existat prima biserică, căci au fost de fapt trei. Trei biserici dintr-o lovitură

Vă mai amintiți cum arăta prima clădire pe care ați proiectat-o?

O, da! Eram student încă și am făcut vila unei verișoare de-a tată­lui meu, la Smîrdan, lîngă Brăila. Am făcut o casă, nu e nimic special în ea, dar am simțit satisfacție pentru că lor le-a plăcut. Cel care a construit-o a fost unchiul meu și a ridicat-o consultîndu-se cu mine. Nu e satisfacție mai mare cînd ești arhitect, decît să-ți spună clientul că îi place să stea în casa pe care ai făcut-o. Am primit de două ori în viață astfel de telefoane, și a treia oară a venit o familie tînără, o pe­re­che, potențiali clienți și mi-au spus că au fost trimiși de un proprietar al unei case pe care o făcusem. Da­că te recomandă clientul e ga­ranția supremă. Nu trebuie să-ți mai faci reclamă.

O bună parte din viață v-ați dedicat-o construirii lăcașurilor de cult. Prima biserică o mai știți?

N-a existat prima biserică, căci au fost de fapt trei. Trei biserici din­tr-o lovitură. De proiectat le-am pro­iectat odată, dar de construit le-am construit pe etape. Și toate trei la Slo­bozia. Două dintre ele sînt gata, iar a treia nu s-a mai ridicat. Una dintre ele este chiar reușită, mai ales la nivel de pictură, ceea ce în Ro­mâ­nia este un lucru rar. E foarte greu și cel puțin la fel de important ca arhitectura.

Aveți multe proiecte de factură religioasă. Cum vă influențează asta relația cu divinitatea?

Asta e o întrebare prea grea. Eu mă bucur că s-a întîmplat așa. Nu e o alegere care îți vine în cap din prima. Acum, nu simt că m-am axat doar pe zona religioasă, căci am fă­cut și memoriale, am lucrat și alte­le decît ortodoxe. Cred că orien­ta­rea asta s-a construit din aproape în aproape. Am condus alegerea, nu s-a produs împotriva voinței mele, dar nu aș spune că a fost un plan. Singurul plan a fost cînd m-am în­tors din SUA în 1995, am primit a­ceastă comandă de trei biserici, dar scrisesem deja o carte despre asta, împreună cu Radu Drăgan, nu­mi­tă „Ființa și spațiul”, în care eu ci­team din perspectiva obiectului de arhitectură, al spațiului, Biblia. Deci, într-un fel, fără să știu, cu doi ani înainte, mă antrenasem la chestia asta. Azi o citesc cu o anumită in­dul­gență, mi se pare puțin naivă. Nu am spus nicio prostie, dar e șocul unui neofit. Eu făceam lectura Bib­liei ca pe o carte în care sînt scrise lucruri despre propria profesiune. La partea cu credința e ciudat să spui ceva, pentru că există unghiuri de plonjon în tema asta și ra­portarea la ea. Fiecare are ori un mo­tiv bine întemeiat pentru orice sta­re. Nu e o formulă. N-aș putea să mă dau exemplu de ceva anume, poate doar uneori de exemplu ne­gativ.

Pe lîngă doctoratul în arhitectură, ați terminat și unul în filosofie. Cum se îmbină cele două în meseria dum­neavoastră?

Acum sînt tot felul de noutăți. În Sala Sfîntului Sinod sînt pereți dubli și între pereți sînt tot felul de juncțiuni. E foarte straniu ce se întîmplă acolo.

