Adelin Petrișor: Jurnalismul nu poate fi mai bun decît e țara

Adelin Petrișor este corespondent al Televiziunii Române (TVR) și unul dintre cei mai cunoscuți reporteri de război din țară. Afganistan, Liban, Israel, Siria – sînt cîteva dintre țările din care a transmis. Totodată el e singurul reporter român care a realizat un reportaj în Bagdad și printre puținii care a ajuns să filmeze în închioarea americană de maximă siguranță Guantanamo și în Coreea de Nord. Adelin Petrișor a semnat și două cărți, în urma experiențelor sale trăite pe teren: „Războaiele mele” și „Țara unui singur gras”. Anul trecut, în octombrie, la Festivalul Internațional de literatură și Traducere din Iași, cînd ne-am întîlnit și-am reușit să stăm de vorbă cu el, Adelin Petrișor avea mai puțin de o lună de cînd se întorsese din Afganistan.

De ce are nevoie un reporter de război?

Condiția sine-qua-non (n.red. fără de care nu se poate) este să fie reporter; în rest, dacă ai curiozitatea necesară orcărui jurnalist, eu cred că te descurci. Mereu am spus că reporterii de război sînt cei mai leneși pentru că ei nu își caută subiectele, ci subiectele îi caută pe ei. Într-o zonă de război e suficient să te uiți în stînga sau în dreapta și astfel găsești un milion de subiecte. E mult mai complicat să lucrezi la Guvern și să cauți știri; pe cînd într-o zonă de război subictele te aleg ele pe tine. Absolut orice se întîmplă acolo te emoționează și cu cît povestea e mai emoționantă, cu atît ajunge mai ușor la public. De asta spun că într-un fel reporterii de război „trișează” – pentru că e greu să combați astfel de povești, e greu să aduci altceva mai puternic.

Mulţi soldaţi, cînd se întorc acasă, au nevoie de consiliere psihologică. Reporterul de război are nevoie?

Nu poți să nu fii impresionat de felul în care trăiesc oamenii acolo, de felurile în care ei mor. Am spus de multe ori că în zonele de război nu moartea este cel mai urît lucru, cel mai urît este viața – felul în care ei trăiesc acolo. Toate energia negativă trebuie sublimată și asta o poți face prin pasiunile pe care le ai. Și familia te ajută să treci peste. Eu de exemplu am reușit să trec peste toate astea fără psiholog. O mare ipocrizie în România este că toată lumea fuge de depresie, iar dacă mergi la psiholog este ca și cum ai merge la ortoped – doar că ai probleme la cap.

În cartea „Războaiele mele” spuneţi în multe pasaje că uneori vi se făcea frică de încremeneaţi şi că totuşi alegeați să mergeţi apoi tot în teatre de război. Ce vă determina să faceţi acest lucru?

Poveștile sînt atît de frumoase, de interesate și, în final, a trebuit să înțeleg că nu poți face duș fără să te uzi. Am luat lucrurile astea ca făcînd parte din meseria mea, mi le-am asumat și am mers mai departe. Cine spune că a mers într-o zonă de război și că nu i-a fost niciodată frică fie bravează, fie e nebun. Nu mi se par lucrurile atît de complicate și nu mi se pare nimic mai lamentabil decît un jurnalist care se plînge în loc să-și facă treaba. Asta e viața, dacă îți place meseria, o faci. Dacă nu, nu. Dacă aș fi considerat că riscurile sînt atît de mari încît nu mertiă, nu m-aș mai fi dus. Din moment ce tocmai m-am întors din Afganistan acum mai puțin de o lună, înseamnă că poveștile sînt mult mai interesante și că ele merită pe deplin riscul.

Nu știu dacă există cenzură, eu nu am fost cenzurat în TVR

Ce deplasare v-a marcat cel mai tare?

