Andrei Ruse: Atunci cînd scriu mă izolez complet de lume, îmi fac provizii, îmi dau demisia și plec din București

La 22 de ani, Andrei Ruse scria primul său roman, Soni. Un roman pentru adolescenți care induce ideea de a trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. La șase ani distanță și-a lansat cel de-al treilea roman, unul care îndeamnă de această dată la conștientizarea valorilor pierdute din timpul perioadei interbelice și care urmărește să dezlege mitul cîntecului Zaraza, interpretat de Cristian Vasile. Zaraza nu a existat, însă au existat povești, locuri și oameni despre care Andrei Ruse s-a documentat timp de doi ani, întorcîndu-se în Bucureștiul acelor ani. Invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, scriitorul a mărturisit că romanele sale au un punct comun: sînt scrise din dorința de a acoperi subiecte despre care și-a fi dorit să citească însă pe care nu le-a găsit scrise în altă parte.

Cel mai recent roman al tău, Zaraza, poate fi privit din mai multe perspective. Ca roman autobiografic, istoric și pe alocuri de dragoste. Cum l-ai construit tu de fapt?

E un mix. De cînd am luat su­biectul mi-am dat seama de comple­xitatea lui, a personajelor, a contex­telor social-culturale care vor fi im­plicate și cred că asta reprezintă și forța lui. Nu merge doar pe po­ves­tea personajului principal, a cîntăre­țu­lui Cristian Vasile, care este la fel de principal ca Bucureștiul – tot timpul prezent prin acea forfotă cul­turală. De asemenea, însuși interbelicul poa­te să fie considerat personaj. E un roman pe care îl văd cu toate laturile, nu îl definesc într-un fel anume. Cred că dacă îl luăm pe bu­căți nu poate să fie roman istoric, nici biografic pînă la capăt, pentru că e o biografie subiectivă.

Pentru a-l scrie au fost nevoie de aproximativ doi ani de documentare. Acesta este motivul pentru care ai spus că ești cel mai mulțumit de el comparativ cu celalalte două romane?

Da, însă nu pentru că a fost ne­voie de o documentare de doi ani, și la alte cărți a durat la fel de mult. Într-adevăr la alte romane nu am mers pe muncă de cercetare, nu m-am implicat atît de mult, dar am lucrat cu aceeași intensitate. Nu sînt genul de scriitor care să scrie în mod constant. Dacă am o idee și scriu, pot să scriu și peste jumătate de an, deci nu datorită timpului sînt mul­țu­mit de el. Sînt mulțumit de complexitatea pe care o are, de modul cum am reușit să redau atmosfera aceea, pentru care chiar dacă nu a necesitat foarte multă documen­ta­re, a fost mult de muncă. Și ca rezultat final față de tot ceea ce am scris, cred că e mai complex față de celelalte două. Cu acest roman încep în sfîrșit să mă simt scriitor, am atins un anumit prag. Simt că romanul Zaraza mi-a dat acest statut, de scriitor.

În perioada cît am scris Zaraza eu am fost rupt de lume. Mă duceam în secolul trecut și făceam un exercițiu de imaginație continuu

Atmosfera Bucureștiului interbelic a fost un exercițiu de imaginație?

Da, a fost și un exercițiu de imaginație, dar a fost și o călătorie mentală în timp. În perioada asta eu am fost rupt de lume pentru că, pe de o parte, erau lucrurile de zi cu zi pe care trebuie să le faci, cum ar fi cumpăratul pîinii sau al unui pachet de țigări, și apoi seara erau orele dedicate romanului în care mă rupeam complet de secolul ăsta. Mă duceam în secolul trecut și făceam un exercițiu de imaginație continuu pînă reușeam să miros aerul de atunci, să fiu acolo ca să reușesc să transmit ceva. Eu oricum, fiind din București, știam istoria orașului, aici nu a fost nevoie de foarte multă documentare. Însă mi-a plăcut să redescopăr orașul, am aflat detalii pe care nu le știam nici eu.

M-au ajutat foarte mult și căr­ți­le pe care le-am citit pentru documentare, însă nu acele cărți cu da­te. De exemplu, există un catalog al cîrciumilor din Bucureștiul interbe­lic, să spunem că m-a ajutat la lo­ca­lizare, însă atît. Erau atît de mul­te informații, mai ales la început, încît aveam senzația că nu le pot cuprinde pe toate, astfel încît atunci cînd am scris le-am pus pe toate pe perete cu markerul, pe ani și la fie­ca­re an vedeam ce se întîmpla din punct de vedere național, inter­na­țio­nal sau cu personajele, ceea ce mă ajuta să am o privire de ansamblu. Lucruri care nu apar în roman, dar care se simt pentru că redau acea imagine de ansamblu. M-au ajutat foarte mult cărțile de memorii, car­tea unei doamne care a copilărit în interbelic și spunea cum se simțea, cum era gustul fripturii, cum era gus­tul vinului, cum se îmbrăcau ospătarii sau cum te îmbrăcai în anumite localuri.

