Andrei Corbea-Hoișie: Am luat mereu lumea așa cum era, încercînd să găsesc frumusețea din ea

Are o modestie care pare în lumea de azi greu de-nțeles. De ce omul care a pus bazele Școlii de Jurnalism de la Iași, același care a pus și bazele Editurii Universității, pe care-a condus-o dintotdeauna, omul care a convins Germania că România e pe potriva Uniunii Europene, cel care a profesat la Universitatea Paris VIII, precum și la altele două, din Germania, membru al Academiei din Erfurt și cel care a primit distincția de Doctor Honoris Causa la Universitatea Konstanz, fondatorul Școlii de Germanistică din Iași și al Societății de Germaniști ai Europei Centrale, s-ar ascunde în perdele de fum, fără să facă vreun caz din toate acestea? „Alții pot vorbi despre mine, nu eu”, îmi repetă Andrei Corbea-Hoișie. Poate că vremea cît a fost titular la Centrul Internațional de Cercetări „Blaise Pascal” al Școlii Normale Superioare, din Paris, ori anii în care a studiat filosofia și cultura germană l-au transparentizat, curățîndu-l prin spirit ordonat și abstract, pecetluindu-l cu o intimă recunoaștere a propriului firesc ce ține de-o universală „rațiune practică”. Împlinește acum 60 de ani, dorindu-și condiția „omului normal”. Ca orice cunoscător al porțelanului, știe că armonia normalității e o piatră filosofală mai prețioasă decît cea a oricărui eroism, fiindcă pretinde a ține în frîu însăși fragilitatea. L-a cunoscut prea bine pe Paul Celan, citindu-l, aflîndu-i biografia și înțelegîndu-i viața, ca să știe ce-nseamnă limanul liniștei și-al acceptării unei vieți, cu toate cîte o pot umple, iar uneori, împlini.

Se poate lucra cu porțelanul ca-n fier, cu ambiție?

Se poate, desigur, dacă și tehnicile folosite sînt suficient de delicate, pe măsura ma­te­ri­ei. Fiindcă din forma pe care por­țe­la­nul o are datorită unei tradiții, poate să apară foarte ușor informul. În familia mea exista o afinitate față de porțelan, pentru că bunicul a avut un magazin de sticlărie. El era de profesie, fierar și sticlar. A învățat la Școala de Arte și Meserii din Viena, așa că practica sa era cît se poate de serioasă. Cînd s-a mai înstărit, a reușit să-și deschidă un ma­gazin modest de obiecte din sticlă. Îmi povestea că avea și un mic raion unde vindea lucruri deosebite, precum porțelanuri Rosenthal.

Familia dumneavoastră a păs­trat bucuria vieții, chiar dacă tre­cuse prin deportare?

E adevărat că în 1941, toa­tă familia bunicilor mei, adică el, bu­nica, mătușa și mama fuseseră de­por­tați în Transnistria. Dar nu mi-au vorbit aproape niciodată despre lu­cru­ri­le acestea. Numai printr-o minune au scăpat. De fapt, cea mai neverosimilă minune a trăit-o bunicul. Într-o zi, a ve­nit o unitate SS în lagărul administrat de jandarmeria română, iar bunicul a fost luat. De obicei, oamenii care ple­cau cu aceste unități, nu se mai în­tor­ceau. Lui i s-a întîmplat această minu­ne, că s-a întors. Sigur, minunea i-a atins și pe ceilalți, și pe mama, pe mă­tu­șa și pe bunica mea, care și ele, au su­praviețuit.

Ați știut din copilărie aceas­tă istorie personală?

Lucrurile acestea le-am aflat mai curînd de la bunici, decît de la mama. Dar și ei au fost destul de discreți în această privință. Ulterior, prin ceea ce am citit în diverse memorii și cărți, am reconstituit un cotidian care ar fi putut foarte bine să facă în așa fel încît să nu exist. Dar pînă în adolescență, nu-mi amintesc să mă fi întrebat vreodată asupra insecurității lu­­mii. Un element perturbator pentru copilăria mea a fost însă obsesia pă­rinților și-a bunicilor, de-a mă face să învăț un instrument muzical. Am în­ce­put de timpuriu să-mi petrec timpul chi­nuindu-mă să exersez la vioară. Ma­ma luase un abonament la filarmo­ni­că și în fiecare vineri seara, mergea cu mine acolo. Era un ritual. În felul acesta, îmi exersam și memoria. Așa cum alții știau toți jucătorii unei echipe de fotbal, eu cunoșteam pe toți membrii Orchestrei.