Două deplasări mi s-au părut cele mai urîte: cea din Coreea și cea din închisoarea din Guantanamo. În Guantanamo am avut o dezamăgire foarte mare pentru că se întîmpla în lumea liberă – în Statele Unite ale Americii. Mi-a plăcut că o democrație serioasă poate să lupte cu proprii demoni și mi s-a părut interesat să văd acolo teroriști care erau apărați de avocați americani. Asta este diferența între o democrație și o dictatură – o dictatură nu își va recunoaște niciodată greșelile și nimeni nu va putea lupta cu ele. Ori într-o democrație faptul că nu avem toți aceeași părere ne ajută să luptăm cu greșelile care se fac. Frumusețea este că nu avem toți aceeași părere, iar eu îmi educ fata în așa fel încît atunci cînd va constata că în România sîntem toți de aceeași părere să fugă din țară pentru că e clar că avem o problemă și cred că în România dictatura este reversibilă. Cînd m-am întors din Coreea, în 2012, și am spus chestia asta, mulți au rîs, dar eu nu cred că este de rîs. Mulți dintre tinerii din ziua de azi habar nu au cum a fost înainte de 1989, mulți dintre cei în vîrstă au fost îngenuncheați de capitalism și continuă să spună că era mai bine înainte, ceea ce este o mare tîmpenie. Le respect punctul de vedere, dar este o tîmpenie. Este de înțeles de ce unii spun asta, pentru că trăiesc de pe o zi pe alta, dar cel mai bine ar fi ca tinerii să studieze istoria și să vadă ce s-a întîmplat acolo. Nu trebuie să ne uităm istoria, pentru că dacă o facem ea se va repeta.

La TVR au fost recent cîteva scandaluri: cel cu Dragoş Pătraru sau cel cu difuzarea unor înregistrări în care şefa TVR a numit „cap de porc” o jurnalistă pentru că i-a pus Gabrielei Firea o întrebare de patru ori. Se mai practică cenzura în televiziunea română?

Nu știu dacă există cenzură, eu nu am fost cenzurat în TVR, nu mi-a scos nimeni o știre de pe post și lucrez aici de prin 2010. Eu cred că TVR este singura instituție mare de presă în care jurnaliștii își pot apăra dreptul la libera opinie, este singura instituție media unde dacă ești nedreptățit ai pîrghiile necesare pentru a-ți apăra punctul de vedere. Eu în TVR am avut probleme în difuzarea unei știri, cînd Claudiu Lucaci era șef la știri. O colegă o înregistrase pe Bica spunînd: „dar ce am făcut? Am tras pe nas?”. Directorul știrilor de la acea vreme a spus că înregistrarea era făcută ilegal, ceea ce nu este adevărat pentru că atunci colega mea i-a spus clar la început cine este, de unde este și că înregistrează. Bica a sunat ulterior la știri să se scoată, Claudiu Lucaci a scos, iar eu am postat pe blogul meu înregistrarea, care a post preluată de toată presa din România. Am putut să lupt cu șeful meu, să îmi susțin punctul de vedere și pînă la urmă mesajul pe care cineva l-a vrut îngropat a ajuns la toată lumea și chiar la mai mulți decît dacă ar fi fost transmis doar de TVR.

Cînd ați mers în Coreea de Nord ați avut un ghid, pe Ri. La început nu ați avut încredere în el, însă la un moment dat aţi început să fiţi mai deschis şi să îi spuneţi ceea ce gîndeaţi. De ce? Ce v-a făcut să aveţi încredere în el?

E interesant că am avut o relație foarte bună cu omul acesta și am empatizat cu el atunci pentru că mi-am dat seamă că era între ciocan și nicovală și că reprezenta un regim comunist. Mă uitam cît de mult s-a bucurat cînd i-am dat niște bani la sfîrșit sau cînd îi mai dădeam țigări. Era clar că deși era probabil printre privilegiați – lucra în servicii de securitate – o ducea foarte greu, iar eu ca om care a trăit 13-14 ani într-o dictatură nu aveam cum să nu empatizez cu Ri, să nu îmi pară rău de experiențele pe care le trăia el acolo. Nu am fost pe poziți adverse, ci a fost o relație mai complicată, dar de foarte multe ori l-am înțeles și l-am compătimit pentru că trebuia să treacă prin atîtea lucruri.

Cum ați descrie comunismul pentru ca generația de astăzi să îl înțeleagă?