Mai am și un titlu de licențiat Ho­noris Causa în Teologie Orto­do­xă, primit din partea Centrului de Studii Ortodoxe Tradiționaliste din Etna, California. Arhie­pisco­pul ortodox de acolo a fost directorul u­nei fundații din București. Am lu­crat cu el din 2001 – 2002, cît am fost plecat și am rămas prieteni și a­­cum. Îmi e aproape ca o figură pa­ternă, mai ales din punct de ve­de­re spiritual. Eu am făcut filo­so­fie dintr-un motiv foarte egoist. Te­oria arhitecturii are atingeri superioare cu filosofia. Trebuia să fac efortul ăsta ca să răspund la între­bările ul­te­rioare. Ce puteam să spun dacă e­ram întrebat „tu de unde știi ce sem­nifică asta?”. După ce am fă­cut fi­lo­sofie contemporană cred că am pu­tut să am o viziune mai com­plexă asu­pra propriei profesiuni și a spa­țiului. Trecusem deja la preocupa­rea asta cu spațiul sacru și pentru asta îți trebuie și idei introspective. Asta nu e același lucru cu faptul că trebuie să știi foarte mul­te biserici, tot felul de tanii sau me­trice. Tre­bu­ie să știi să intri și-n adîncime. Sînt lucruri care se văd sau nu. La asta se adaugă bătrîne­țea care îți adu­ce înțelepciune. Eu cred că mi-a fost de folos faculta­tea asta.

Am zis că aici după mîna mea trebuie să cîștig sau să pierd și am făcut singur design-ul catedralei

În 2002 vă înscriați în competiție pentru construcția Catedralei Mîntuirii Neamului și ulterior o și cîștigați. Ce v-a determinat să faceți asta?

Discuția despre cîștig e una se­cundară în sensul în care s-a schim­bat locul de amplasare al catedra­lei și cum s-a mutat amplasamentul nu se putea plasa exact clă­di­rea. În apărarea mea aș spune că în astfel de situație, la o asemenea scară a obiectelor, nu e un proiect pentru un om, e un proiect pentru o echi­pă de arhitecți, care ulterior, lucrea­ză, schimbă, negociază. Asta ar fi trebuit să se întîmple cu noi după aceea, dar s-a schimbat amplasamentul și evident clădirea nu mai era aceeași. Toată lumea a răsuflat ușurată că a scăpat de noi. La capitolul determinare n-a fost prea greu atunci. Era o temă la care noi ne-am gîndit și am venit cu un răs­puns. Am vrut să fie cruce greacă, am vrut să recapituleze cumva bisericile im­portante din toate colțurile țării. Am strîns mai multe teme în ace­lași timp. Am fost mai mulți cei ca­re am lucrat pentru asta. E ade­vărat că ul­tima față am dat-o eu per­sonal. Au fost și întîmplări perso­nale. Mi-am rupt mîna stîngă și piciorul stîng, chiar în ziua cînd s-au anun­țat rezultatele. A fost un mo­ment foar­te straniu.

Credeți în coincidențe?

A fost ca o tură la institutul de aranjare al coincidențelor, vorba lui Radu Cosașu. Sînt fenomene, nu știu exact dacă să le numesc coin­ci­den­țe. Poate a fost un semnal, căci în ziua cînd s-au anunțat rezultatele eu eram în munți, la Zărnești, pe șantierul unei alte mănăstiri pe care o făceam acolo și coborînd de pe munte, am căzut și mi-am rupt mî­na și piciorul. M-am dus la poze, la prima etapă, la premiere, în cîrjă. După a mai durat două luni pînă am cîștigat noi fără drept de apel și mi-a dispărut orice gînd.

Cît timp a luat de la idee pînă la finisare?

Strict cît a durat concursul. În ul­ti­ma clipă l-am predat. Toată ne­bunia asta a fost făcută foarte pe fugă, prima fază două luni, cea de-a doua alte două luni. Intri așa în­tr-o stare de agitație, dar știi că trebuie să înceapă proiectarea și asta este. Sau cel puțin ar fi trebuit să în­cea­pă și trebuia să luăm toate conse­cin­țele în calcul. Ca schiță de idee eu zic că am fost destul de bine pe temă. Am lucrat cu o echi­pă de ti­neri colegi, Tudor Rebe­niuc, An­drei Nistor, Viorica Popes­cu, Irina Dragomir, încît era și o maree de idei care veneau, unele trăsnite, al­tele interesante, nu pot să-mi a­sum tot creditul. Decît la faza a do­ua, am zis că aici după mî­na mea trebuie să cîștig sau să pierd și am făcut singur design-ul. Fiind și imobilizat la pat aprope, din ca­uza fracturilor. A fost un mo­ment in­te­resant din viața mea.