N-am avut conștiința nefirescului

Intrarea în lume s-a făcut pe porțile Negruzzi-ului?

La Negruzzi am ajuns în ultimul ciclu. Iar pentru mine, a fost iarăși o mică traumă fiindcă veneam de la Liceul de Muzică și Arte Plastice „Octav Băncilă”, unde eram un elev bun, dar deprinsesem o teamă aproape patologică de matematică. Părinții mei avuseseră deodată revelația că n-am să ajung să fac o carieră cu vioara. Iar tata a decis că trebuie să-mi dea o educație care să mă pregătească pentru viață. Așa am ajuns la Negruzzi. Am avut noroc, fiindcă am întîlnit un profesor de română extraordinar, căruia îi da­to­rez imens, profesorului Manolache. Am făcut împreună cu alți colegi, pri­ma revistă a liceului. Se făcuse și o sta­ție radio de emisie internă. Așa că reali­zam și-o emisiune pe care-o imprimam și care se difuza în pauza mare, în fie­ca­re zi. Eram așa de absorbit, încît în clasa a XI-a am avut deodată, iarăși, re­velația că dacă nu pun mîna să învăț la matematică, n-am nici o șansă să trec. Pînă la urmă, am făcut pregătire și am învățat atît de bine, încît am intrat la Bacalaureat cu fruntea sus și-am luat și zece. Dar n-a ajuns să-mi și pla­că. Faptul că aveam o anumită idiosincrazie și față de chimie, și față de fi­zică, m-a îndepărtat definitiv de pers­pectiva pe care mi-o pregăteau părinții mei, aceea de a mă face doctor.

I-ați dezamăgit?

Da, dar s-au împăcat cu ideea. Singurul lucru pe care l-au considerat esențial a fost acela de-a mă împiedica să dau la Istorie, fiindcă erau convinși că nu se putea face așa ceva într-un mediu atît de ideologizat. Așa că, dacă n-am vrut să mă fac artist, dacă n-am vrut să mă fac doctor, compromisul a fost să merg la Facultatea de Litere. Și, iarăși, pentru a fi mai siguri de viitor, nu la Română principal, ci la Română secundar. Dar pînă la urmă, în ’74, cînd am absolvit Fi­lo­lo­gi­a, tot m-am înscris la fără frecvență, la Istorie.

Ați crezut vreodată în ins­taurarea unei lumi noi, într-o istorie care-o poate lua pe scurtătură, în­lo­cu­ind o lume cu o alta, eradicînd-o pe cea veche?

Trebuie să spun că interogația aceasta am avut-o destul de tîr­ziu. Am ajuns să meditez asupra fundamentelor lumii în care trăiam abia în perioada adolescenței. N-am primit din familie o ilustrație a refuzului lu­mii în care trăiam. N-am avut conștiința că ceea ce trăiesc este o negație a firescului. Sentimentul unei sufocări reale a apă­rut abia după ce am început să tră­iesc pe picioarele mele. Bunicul mu­ri­se, iar eu descopeream că pe baza unui decret venit de azi pe mîine, angajarea mea la Universitate, devenea o utopie. Ar fi trebuit să rămîn în Universitate, în mod normal, dar decretul prevedea că aceasta nu mai este posibil fără un stagiu în învățămîntul preuniversitar. Pentru că eram șef de promoție, pu­team teoretic, să-mi aleg postul, dar îl primisem pe acela de profesor de germană la Școala Nr. 13. Începutul acesta a fost atît de bulversant pentru mine, încît chemarea în armată, care a venit imediat după absolvire, m-a bucurat. Am plecat pentru a mai atenua șocul impactului direct cu realitatea. Iar sen­zația aceasta a imposibilității de a ajun­ge la destinație s-a amplificat tot mai mult, pînă la sufocare. Viitorul meu era, pur și simplu, suspendat. Faptul că dintr-o dată, o anumită ofertă de carie­ră a dispărut așa, ca un fum, m-a determinat să caut diverse refugii. Așa că în ’78 m-am înscris la doctorat. Am zis că prin asta, îmi voi găsi o preocupare care să funcționeze ca o amortizare în fața prezentului. Am avut un mare no­roc, nu atît prin doctoratul în sine, cît prin faptul că în 1975, prietenul meu, Alexandru Călinescu, m-a recomandat lui Adrian Marino. El scotea atunci o revistă relativ celebră și a început să mă publice. Marino a avut o încredere imensă în mine și asta mi-a dat mie în­sumi, încredere, speranță și curaj. Am căutat mereu insule de refugiu, sau de acomodare.

