Andrei Șerban: Numai dacă mă las a fi vulnerabil, expus, lipsit de apărare, ceva se poate naște!

În preajma lui, îți vine să taci. Nu rostește, ci emană cuvintele, le așază în constelații și le dă o consistență concretă, de parcă le-ai putea atinge cu mîna. De fapt, simți că înțelegi totul, de parcă ți-ai reaminti, dar ți se încleștează buzele, ca atunci cînd nu mai e nimic de adăugat, fiindcă alte cuvinte ar fi de prisos. Aproape că îți dorești ca omul care a ajuns în ’69 în New York, la Centrul de Teatru Experimental La MaMa (La MaMa Experimental Theatre Center) și care – a studiat în ’70 cu Peter Brook, la Paris, iar mai înainte de asta, l-a întîlnit pe Grotowski, să nu fie așa cum ți se arată. Dacă ai găsi în el o strîmbătură, i te-ai împotrivi și te-ai dezlega, i-ai vorbi, l-ai înfrunta. În ’99, Asociația Criticilor de Teatru din Boston i-a oferit premiul Elliot Norton pentru Excelență (Elliot Norton Award for Sustained Excellence). În același an, Societatea Regizorilor și Coregrafilor din Statele Unite i-au oferit premiul George Abbot, pentru impactul cu care-a pecetluit arta dramatică a secolului XX. Tot atunci, Academia Română, împreună cu Fundația Română pentru Arte și Științe i-au oferit Premiul pentru Excelență în Cultura Română. A montat piese de teatru și operă în 39 de țări, este profesor la Universitatea Columbia și invitat să înzdrăvenească suflul artistic al studenților de la universități precum Harvard, New York School of Drama sau Conservatorul din Paris. „Amîndouă sînt adevărate: și faptul că sînt special și faptul că sînt un nimeni”, îți spune Andrei Șerban și intri pe nesimțite în pielea idiotului Mîșkin, iar lumea îți pare absurd de frumoasă, ca aceea pe care-ai trăit-o cu siguranță cîndva, dar nu mai știi exact cînd. De asta îți vine să taci.

În copilărie dirijați „îndrăcit” în fața oglinzii, pe muzica lui Toscaneli. Cum ați ajuns să vă umpleți de temeri, și frici, și nesiguranțe?

Circumstanțele care ne fac, din păcate, pe toți, să pierdem foarte devreme, în adolescență, ceea ce ni s-a dat natural, în copilărie. Și în cazul meu a fost o conjunctură de elemente iscate din viața familiei mele și din viața din afară, fiindcă trăiam, firește, într-o societate opresivă. Am devenit, însă, așa, mai ales pe măsură ce m-am trezit la viața din jur. Din cauza întrebărilor care apăreau cu imensă brutalitate în mine! Din cauza întrebărilor…

Precum „cine sînteți” și „ce căutați, de fapt, în viața asta”?

…Da. Poate sună teoretic, dar nu e cîtuși de puțin așa.

Foarte tîrziu am învățat să stau în fața întrebării

Și-ați găsit un răspuns?

Nu, nu! Orice răspuns pe care încercam să mi-l dau nu era altceva decît o încercare de-a mă proteja. Mi-am dat seama că toate răspunsurile pe care le găsim nu sînt altceva decît stratageme de apărare. Nu ajungem niciodată la vreun adevăr găsind un răspuns. Dimpotrivă! Toate răspunsurile noastre nu sînt altceva decît o coajă, un înveliș care ne acoperă ca o crustă, creîndu-ne iluzia c-am fi mai puțin vulnerabili. Încercăm să ne protejăm și ne acoperim ca într-o armură cu răspunsuri. De fapt, răspunsurile nu sînt decît un paleativ! Doar atît! De asta nici nu rezistă. Fiindcă orice răspuns naște o nouă întrebare. Mi-am dat seama tîrziu în viață că cel mai valoros lucru posibil e să am puterea de-a sta în fața întrebării.

Asta nu vă trezește panica?