Ideea cărții a fost să mă duc în spatele comunismului și să arăt ce lucruri minunate existau în perioada interbelică și au fost distruse. Dacă noi, în contextul de acum vrem să ne întoarcem la niște baze solide, trebuie să ne întoarcem în interbelic și în niciun caz în comunism.

De unde a pornit ideea romanului?

Am fost fascinat de Cristian Va­­sile, iar ideea a pornit întîmplător, nu îmi propusesem să fie o carte istorică, pentru că eu de obicei merg pe subiecte actuale, contempora­ne. Într-o seară, ascultînd melodia și mergînd pe legenda Zarazei, mi-am dat seama că este un mit și nu există nimic concret care să spună de unde a pornit. Am început să găsesc personajele și personajele m-au dus spre roman. Atunci cînd am citit despre viața lui Cristian Vasile, cu nebunia acelor vremuri, cu suișurile și coborîrile sale, l-am descoperit și pe Ion Pribeagu, cel care a creat versurile, iar ușor-ușor s-au adunat niște elemente care du­ceau spre roman. Vroiam să citesc așa ceva, însă nu m-am gîndit dacă aș și putea să scriu despre asta, to­tul a pornit ca un experiment. Cu informațiile de bază pe care le aveam atunci am încercat să văd dacă aș reuși să intru în atmosferă. Am scris primul capitol și mi-am zis: ăsta e roman. În cîteva secunde după ce am terminat primul capitol, totul era mai clar, că acesta este romanul și trebuie să merg pe el, chiar dacă știam că va dura ceva timp pentru că nu aveam toate datele necesare.

Despre roman s-a spus că ar fi cea mai veridică și completă prezentare a cîntărețului Cristian Vasile și a cîntecului său. Putem însă spune că lucrarea urmărește și evoluția și declinul unei epoci?

Da, asta m-a motivat cel mai mult să scriu romanul, faptul că a fost o epocă extraordinară, cultural vor­bind, a fost punctul din istoria noas­tră care ne definește cel mai mult, acolo am fost poate singura dată egali sau peste europeni. Dădeam un citat în carte care spunea că cen­trul lumii s-a mutat la București, adi­că centrul cultural, avangardist, ne­bunia aceea pînă la urmă. Iar de­cli­nul a fost atît de brusc și de dur și s-a potrivit perfect cu povestea personajului, care trece printr-un de­clin de asemenea. Aici am văzut și cheia romanului, nu m-aș fi apucat dacă nu exista acest conflict al personajului și al lumii. Se și su­prapun, pentru că drama persona­jului este și drama perioadei, re­zis­tența personajului este și re­zis­ten­ța interbelicului cît a mai putut lupta. Am scris un epilog la carte tocmai ca să explic că Zaraza nu a avut succes pentru că era vorba de o femeie fatală sau pentru că era cîntată de vocea lui Cristian Vasile, ci pentru că a rămas un simbol al interbelicului.

Ideea cărții a fost să mă duc în spatele comunismului și să arăt ce lucruri minunate existau înainte și au fost distruse. A fost doar înce­pu­tul unei lumi care putea într-ade­văr să decadă în o mie de feluri, dar care avea și șanse să se dezvolte. Dacă noi, în contextul de acum vrem să ne întoarcem la niște baze solide, trebuie să ne întoarcem în interbelic și în niciun caz în comunism. Din punctul meu de vedere, comunismul nu a adus nimic bun nici pentru societate și nici pentru cultură, despre care pot spune că a distrus-o.

Primul meu roman, Soni, este legat de dorința de viață și frica de moarte, un fel de carpe diem mai modern

Ai participat în cadrul festivalului FILIT și la o întîlnire cu liceeni. Primul tău roman, Soni, a fost și încă este o lectură foarte bine primită de tineri. Ce o face să fie atît de populară în rîndul lor?