Ar fi fost, poate mai înțelept să nu am nici o legătură cu această istorie

Redacția revistei „Dialog” a constituit o astfel de insulă?

Da. Activitatea din presa studențească a fost o relativă oază de li­bertate. Ulterior, după 1980, am de­ve­nit cercetător la Institutul Phili­ppi­de, care pe atunci se chema Centrul de Is­torie Literară și Folclor al Uni­ver­si­tății, fiindcă Academia nu mai avea un institut de cercetare. Atunci am re­venit iar și la revistă, unde scrisesem în timpul facultății și unde găsisem o nișă a mea. Trăiam într-un soi de mul­țu­mi­re, dar una în sensul celei de azi, pe mîine. Am început să-mi petrec zilele și week-end-urile la redacție. Cu cei de acolo, împărtășeam același destin. Față de ei, poate că eram avantajat, totuși, fiind­că, dacă într-o zi aș fi decis să plec, aș fi putut-o face mai lesne. Toți prietenii mei plecaseră deja, iar aceas­tă dilemă, de a merge și eu după ei, sau nu, era corozivă. Mă vedeam rămas sin­gur și fără viitor. Dar n-am plecat. Iar în 1990, cînd foarte mulți au părăsit România, de la Cluj, de exemplu, pro­fesorul Moțan, de la Germanistică, ia­răși am spus că să plec acum, mi se pare absurd, că doar aveam atîtea de făcut.

Cum îi priviți pe partizanii non-implicării, cei care devin, în­de­ob­ște, și judecători înfocați?

Ce să spun? Judecățile ul­te­rioare sînt simple, mai ales la cei ca­re nu au trăit aceleași experiențe și nu au marca, pe propriul suflet, a ce a în­semnat un mod de viață obstrucționat în felul acela. În general, viața capătă complexitate atunci cînd există și o conș­tiință a ei. Cei care aleg non-implicarea, trăind, pînă la urmă, fără conș­ti­in­ța a ceea ce se petrece de fapt, in­conș­tienți, ca să mă exprim în termenii schopenhauerieni, după principiul că viața este doar voință, iar nu și re­pre­zentare, intră în existența unui firesc cît se poate de fără problematizare. În cli­pa în care apare și reprezentarea, atunci idealurile sînt multe, consecințele se ara­tă și ele diverse și acaparatoare, iar deciziile sînt greu de luat. Ce să spun? Eu am încetat demult să mai caut prin ziare și să mai urmăresc albiile și to­rentele acestor judecăți. Sînt cu totul și cu totul alături de ceea ce fiecare a trăit în felul lui, în anii respectivi. Așa a fost să fie. În momentul de față, singurul lucru despre care se poate vorbi es­te despre cum ceea ce va urma, să nu fie mai rău decît ceea ce-a fost. De aceea, continui să cred că ar fi fost poate mult mai înțelept să nu am nici un fel de le­gătură cu această istorie. Dar s-a în­tîm­plat să am și chiar dac-ar fi fost mai co­mod, nu am fugit, nu m-am retras în indiferență sau pasivitate, iar acum, în nici un caz, nu voi fi eu cel care să mă dezic de ea.