Mult timp, da, întrebările m-au dus spre anxietate și panică. Dar pînă la urmă am înțeles că dacă poți sta față în față cu întrebarea și să ai răbdare, ceva ți se deschide. Mie îmi este foarte greu să am răbdare fiindcă sînt extrem de agitat și de neliniștit din fire. Vreau răspunsuri rapide. Vreau să se întîmple totul acum! Și cînd sînt cu actorii fac așa. Ei îmi spun: „lasă să se adîncească personajul în mine, să se decanteze.” Iar eu zic: ”Nu! Vreau să-mi dai tot ce ai în clipa asta! Nu vreau să aștept pînă mîine! Acum trebuie să-mi dai!” Și-atunci actorul se forțează să scoată ceva din el, cînd încă nu este pregătit. În teatru, exact prin asta sînt de folos! Nerăbdarea mea îl ajută pe actor, îl mobilizează. Nerăbdarea mea față de mine însumi, însă, în viață, funcționează diferit. Foarte tîrziu și foarte greu am învățat asta: să am răbdare să stau în fața întrebării! Să nu mă mișc din fața ei și să nu trișez.

Cum trișați?

Din păcate, de obicei trișez găsind răspunsuri foarte istețe, care să mă păcălească pe mine însumi. Îmi zic: „a, da! Lasă că ies cu bine din asta. Știu cum trebuie făcut!” Iar în felul ăsta, mă strecor pe lîngă mine însumi, lăsînd întrebarea nerezolvată. De asta zic că cea mai valoroasă experiență pentru mine e aceea în care stai față în față cu întrebarea. Dacă reziști – asta e cel mai important, să reziști să stai în fața întrebării fără să fugi, fără să i te sustragi, să rămîi așa, neavînd un răspuns și să suferi cu toată ființa fiindcă te găsești expus, neascuns după nici un răspuns-, atunci înțelegi zidul.  Asta e! Te găsești în fața întrebării ca în fața unui zid prin care nu poți trece. Dacă stai și dacă stai și dacă stai, ceva se va deschide! Ceva se va întîmpla!

Vi s-a întîmplat „ceva”?

Da! Am înțeles că răspunsul ori soluția nu le găsesc eu, nu eu le dau, ci vin din altă parte!

Ăsta e adevărul! Ultim! Că nu știm nimic!

V-ați permis vreodată să începeți ceva nepregătit fiind, sperînd că veți intra în rezonanță cu lumea și lumea vă va ieși în întîmpinare?

Tot ce-am realizat mai valoros în viață a fost pentru că m-am deschis ca ceva să intre.

Ce înseamnă că v-ați deschis?

Deschiderea aceasta e un fel de-a te goli. Asta le spun și studenților cu care lucrez. De fapt, asta e tema workshop-urilor pe care le țin, cum a fost cel de la Ipotești ori de la Mogoșoaia. Să te deschizi înseamnă să uiți tot ceea ce ai învățat, să te dezveți de ceea ce crezi că știi, pentru că de fapt, nu știm nimic. În jurul noastru e un imens nor al necunoscutului! Ăsta e adevărul! Ultim! Că nu știm nimic! A fi deschis e o stare aflată în contrast cu a fi închis prin răspunsuri, cu a fi plin de ceea ce știi.

Asta-i treaba răspunsurilor: să dea greutate, să formeze o crustă solidă peste nisipurile mișcătoare.

Atunci cînd cred că știu, sînt într-adevăr plin de iluzia că știu și nu am nici un loc în mine, unde să intre altceva. Fiindcă sînt deja plin de ceea ce știu! Trebuie să mă dezvăț de ceea ce știu, să mă deschid în fața necunoscutului, ca să primesc surpriza, adică acel „altceva” pe care nu îl știam și care nu ar fi putut avea loc în mine, dacă nu m-aș fi golit. Numai dacă mă las a fi vulnerabil, numai dacă mă las expus, lipsit de apărarea unui răspuns, ceva se poate întîmpla! Altfel, rămîn greu și imobil. De asta spun că cel mai important lucru din viața mea a fost să înțeleg că numai în fața întrebării ceva mi se poate întîmpla. Dacă știi deja un răspuns, atunci ești plin de tine și nimic nu mai încape în ființa ta, nimic nu te mai poate pătrunde și înțepenești.