Da, a fost nebunie atunci, am semnat și agende cu Soni, o fată avea și tricou imprimat, e o carte care a prins foarte bine la public și pot să zic că m-am simțit chiar ca un rockstar. Cred că îi atrage în pri­mul rînd timpul în care se petrece, fiind contemporan, există și personajul, Soni, în care sînt sigur că se regăsesc. E un personaj răz­vră­tit la fel ca și tinerii, care încearcă să facă lucrurile altfel, care se aru­n­că în viață. Îi atrage exact prin ceea la ce m-am gîndit cînd am scris Soni: o carte care să îi reprezinte pe ado­les­cenți. Cînd am publicat Soni nu erau atîtea cărți interesante pentru tineri. A fost și un risc, dar eu am crezut din prima că va merge, tocmai pentru că nu exista ceva ase­mă­nător. Am scris o carte la 22 de ani pentru că eu vroiam o carte despre lucrurile de genul acesta și pentru că nu exista. Motivele pentru care tinerii o aleg sînt ne­numă­ra­te, ca de exemplu imaginea co­per­ții. Și acolo există o parte de marketing care clar este adresată lor, am avut discuții multe în le­gă­tură cu coperta, cei de la editură spuneau că nu se va vinde vreo­da­tă, că ar fi un eșec total. Dar eu ve­deam conexiunea dintre acel nu­me, Soni, care mi se părea catchy cu imaginea acelei fete. Tot ce reprezintă Soni este direct și brut și cred că asta se vede încă de la copertă. Un prieten foarte bun de-al meu care face stand up comedy, înainte să devenim prieteni, auzise de carte, a luat-o de pe raft, s-a dus cu ea la casă și a spus: „nu voi cum­păra această carte pentru că voi fi o victimă a marketing-ului dacă fac așa ceva.” Pentru că într-adevăr îți sărea în ochi, te făcea să o cumperi.

Care a fost punctul de pornire?

Atunci cochetam cu proza, ex­pe­rimentam foarte mult, scriam, dar nu ieșea nimic. Am scrise ju­mă­tăți de roman, neterminate și știam că trebuie să caut ceva actual și ceva foarte tineresc. Totul a pornit de la o imagine care încă mă urmărește, a unei cunoștințe care avea cancer. Soția lui spunea că se trezea noap­tea de spaimă să îl asculte dacă mai respiră. Imaginea asta mi s-a părut atît de puternică, legată de dorința de viață și frica de moarte, încît vo­iam să scriu ceva ca un fel de carpe diem mai modern. Atunci a apă­rut și personajul feminin pentru că din prima am simțit că trebuie să fie unul feminin, nu masculin. Femeia are atîtea alte drame, nu mai poate să fie mamă de exemplu.

Să mă transpun în mintea unei femei pentru a putea scrie a fost o provocare, încercam să privesc lumea ca o femeie, cu toate dramele ei

A ieșit un roman care te îndeamnă la trăit, la ideea de conștientizare?

Cred că da, o puștoaică de la în­tîlnirea cu liceenii din cadrul FILIT s-a ridicat din public și a spus că îmi mulțumeste că am scris cartea pentru că astfel s-a trezit dintr-un vis în care totul era nemuritor și ni­mic rău nu se întîmpla. E bine să uiți că mori, ca să poți să îți trăiești viața liniștit, însă uneori e bine să îți mai și amintești. Iar din reacțiile publicului cred că mesajul a ajuns 100% unde trebuie.

Cum ai reușit să te transpui și să te menții captiv în mintea unei femei?

Asta a fost provocarea romanu­lui. La fiecare roman mă provoc cu ceva, la Zaraza am spus că mă pro­voc să intru în acel timp, iar la Soni a fost provocarea cruntă, să zic așa, de a intra în mintea unei femei. Îmi place la nebunie să intru în mintea personajelor cu care mai ales nu sînt de acord, să le înțeleg motivațiile, într-adevăr nu a fost ușor. Acum nu știu dacă aș mai face asta. A fost distractiv cumva, știu că la un mo­ment dat stăteam mai mult cu fe­mei de vorbă și puneam cele mai cre­tine întrebari, încercam să pri­vesc lumea ca o femeie. Îmi amin­tesc că plecasem la mare, stăteam la plajă și mă uitam la femei la ce tip de bărbați se uită, practic urmă­ream comportamentul femeilor. Unii spu­neau că au crezut că Andrei Ruse e un pseudonim și că e o carte scrisă de o femeie, alții din contră, și culmea că erau bărbați cei care mi-au reproșat că nu aș fi redat bine femi­nitatea. Bărbații au spus că de fapt în romanul meu idealizez o femeie ușuratică și că de fapt nu are nicio treabă cu literatura.

Faptul că romanul Soni a fost prima carte din România care a beneficiat de un trailer este parte a campaniei de promovare pe care ai inițiat-o?