Am spus că voi continua pînă cînd nu se va mai putea

Citind notele informative publicate de Luca Pițu, am văzut că și numele dumneavoastră era deseori „denunțat”, fiindcă facilitați pu­blicarea unor articole care inspiră la disidență.

Mi s-a părut foarte important în perioada respectivă să încerc să obțin ceea ce mi se părea că este maxi­mum în condițiile date. Despre ne­go­cie­rile cu cenzorii, sau cu cei care, inoficial erau cenzori, pot povesti foarte multe. Întrebarea era, desigur, să ac­cepți raderea unui poet, să zicem a lui Nichita Danilov, sau să-l întrebi pe el dacă este de acord să modifice două ver­suri, dar totuși poemul să apară și nu­mele să intre în circuit. Asta era în­tre­barea. Dacă nu mi-ar fi păsat, mă re­tră­geam cu totul. Dar mi-a păsat de lu­crurile astea! Eu nu știu să fi devenit nici un mare poet și nici să mă fi făcut remarcat în profesia mea, prin revista „Dialog”. Tot ce-am făcut acolo, era fiindcă am crezut în alții și-n felul acesta de expresie. Am înlesnit publicarea a foarte multe lucruri fiindcă așa prindeam încredere în noi, că ceva, ce­va, poate fi totuși exprimat. Odată, una dintre negocieri a fost chiar sur­prin­ză­tor de ușoară, cu toate că numărul avea să trezească o furie imensă. Am publicat pe prima pagină, o imagine cu Cea­ușescu care părea să dea noroc cu Ștefan cel Mare. Cel care a semnat atunci, pentru ultima oară, de altfel, că apoi a fost schimbat, era tovarășul Cor­caci, corespondentul „Scînteii” la Iași. Lui i s-a părut chiar interesantă ali­pirea a două tablouri în felul acesta. Dar alte negocieri au fost mult mai gre­le, cu precădere după 1985, cînd mizele deveneau din ce în ce mai dificile. Nu numai că trebuia mereu să justific de ce semnează Liiceanu, sau Or­nea, sau de ce apare numele lui Steinhardt. Dar am publicat în 1986, sau 1987, pe prima pagină, ruina în curs de demolare a ceea ce fusese casa lui Kogălniceanu. Era ca și cum, în vremea respectivă, o revistă ar fi dat pe prima pagina: „Mănăstirea Văcărești – în curs de demolare”. Se puteau face unele lucruri, fiindcă avantajul nostru era că nu treceam printr-un sistem de cenzură performant, cu oameni foarte instruiți. Chiar am ținut, aici la Uni­ver­sitate, în plină perioadă comunisță, un curs despre literatura germană din timpul celui de-al treilea Reich. Ex­pli­cam deseori, toate mecanismele cenzurii, dar cu exemple din istoria Ger­ma­niei. Așa că putea oricine să în­țe­lea­gă foarte bine, dacă voia.

Erați conștient în perioada aceea că mesagerilor li se taie capul?

Am spus că voi continua pînă cînd nu se va mai putea. Iar în pri­măvara lui ’89 mi s-a spus că nu se mai poate. Și nu s-a mai putut. Nu­mă­rul a dispărut. Am făcut-o atît cît am putut. Revista avea o reputație foarte bună, de altfel. Circula în mediile scriitoricești, mergeam la București, aveam colaboratori. Apăreau articole foarte se­rioase. Din punctul acesta de vedere, revista era cunoscută și avea impact. Asta îmi dădea sentimentul unui lucru cît de cît bine făcut, în condițiile date. Nu fac din chestia asta vreun moment de eroism, de asumare a luptei cu pute­rea. Recunosc că revista aceea re­pre­zen­ta ceva ce-mi plăcea enorm, iar ac­tivitatea de acolo o făceam cu obstina­ție, așa că nu pot poza în nici un fel de martir. Făceam revista aceea cu do­bi­toa­că, cu idioată obstinație.

Ca ambasador, am simțit că mă îndepărtez de mine însumi

Spuneați că bursa Hum­bold primită „în rate”, a fost un ma­re noroc, fiindcă vă permitea să ajun­geți în străinătate și să spuneți des­pre ceea ce se întîmpla aici. Sperați că în felul acesta să se precipite ceva în schimbarea evenimentelor din ța­ră, prin actul de a spune și de a se afla?