Le spui oamenilor oamenilor că nu existau Twitter, Facebook și că nu aveai dilema pe care o aveai astăzi – ce ciocolată să alegi; pentru că pe atunci nu găseai deloc. Le mai spun tinerilor că aveam pe cartelă mîncarea, eram mic dar încă îmi aduc aminte lucruri, iar apă caldă aveam o zi da și una nu. Aș descrie foarte scurt: comunismul în România a reprezentat perioada în care alții făceau alegeri pentru tine, tu nu prea puteai să le faci și trebuia să faci ceea ce hotăra regimul. De la facultate, în funcție de medie, te trimiteau să lucrezi undeva, nu puteai să te stabilești în ce oraș voiai tu. În dictatură așa se întîmplă: alții aleg pentru tine, tu nu poți decît să visezi, dar nu poți niciodată să hotărăști sau să fii stăpînul destinului tău.

Sper să ies, curînd, cu o continuare la „Războaiele mele”

Pentru a ajunge în majoritatea locurilor v-aţi zbătut singur, uneori şefii încercau chiar să vă convingă să nu mergeți, pentru că nu o să puteţi ajunge. Aţi avut momente cînd aţi fi vrut să renunţaţi?

Niciodată. Am avut și șefi care m-au ajutat, dar și care mi-au pus piedică. Așa e viața – dacă ar fi roz nu ne-am mai bucura de momentele frumoase pentru că ar fi plictisitor. Viața are și negru, și gri, și maro și albastru; trebuie să treci prin toate. Niciodată nu am considerat un proiect îngropat decît în momentul în care a murit subiectul. În Coreea de Nord am mers după șase ani, în închisoarea din Guantanamo după vreo doi ani. Nu cred în lucrurile care ies din prima și nici în calea ușoară; dacă ar fi ușoare, le-ar face toate lumea. Cred în meseria mea și în utilitatea ei socială. Jurnaliștii cu toate bunele și relele au un rol în societate și mă deranjează faptul că în utlima vreme jurnalismul s-a transformat în propagandă. Sînt foarte multe televiziuni și ziare care în loc să livreze informația publicului, o livrează interpretînd-o. Moderatorii s-au transformat în propagandiști și de o parte și de alta. Cred în jurnalismul neangajat; de asta merg mai departe – pentru că nu știu să fac altceva, nu am altceva de făcut decît să dau înainte. M-am bucurat mult că mi-am dat Dumnezu ideea să îmi mut reportajele de pe televizor în cărți, pentru că am dat de oameni în librării care s-au săturat de televizor și astfel povestea mea a ajuns la ei sub o altă formă. Sper să ies, curînd, cu o continuare la „Războaiele mele”.

Care credeți că sînt principiile pe care jurnaliștii de astăzi nu trebuie să le uite niciodată?

Să încerce să fie echilibrați – pentru că niciodată nu o să poți fi obiectiv 100%, dar trebuie să încerci să faci asta, trebuie să încerci să pleci la „luptă” fără să ai o idee preconcepută. Trebuie să fii jurnalist și atîta tot. Dacă respecți regulile care sînt trecute într-un manual de jurnalism, atunci ai șanse mai mari să reușești. Este o perioadă destul de tulbure în care foarte mulți au crezut că dacă au telefon și filmează niște imagini dramatice devin jurnaliști; eu chiar cred că jurnalismul cetățenesc nu va putea înlocui niciodată jurnalismul adevărat. Jurnalism cetățenesc nu înseamnă să mergi la cineva, să îl agresezi și să îi pui întrebări urlînd la el. Există greșeli în jurnalism, dar acelea sînt cazurile mai rare. Cred că un simplu telefon sau un reportofon nu ne face să fim jurnaliști.

Cum vi se pare peisajul media românesc acum?

Media nu s-a împuțit – așa miroase ea. E complicată treaba în breaslă, dar breasla noastră e așa cum este țara. Jurnalismul nu poate fi mai bun decît e țara însăși. Cred că cine va trece de momentele acestea dubioase, va rămîne jurnalist. Nu avem cum să fim mai buni decît e țara sau să aducem rezultate mai bune decît țara. Am prieteni care rîd de TVR și le spun: „Prieteni dragi, dacă noi am fi fost la televiziunea publică din Marea Britanie, ne-am fi numit BBC”. TVR-ul are problemele acestea pentru că este în România, pentru că societatea noastră așa de mișcă, acesta este gradul nostru de dezvoltare socială, pentru că asta înțeleg politicienii – TVR este așa, o parte din vină aparține și politicienilor și o parte nouă, celor din TVR . Presa arată rău, dar nu arată nici mai rău nici mai bine decît arată țara însăși.