De fapt, sîntem niște furnici

Cît ați trăit știind răspunsuri?

Păi, cam toată viața! Bine, mai mult sau mai puțin, fiindcă am mai avut diferite crize.

Era dezordine în dumneavoastră înainte să intrați în mînăsitrea aceea zen?

Era dezordine în mine și înainte, și-a fost dezordine și după. Fiindcă mînăstirea n-a rezolvat nimic – mi-a dat doar un gust că altceva e posibil, că se poate trăi și altfel decît mecanic, automat, cu șabloane, cu clișee, adică așa cum trăim noi, în mod normal, viața!

Cu siguranță știați asta deja.

O știam, desigur, dar numai în teorie. Nu o știam în trup! !n trup am simțit-o prin meditația zen, cînd rămîi în stare de liniște cu tine însuți ore și ore în sir, dacă poți. Dar această meditație este numai o pregătire. O pregătire pentru ca ceva să se întîmple. Ceea ce se întîmplă, însă, vine din afară. Adică, nu eu sînt cel care face ca Tronienele sau Indiile galante să fie un succes – dacă sînt un succes. Sînt convins de treaba asta, că nu eu fac lucrurile să se întîmple! Ceea ce fac eu, e să mă deschid unei alte energii! Asta e tot! Mă pregătesc să las această energie să circule prin mine!

Nu vă e teamă că v-ați pierde identitatea lăsîndu-vă să fiți jucăria unor energii universale?

Focalizarea asupra identității poate să alunece foarte ușor înspre egoism și adularea sinelui, ceea ce este opusul stării în care ar trebui să ființăm.

Ceea ce este specific mai cu seamă creatorilor.

E specific, într-adevăr, fiindcă noi credem că sîntem niște zei. Niște zmei! Cînd, de fapt, sîntem niște furnici!

…

Da! Așa este, crede-mă, nu sîntem altceva decît niște furnici! Cu toții! Dar ce ar trebui să fim, ei, bine, ar trebui să fim niște furnici conștiente că trebuie să servească o cauză mai înaltă decît cea a propriului lor ego! Noi sîntem aici  – nu ca să ne servim propria noastră nevoie de putere, satisfacție și vanitate -, ci ca să servim „altceva”!

Ce înseamnă „altceva”?

Sîntem aici ca să servim viața, ca să servim planeta, ca să servim Creatorul care ne-a dat cadoul de-a fi aici, ca să-l servim pe Celălalt, iar nu pe noi înșine. În Biblie se spune asta: „Nu sînt aici ca să mă servesc pe mine, ci pe celălalt”. Iar Celălalt poate fi fratele meu, copilul meu, prietenul meu, dar în primul rînd, Celălalt este Omul, adică semenul meu. Acestea sînt adevăruri biblice foarte simple pe care nu le practicăm deloc, în ciuda faptului că ne numim creștini!

Totul în jur îmi arată că trăiesc cu picioarele în sus și cu capul în jos.

Șapte ani ați trăit, cum s-ar spune, burgez, căsătorit cu o contesă, îmbrățișat de public și de critici. Ce vă tot aduce înapoi în criză, de parcă binele nu vă priește, nu vă adoarme, nu vă liniștește?

Am avut norocul să nu cred niciodată în succes. Ăsta e un noroc, fiindcă unii îl au, iar alții, nu! Un vechi prieten înțelept din New York, mi-a spus: „e bine să ai tot succesul din lume, bucură-te de fiecare secundă de succes și nu crede nici o secundă în el”. Bucură-te, dar nu crede! Exact asta e! În momentul în care trăiești cu asta, înțelegi că ceea ce se numește succes ori considerație socială nu reprezintă altceva decît niște convenții. Iar convențiile sînt numai niște aparențe, n-au o realitate substanțială. Nu cream ca să avem succes! Creăm ca să ne ajutăm pe noi și pe alții să trăim o viață mai bună, să trăim mai inteligent și mai sensibil.