Mi s-a părut că e de datoria mea să fac asta, să le spun celor din afară se întîmplă în România. Și cred că era chiar în 1987, cînd m-am întîlnit cu Sandu Călinescu, înainte de o plecare a mea. El știa că mă văd cu Gelu Ionescu, de la „Europa Liberă”, așa că l-am întrebat: „Și ce să-i mai spun?” Și mi-a spus ce trebuia să-i mai spun. N-aș putea avea trufia de-a considera că am făcut cine știe ce. A fost un lucru pe care l-am considerat firesc, de vreme ce-am putut pleca datorită rectorului Barbu. Și datorită Fundației Humboldt și lui Hans Robert Jauss, care a fost de acord cu fragmentarea aceasta, am reușit să ajung în Occident. Această fragmentare mi-a prins foarte bine fiind­că știam clar că nu mi se va permite un an întreg în Germania. În ’83, cînd a fost Pleșu sau Liiceanu, asta poate mai era posibil, ei, fiind în București, au putut apăsa pe alte pedale. Dar aici, în Iași, nu se putea. Dacă n-ar fi fost Barbu care să înțeleagă, n-aș fi putut avea această bursă. A fost o perioadă foarte tulbure, de altfel, plină de presiuni și de evenimente nefericite.

Acum simțiți nevoia să uitați?

Bineînțeles. Vreau să vă spun că inserarea în cotidian, în ceea ce fac, mă lasă să mă desprind de istoria asta. Și, în mod voluntar, eu nu vreau să trăiesc acum, în aceleași coordonate ale trecutului. Sînt unii care n-au putut ieși de acolo. Repetă mereu ce li s-a în­tîmplat și numai despre asta pot vorbi. Stau în față cu propriul lor dosar. Îl re­citesc de nu știu cîte ori. După ce am constatat că nu am dosar, eu am re­fu­zat să mă mai întorc în trecut. Puteam și eu să încep să fac investigații și, în mod sigur, aș fi găsit foarte multe. Dar nu vreau să citesc ce note informative există despre mine. Nu vreau să aflu lucrurile astea.

Ați regretat viața de am­ba­sador în Viena?

Într-un fel mi-a părut rău fiindcă știam că am început atîtea și nu le-am putut continua. Și aici sînt de povestit o mulțime de lucruri: cum am reușit să obținem un vot în Par­la­men­tul Austriac, pe care nu-l visa nimeni, nici Băsescu, nici Tăriceanu, cu doar două voturi împotriva aderării Româ­niei la Uniunea Europeană. Dar, sînt foarte mulți martori. De ce să po­ves­tesc eu, cînd m-au văzut atîția? În pri­mul rînd, poate povesti Ungureanu, care era ministru. Dar poate c-a fost o eroare c-am acceptat să plec, de la bun început. Fiindcă demisia trebuia să mi-o dau! Bine, mi-au spus mulți atunci că n-ar trebui să părăsesc acel loc. Și președintele OMV-ului, la Viena, mi-a spus că ar trebui să rămîn. Dar nu pu­team să las ca vulnerabilitatea mea să se răsfrîngă asupra instituției și, mai ales, nu voiam să las nicicum împresia la minister că poziția mea este mai importantă. Dacă am făcut ceva bine, s-o spună Ungureanu sau Cioroianu, nu eu. Cioroianu a fost, de altfel, mirat cînd i-am înmînat demisia. A zis „dar, dacă insistați…” Dar eroarea a fost că am acceptat propunerea lui Ungureanu, de-a mă duce acolo. Asta a fost eroa­rea. Fiindcă am renunțat la profesie timp de trei ani. Adică, timp de trei ani de zile, n-am făcut nimic, absolut ni­mic, în afara unui colocviu pe care l-am organizat aici, la Iași. C-am plecat, nu mi-a răpit numai timpul, dar mi-a răpit și liniștea! În ziua în care președintele vine bolnav și se internează acolo, cre­deți că ai o miime de secundă liberă ca să te gîndești la altceva? Cînd mîine are loc în Parlament nu știu ce vot, credeți că există timp de gîndit la alt­ce­va? Am simțit că mă îndepărtez de mine însumi. Și știți cînd resimțeam? Am fost invitat la o conferință și la do­uă, trei colocvii de specialitate. Iar atunci vedeam ușoara ironie cu care se uitau colegii germani și austrieci la mi­ne, de parcă mi-ar fi spus: „Uite ce-ai ajuns!”