De ce are nevoie un lăcaș de cult, cel mai mare din țară, de un buncăr atomic?

Asta e o temă foarte lungă. În primul rînd că o asemenea clădire are inevitabil, din motive structurale, un subsol destul de important. Și ăsta este un spațiu cu care trebuie să faci ceva. În al doilea rînd, nu e o clădire într-un parc, e un loc cu multe camere. Ei voiau și atunci un muzeu al ortodoxiei, o zonă de în­mormîntare a patriarhilor, o crip­tă. Pentru ce se întîmplă acum nu am nicio competență, dar tema a fost făcută de o echipă de arhitecți foar­te pricepuți. Eu protestasem în 1991 în fața unei idei asemănătoare. Vă­zînd cum e tema și unde vor s-o am­plasaze părea caraghioasă și am în­cercat să-i conving pe toți colegii mei să nu participe. De data asta i-am încurajat să participe pentru că oamenii propuneau o temă foarte pro­fesionistă. Era plauzibilă, se pu­tea face. Și locul ăla e potrivit, cu anumite servituți, cu modificări în subteran, pentru că avea și sens urban. Noi separasem clădirile pe bulevardul Unirii de acum. Acolo se putea rezolva lucrurile foarte cu­rat separînd alte rosturi, decît cel din spațiul sacru. Acum sînt tot fe­lul de noutăți. În Sala Sfîntului Si­nod sînt pereți dubli și între pereți sînt tot felul de juncțiuni. E foarte straniu ce se întîmplă pe acolo.

Poate a fost un semnal – în ziua cînd s-au anunțat rezultatele proiectului Catedrala Mîntuirii Neamului eu eram în munți, la Zărnești și coborînd de pe munte, am căzut și mi-am rupt mîna și piciorul.

Din spațiul european, este vreun obiect care v-a impresionat prin arhitectură?

Sînt atît de multe, încît ar fi ne­voie să rezum vreo 15 ani ca să pot alege. Prima mea vizită peste ho­tare a fost în nordul Italiei, la Vene­ția și pot să zic că am rămas și acum marcat de ea. Mă duc ori­cînd cu ma­re drag, aproape cu cadențe de me­tronom mă duc și continuă să mi se pară fabulos.

La un moment dat vezi o pereche de ochi și ceva se cuplează. Apare o scînteie de înțelegere reciprocă și un efect șoc

Care dintre reușitele dumneavoastră în arhitectură v-a adus totuși cea mai mare satisfacție?

E foarte dificil. Eu simt că mă implic aproape la fel de mult și-n­tr-o casă obișnuită și într-un pro­iect de anvergură. Am lucrat foar­te bine cu regretatul Alexandru Cor­nescu, de pildă de vreo două trei ori am reproiectat împreună ex­poziția te­ma­tică pentru Muzeul Lite­raturii din București. A fost o ex­periență foarte grea, pentru că a­vea și un­ghiul ăsta, să zicem de scriitor, de persoană interesată de text, și a fost un moment interesant. Cate­dra­la pe care o fac la Curtea de Ar­geș a fost proiectul principal pe care l-am avut în ultimii șase ani și este în continuare. E oarecum pe partea asta de pietrărie, mozaic, pe amenajarea interioară a necropo­lei. Și între timp, primesc vestea nefericită a primei ieșiri în public, moartea reginei. Speram ca primul moment să fie unul fericit. După această ieșire vă dați seama că am obținut cumva satisfacția asta. M-a sunat pictorul Sorin Dumitrescu să-mi spună că-i place și c-ar vrea s-o picteze. Astfel de lucruri, aș fi ne­cinstit să vă spun că nu sînt flatante, dar după opt ani. Căci în 2000 am început. Meșterul Manole nu ne-a învățat greșit. Orice ai face e o bucată din tine îngropată acolo. Si­gur, am avut și mici porecle, cu Meș­terul Manolache, studenți care m-au întrebat dacă mă arunc de pe acoperiș. E parte din socializarea stu­dent – profesor.