Fiindcă spuneați că în mănăstirea zen ați deprins ideea…

Gustul! Gustul pentru meditație, gustul pentru liniștire!

De ce-ați căutat liniștirea și nu experiențele dionisiece?

Pentru a ajunge acolo, trebuie mai întîi să fii liniștit. Dacă n-ai liniște, nici o energie de o forță și de o virulență precum cea dionisiacă nu poate intra în tine, fiindcă nu o poți primi. Numai cînd te afli în liniște interioară, o forță atît de puternică te poate pătrunde, fiindcă altfel o respingi, o disipezi, o pierzi.

Iar dumneavoastră sînteți taman un neliniștit.

Da, sînt neliniștit tot timpul, din păcate! Trăiesc într-o agitație continuă! Mereu port în mine demonii mei, cu care mă lupt.

Cum arată demonii aceștia?

Sînt demonii tuturor vocilor interioare care sînt pline de negativitate, pline de frustrare!

Frustrare? Față de tatăl dumneavoastră, ați devenit ceea ce-ați vrut, ceea ce simțeați că sînteți.

Dar mai ales vocile frustrării te pot acapara, fiindcă viața e făcută din frustrare! În fiecare secundă, viața mea e tulburată. Nimic din afară nu-mi dă asigurarea că trăiesc bine, că am o viață bună, normală! Totul în jurul meu îmi arată că trăiesc cu picioarele în sus și cu capul în jos. Noi trăim invers decît ar fi trebuit. Toată această comoție a tulburării în care ne afăm– în America, ori în România, tot aia e – mă prinde și pe mine, făcîndu-mă nemulțumit de mine, că nu duc viața pe care ar fi normal s-o duc, în afara mecanizării, în afara stereotipurilor. Noi nu avem nici un loc, pe Pămînt, unde să putem fi, cu adevărat. „Lumea și-a ieșit din matcă!”, așa cum spune Hamlet! Asta e! Cum fac ca înăuntrul meu să nu fiu total acaparat de ce mi se întîmplă în afară? Ei bine, trebuie să port o luptă foarte acerbă cu mine însumi!

V-ați format citindu-l pe Artaud. Lupta aceasta e experiența cruzimii-cu-propria-persoană?

Exact! Asta e cruzimea cu propria persoană, să te împotrivești ție însuți, să nu te lași să aluneci, în ciuda disconfortului, în ciuda suferinței. Să nu te duci cu valul, ci să mergi împotriva lui, chiar dacă suferi. Să nu te lași prins de mecanismul ăsta îngrozitor al unei colectivitați care e dusă ca o turmă, ci să te împotrivești, în ciuda absurdului, în ciuda suferinței și chiar în ciuda propriei tale neputințe.

Sîntem în furtună pînă în ultimul moment!

În biografie scrieți că primele cuvinte au fost „mama, tata, avion”, ca un fel de prefigurare a „transplantării” dumneavoastră în America. Aveați un an cînd ați stat într-un adăpost antiaerian și scrieți că intuiția subsolului, a întunericului e posibil să vi se fi format atunci. În joaca dumneavoastră preferată, cu păpuși pe care le atîrnați de sfori, ca să le puteți manevra, ați văzut mai tîrziu o profețire a experienței din mînăstirea zen, cînd ați aflat despre curenții energetici care traversează oamenii. Păreți că încercați să vă așezați viața într-o ordine, într-o logică. Ați trăit cu teama că n-aveți nici un sens?

…Dar trăiesc și acum cu aceeași panică. Am avut-o mereu și nu m-am vindecat de ea. Nu cred că ajungi la finalul vieții cu asigurarea că ai avut un sens pe lumea asta. Nimeni nu te asigură că vei muri de-abia după ce vei fi dat un sens vieții tale. Pentru mine, cred că întrebarea asta îmi va rămîne pînă la final: cine sînt eu?, care e sensul acestei scurte treceri? Dacă, Doamne ferește!, mi-aș zice într-o zi: „ah! Acum știu care e sensul vieții mele”, atunci aș putea să adorm. Atunci m-aș culca și n-aș mai avea de ce să mă trezesc.