V-ați recunoscut vreodată în destinul lui Paul Celan, ca erou aflat în căutarea eliberării sinelui de acea „falsă conștiință” a mediului?

Nu. Nu m-am eroizat ni­cio­dată. El a fost erou. Am toată con­vingerea că a fost. Dar nu aș putea niciodată să mă declin pe mine ca fiindu-i pe urme. El a avut o suferință le­gată de o vină imaginară, reproșîndu-și mereu că nu și-a urmat părinții în Transnistria, iar el a supraviețuit, în timp ce ei, nu. O vină despre care n-a putut vorbi multă vreme și care l-a confiscat. În ceea ce mă privește, eu am încercat să trăiesc ca un om normal, în acord cu mine și cu ceea ce mi-a plăcut să fac și am făcut: să citesc ceea ce mi-a plăcut să citesc, să studiez ceea ce mi-a plăcut să studiez, în discreția unei activități de cercetare și profesorat.

***

Lumi întemeiate pe spirit

Și-a pus pariul cu păpușarii tutu­ror timpurilor, fondînd lespezi temei­ni­ce pe care cei din urmă, să calce cu în­cre­dere. N-a știut niciodată ce-n­seam­nă dezechilibrul, furia ori disperarea de-a rade de pe fața pămîntului oameni, cu tot cu lumile lor, fiind­că știa că numai în paradis, sufletele fac ceea ce vor, dar lumea celor din carne și oase nu e a cerurilor. Știa pe ce lume trăiește, dar mai știa și că alta, oamenii nu au, așa că sînt datori și responsabili să des­co­pere frumusețea printre perdelele de fum pe care le-ar putea, la o adică, trans­forma în curcubee, chiar dacă mai tulburi. N-a avut orgoliul celui căruia ni­mic nu-i este de preț, astfel încît to­tul să echi­valeze cu nimic și să poată alege ori una, ori alta, cu seninătate.

S-a lăsat purtat de-un crez al curajului cu dublu tăiș, al unei morale private, care o poate, fără trîmbițe și fără cutremure, escamota pe aceea forma­lă. Dar în asemenea fel, încît niciodată să nu pretindă laurii eroului or­go­lios, dar nici să nu expună vreo lume, la ris­cul de-a piere odată cu el, ori din prici­na lui. La revista stu­den­țeas­că „Dia­log” a lucrat, cum spune, „cu dobitoacă ob­sti­nație”, îngrijindu-se de cele mai „ins­tabile structuri”, ne­­gociind cu cenzura, formală și in­formală, astfel încît metafora ade­vă­rului să apară în locul spațiului alb, al cataractei. Își iubește victoriile, de pe vremea cînd prima pa­gi­nă a revistei găzduia imagini nemin­ciunoase și ti­tluri care „făceau furori la Europa Li­beră”.

Pietre de temelie

Cînd a primit bursa Humboldt, nu s-a speriat că i s-a răpit bucuria de-a respira un an întreg într-o limpede at­mosferă, în străinătate. Știa că avea să primească o altă bucurie, aceea a unui scafandru care, din cînd în cînd, se ri­dică la suprafață și trage aer în piept. „Simțeam că e de datoria mea să spun în afară ceea ce se întîmpla în țară”, spune germanistul Andrei Hoișie, iar glasul îi e tulburat. Tul­bu­re îi este, fiind­că nu și-ar permite să se creadă o ființă cu adevărat înaltă, iar modestia-l îndeamnă să considere idealul, firesc, iar datoria de dincolo de sine, de ase­menea, naturală. Bursa aceea avea să-l trimită în Germania, nu pentru un an întreg, ci numai din cînd, în cînd, pe felii, pentru conferințe și colocvii.