Cum se formează legătura asta cu ei?

Cred că ei sînt mai în măsură să răspundă la asta. Eu tind să cred că sînt mai periculos uneori cu lu­crurile care țin de disciplina mea. Și țin foarte tare la punctualitate. În rest, cred că intervin un soi de sentimente paterne, căci am trecut de perioada fratelui mai mare. Mă străduiesc pe cît posibil să fiu prie­tenos cu ei. Mă străduiesc să-i ajut și în circumstanțe care nu țin ne­apărat de cele profesionale. De cînd sînt și îndrumător de doctorat, sen­timentul că lucrezi unu la unu e mult mai reconfortant. Nu e ca atunci cînd spui poezia la 300, nu-i vezi și clar nu-i identifici nici cînd te salută pe stradă. Pe cînd lucrul la doctorat e mai personal. Am avut 10 doctora­te cu studenții și cu cîțiva dintre ei chiar continui să am relații foarte apropiate și acum.

Vă dați seama din prima cînd un student are cu adevărat înclinație spre arhitectură?

Da, cu siguranță. Nu e nimic de natură metafizică. Cînd predau la 200 – 300 de oameni și cînd predau unii sînt plictisiți, mulți ascultă, dar nu aud, însă la un moment dat vezi o pereche de ochi și ceva se cu­plea­ză. Apare o scînteie de înțelegere re­ciprocă și un efect șoc. Și nu se mai uită la fel la lucruri și dintr-o dată îl vezi cum se schimbă, cum lucrează. E un moment fabulos. Vezi cum materialul pe care l-ai adus tu ca produs l-a curentat pur și simplu. Am avut zilele trecute, pe ci­ne­­va care a avut o reacție ner­voa­să, a început să rîdă brusc. Cînd i-am spus să împărtășească cu noi mi-a răspuns că în sfîrșit a înțeles cum se legau niște concepte pe care le explicam și a simțit pur și simplu cum este gîdilat pe dină­untru. E un moment pentru care me­rită să mer­gi la școală în fiecare an să spui aproape același lucru.

Cît despre Catedrala Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș, ați simțit asta ca pe o onoare sau mai degrabă ca pe o misiune dificilă?

În cazul speței a fost mai greu pentru că uneori au fost sincope, nu am putut să terminăm în ritmul în care ne doream, ne-am pus tot felul de întrebări. Dacă aș putea să o iau de la capăt aș ști cum să ma­nageriez problema mai bine. Sînt și mai multe instituții implicate, nu e proiectul meu, nu depind de mine unele decizii și e greu, mai ales cu clienți atît de importanți, Ca­sa Regală pe o parte și Arhie­pis­co­pia pe cealaltă parte. La asta se ada­ugă totuși sentimentul acela că tu pornești de la o idee și nu știi exact cum o să fie și brusc vezi cum ara­tă. E ca un copil pe care l-ai cres­cut și a plecat de acasă. Discuții cu oame­nii despre proiectul ăsta, muncești și deodată nu mai e al tău. Ne obiș­nuim să fim acolo și dintr-o dată devenim intruși. Asta se simte de fie­care dată, la fiecare proiect. Obiec­tul arhitectural durează mult, te a­tașezi, ai povești. Am dezvoltat în timp o relație, pot să spun că de pri­e­tenie, cu constructorul de la Cur­tea de Argeș. Cred că meșterii lui Brîncoveanu tot așa lucrau, ca el. Ști­a să facă cărămida parentă, știu să se lege de orice idee și să facă acel ce­va să zbîrnîie. Faptul că am reu­șit să negociem tragerea în realitate a obi­ectului din imaginație a fost in­cre­di­bil, nu-i ușor deloc un lucru ca ăs­ta. Mai ales vorbind de o clădire cu o asemenea impor­tan­ță și semni­fi­ca­ție.Totul e un proces, dar cînd mă uit înapoi măcar pot să mă îm­pie­dic de cîteva lucruri pe care le-am fă­cut eu.