Atunci eram la început, nu știam ce înseamnă lumea edito­ria­lă, știam doar că dacă îți apare cartea în librării este în regulă. Nu aveam așteptări de vînzări prea mari. Cam­pania de promovare a fost dato­ra­tă și de faptul că țineam foarte mult la carte, nu mă puteam detașa de ea, cumva am rămas în poveste și du­pă ce am terminat de scris cartea. Și am simțit nevoia să rămîn. E foar­te ciudat, după ce termini o carte urmează o perioada de depresie, asta am auzit și la alți scriitori. Ai terminat să scrii, însă încă ești im­plicat acolo, iar prin intermediul promovării am mai rămas în jurul cărții.

Au fost mai multe campanii, atunci mergea foarte bine partea cu blogurile, am avut și un blog al cărții, o campanie cu bloggeri. A pornit de la editorul meu care mi-a spus cu cîteva zile înainte să apară cartea că voi vinde maximum 200 de exemplare. Editorul era și fostul meu sef și era o chestie conflic­tua­lă între noi. I-am spus că punem pariu pe o naveta de Jack Daniels că 200 de exemplare se vor da doar la prima lansare. Și de aici a în­ce­put toată nebunia cu promovarea, am vrut să demonstrez că se poate. Am stabilit cota la lansare să fie de 100 de exemplare și au venit peste 150 de persoane atunci. Am cîști­gat pariul și întreg tirajul s-a epuizat în următoarea lună. Am implicat bloggerii să facă fel de fel de pro­iecte, am lasat libertatea totală chiar și de a distruge cartea dacă așa simțeau, nu a fost o campanie gîn­dită să fie una pozitivă neapărat. Pe mine mă interesa să se scrie foarte mult despre, pentru că în acel an, în 2008 se foloseau foarte puțin re­țe­lele sociale. Eu de exemplu am făc­ut un trailer de carte și apoi mi-am dat seama că spotul acela a prins, a ajuns în cîteva luni la 10.000 de vizualizări.

Debutul ți l-ai făcut prin intermediul unui volum de poezii, Black Job, în 2007. Cum ai făcut trecerea de la poezie la proză?

A fost un adevărat război. Chiar recent am avut o discuție cu Marin Malaicu Hondrari și am vorbit des­pre cît de important este ca atunci cînd scrii, indiferent dacă este pro­ză sau poezie, să îi vezi ritmul, ca­den­ța. Pe mine însă tot timpul proza m-a atras, dar nu puteam să o scriu, îmi dădeam seama că ceea ce puneam pe hîrtie era un fel de literatură re­ci­clată. Iar după ce am scos primul volum de poezii în 2008, nu am mai putut să scriu. Mi se părea banal, mă plictisea deja să scriu poezie și nu mă mai regăseam deloc. De atunci am început să mă desfășor mai mult pe orizontală și nu pe ver­ticală. A durat ceva timp, au fost ani de încercări, care nu am știut dacă vor duce undeva neapărat.

Mai mult iau de la personajele mele decît dau. Frici, temeri pe care nu le aveam, dar pe care le-am indus. După ce am terminat Soni am avut permanenta senzație că urmează să mor în două luni

Unii scriitori se izolează atunci cînd scriu, alții preferă să facă asta detașîndu-se de realitate în locuri aglomerate, alții scriu doar cînd au o emoție puternică. La tine cum e?

Izolare completă. Am prieteni care își iau laptopul, se duc într-o cafenea și scriu. De obicei chiar plec din București, de exemplu jumă­ta­te din romanul Zaraza l-am scris la Timișoara într-o cameră din care nu am ieșit două săptămîni. Stă­team la un prieten și, deși came­re­le erau una lîngă cealaltă, nu ne-am văzut deloc, el credea că am murit acolo. Eu dacă scriu, scriu o perioa­dă de timp, nu scriu tot romanul dintr-un foc. La Zaraza era aproa­pe jumătate scris și mi-am dat sea­ma ca în trei – patru luni pot termina, însă de obicei îmi dau de­mi­sia de unde lucrez, îmi fac provizii financiare și de toate tipurile. Nici nu consum mult pentru că nici nu ies. După o lună jumătate am zis că ar cam fi cazul să ies și totul mi se părea așa ciudat, izolarea asta nu e atît de benefică. Însă altfel nu aș putea, pentru că intru acolo și trebuie să fiu în carte cu toată ființa mea. Îmi amintesc cînd scriam în Zaraza moartea unuia dintre personaje eram răvășit și eu eram acolo, orice știre mi-ai fi dat nu aș fi înțeles-o. De aceea l-am și transformat într-o fantomă în carte pentru că în timp ce scriam asta a mai și scîrțîit geamul (rîde). Mai am cîteva tabieturi. Fumez foarte mult și trebuie să fiu la sol atunci cînd scriu, nu pot să scriu la etajul 1 sau mai sus. Nu înțeleg de ce, cu toate condițiile mai mult decît ne­ce­sare, am fost odată la o bursă în Germania, iar camera mea era un­deva la etaj și timp de trei luni trebuia să scriu. Nu am scris un cu­vînt. După ce am coborît, au în­ce­put să curgă capitolele unul după altul.