Din țară n-a plecat înainte de ’89, iar după aceea, cînd „erau atîtea de fă­cut”, după cum spune, a rămas să pu­nă umărul sub democrația născută tîr­ziu și prin cezariană, a țării. Exer­ci­țiul presei „furate” de sub ochii in­chi­zi­tori l-a fă­cut să pună bazele Șco­lii de Jurna­­lism de la Iași, una care, într-o lume de-acum limpede și pe față negociată, să poată să nu-și înfofolească adevărul sub foi de cepe, care-nroșesc limpedea privire. Fără nici o schimbare la față, „fiindcă am luat mereu lumea așa cum era”, după ’90 a continuat, ca și pînă atunci, să facă „tot ceea ce era posibil, cu mijloacele existente”.

O singură da­tă a fost, cum s-ar zice, „neamțul fran­cez” și s-a aventurat în afara siguranței echilibrului, într-un „fie, ce-o fi”, și-a publicat în „Dilema” un articol cum­pă­tat, dar aprins, militînd pentru ne­vo­ia de-a avea legi, fie și importate. „A fost singura dată cînd m-am aventurat în afara lumii pre-date, nemaicăutînd să obțin maximum de libertate într-un cadru dat”. Atunci, Educația avea nevoie de Legi. Dacă ele ar fi traduse și adaptate, cu timpul, legile însele s-ar fi putut îmbunătăți și adapta.

Lumile începute

Dar fără de ele, pustiul de pînă la vremea cînd ele fi-vor gîndite și născute din mame neaoșe, iar nu doar purtătoare, ar fi pu­tut însemna o sterilizare. De-atunci, unii dintre ochii care-l vor privi, nu vor vedea în el doar pe acela care a dansat cu cenzorii, sau pe germanistul care fusese deja distins cu premiile „Johann Gottfried Herder” și „Jakob und Wilhelm Grimm”, ci și pe cel care poartă în sine avatarul dreptului pedagog. Membru fondator al Asociației de Formatori de specialiști în presă și comunicare, precum și vice-pre­șe­dinte al Asociației Române de Lite­ra­tură Comparată, a înțeles mereu po­veștile din spatele evenimentelor.

Timp de un an, între ’98 și ’99, a fost titular în cadrul Centrului In­ter­na­țional de Cercetări „Blaise Pas­cal” al Școlii Superioare Normale Franceze. Tot atunci i s-a propus pri­ma dată, de către Andrei Pleșu, să fie ambasador în Viena. Studiind sub pa­tronajul celui care stabilea că la pi­cio­a­rele oricărui om singur, așezat în fo­toliu, se deschide infernul, a refuzat. Era profesor asociat la Université de Paris VIII, Universität Seigen și Uni­versität Freiburg (Schweiz), ur­mîn­du-și chemarea de suflet, aceea de-a afla și de-a înțelege prin cărți. Numai în 2005 a ajuns să reprezinte Ro­mâ­ni­a la Viena, atunci cînd avea să se îngrijească de buna primire a țării sale în spațiul german, demonstrînd nem­țeș­te caracterul european al românismului. A obținut votul Germaniei cînd ni­meni nu se aștepta la asta, parti­ci­pînd activ la integrarea României în Uniunea Eu­ropeană.

Dar a devenit obosit. Paul Celan, cel căruia el singur, dintre toți literații români, i-a dăruit studii aprofundate de înțelegere și analiză, i-a rămas în au­diența privată ca „semnificativă al­teritate”, acel altul pe care, în afară de sine, îl cunoaște ca pe sine însuși. Ce­lan căuta eliberarea conștiinței, me­reu în răspăr cu lumea, pe care nevoind s-o distrugă, încerca s-o înțeleagă fără a se distruge, totuși, pe sine. Andrei Cor­bea-Hoișie știe că studiul și discreția actului de-a afla secretul închis în cerneală și celuloză poate umple un om mai abitir decît toate călatoriile și experiențele pă­mîn­tului, lăsîndu-i de­o­­po­trivă, și tru­pul, și sufletul, neîn­gre­unate de pămînt scorojit.