De unde pornește nevoia de a scrie?

Acum e deja un drog, nu am sens dacă nu scriu. Cînd am pus punct la ultimele propoziții din Zaraza, eram undeva pe la sfîrșitul lui februarie, mi-am dat seama că ur­mea­ză să fiu într-o nebunească stare de căutare a unui subiect. Și acum stau noaptea și mă uit pe pereți și aș vrea să scriu o pagină. Dar știu că nu o să vină dacă îl caut, o să vină din ceva absolut banal.

Eu așa mă manifest, de acolo îmi iau energia și acolo mi-o și epu­izez, pentru unii e adrenalina, pen­tru alții e munca, pentru mine crea­rea lumilor și a poveștilor. E chinui­tor și de aceea e de apreciat cînd se face un festival ca FILIT pentru că acolo se adună mai mulți cu ace­leași probleme și atunci vezi că mai sînt și alții ca tine care caută subiecte. Și nu orice fel de subiect, trebuie să fie un subiect pe care să simți că vrei să îl scrii, că e subiectul „ăla”. Această interacțiune a lor este un schimb de experiențe, este ceva fas­cinant, eu în cîteva zile au cunoscut o mulțime de oameni cu care s-au creat legături de ambele părți.

Pe mine nu mă interesează sinceri­tatea dintr-o carte, mă interesează să fie scrisă bine, să mă ducă în al­tă lume, să mă pună în situații dificile, dar nu să fie sinceră. Consider autobiografia mai mult specifică bloggerilor. Sigur că există influ­en­țe, pentru că tu te pui pe tine acolo, te schimbi tu pe tine, e cum­va dăunător pentru că trebuie să iei fricile personajelor și să le trăiești.

Se reflectă autobiografia în scriitura cuiva?

Nu are cum să nu se reflecte, tu ești de fapt în carte, dar autobio­gra­fismul nu mă atrage absolut de­loc. Am spus la un moment dat că dacă voi scrie o carte despre mine, cu date puțin schimbate, dar ba­za­tă pe trăirea mea, pot să consider că nu mai am ce să mai scriu. Dar sînt scriitori care doar pe autobio­gra­fism merg și sînt scriitori buni. Pe mine nu mă interesează sinceri­tatea dintr-o carte, mă interesează să fie scrisă bine, să mă ducă în al­tă lume, să mă pună în situații dificile, dar nu să fie sinceră. Consider autobiografia mai mult specifică bloggerilor. Sigur că există influ­en­țe, pentru că tu te pui pe tine acolo, te schimbi tu pe tine, e cum­va dăunător pentru că trebuie să iei fricile personajelor și să le trăiești, să ți le asumi și nu într-un mod ar­ti­ficial, ci să devină fobiile tale. Din experiența mea, mai mult am luat de la personajele mele decît am dat. Frici, temeri pe care nu le aveam, dar pe care le-am indus. La Soni a fost groaznic, după ce am terminat am avut permanenta senzație că mor în două luni și că ăsta e deadline-ul meu. A durat cam un an și asta pentru că înainte de a scrie, mi-am repetat încontinuu ideea că am cancer. M-am implicat foarte tare.

Acest lucru presupune și să le împrumuți personajelor din obiceiurile și viciile tale?

Da, e un troc. Spuneam la un moment dat că aș vrea ca la Zaraza să dau pe jumătate din ce mi-a dat Cristian Vasile pentru că acest personaj mi-a dat incredibil de mult. Înțeleg lumea în care trăia, o iu­besc altfel după ce am intrat în lu­mea lui și sper ca mai departe, mă­car jumătate din ce am simțit eu să pot transmite. La Soni evident că am atribuit foarte multe gînduri de ale mele, acolo se simte mai puternic. Cînd am recitit cartea după cîți­va ani de la publicare, am reintrat în text, dar am reintrat într-un text care nu-mi aparținea, parcă era un text scris de altcineva. Mă întrebam de ce am scris anumite fragmente. În momentul în care am scris erau chestiuni pe care le credeam cu tă­rie și apoi nici nu mai eram de acord și chiar mă bufnea rîsul citind. E și un schimb terapeutic, cumva isto­vi­tor, care te macină, dar îți și dă îna­poi înzecit. n