Dacă insomnia înseamnă viață…

Dar să știi că… Uite! Care e ultima piesă a lui Shakespeare? „Furtuna”. Se spune că Shakespeare este Prospero. Iar Prospero, ajuns pe insula aceasta magică, ajuns la înțelepciune, ajuns la înțelegere, e magul care deține toate secretele. Ce face el în final? Își rupe bagheta! Se spune că este piesa în care Shakespeare și-a găsit pacea cu sine însuși. Dar cum se numește această ultimă piesă? „Furtuna”. Deci, ce vrea să spună asta? Sîntem în furtună pînă în ultimul moment! Nu știm nimic!

Zilnic mă simt mizerabil cu viața mea

Spuneați mai devreme că fără liniște nu poți primi nici o forță, iar dumneavoastră, fiind un neliniștit, e limpede că nu trăiți așa cum ați dori s-o faceți…

Așa e! Tot timpul ar trebui să trăim deschiși către mister, purtînd această conștiință. Din păcate, cea mai mare parte a zilei o trăiesc scufiundat în negativitate.

Păi de unde se adună atîta urît în jurul dumneavoastră?

Din viață, cum de unde?! Tu unde trăiești, în Iașul tău? Pe-o insulă a fericirii?!

În lumea din mintea mea, ca orice om.

Cînd treci strada și unul te împroașcă cu noroi, iar altul se comportă cu tine ca un animal, nici atunci nu-ți dai seama că trăiești în plină negativitate, că viața noastră e scufundată în ură și-n frustrare?

E mereu loc de-o alchimie în care în loc să urli, poți să rîzi.

Păi da, dar pentru asta trebuie să lucrezi mult cu tine! Trebuie să faci un mare efort! Nu vine așa, plesnind din degete, odată cu „acum hotărăsc să nu mă mai atingă” și gata, nu te mai atinge! Ies pe stradă și vine unul care mă îmbrîncește și-i dau și eu un ghiont înapoi. Negativitatea asta se transmite instantaneu și ne mănîncă energiile cele mai bune. În loc să o vedem și să încercăm să ne eliberăm de ea, noi continuăm să trăim în mijlocul ei! Poți să spui: „să trăim pe alt plan”. Dar nu putem trăi pe alt plan! Trăim unde sîntem, adică în mizerie spirituală totală, în criza spirituală continuă! Dar trebuie să avem, în același timp, foamea și dorința și voința să depășim stadiul nostru mizerabil în care ne petrecem viața!

Cînd v-ați simțit cel mai mizerabil în viața dumneavoastră?

Tot timpul! Zilnic mă simt mizerabil cu viața mea. Văd mereu cum ne purtăm unii cu alții ca niște animale, iar nu ca niște ființe umane.

Și ce înseamnă „ființă umană”?

Înseamnă să putem trăi acea altă realitate de care nu ne dăm seama c-o purtăm în noi! Trăim pe orizontală și nu înțelegem că adevărata realitate este pe verticală!

Cred că pentru asta sîntem creați, să fim împreună!

Ați experimentat această realitate și altfel decît prin teatru?

Da. În anumite situații, pe fragmente, cu un anumit grup de oameni care sînt și ei interesați să înțeleagă ce înseamnă aspirația spre verticală, mi s-a întîmplat și mie să trăiesc vertical. Dar pentru asta, îți trebuie anumite condiții și mai ales, un grup de oameni care să-ți împărtășească interesul pentru acest fel de-a simți. Deci nu poți fi singur!

De ce nu?

Păi nimic nu poți face de unul singur! De asta lucrez în Teatru. De unul singur nu pot să-l înțeleg pe Shakespeare. E mult prea mare, e mult peste nivelul meu! Am nevoie de tine, de 20 alții, să ne punem toți capetele împreună, să înțelegem ce-a scris omul acela, acolo! Și tot împreună, în această energie colectivă, în această comunitate survine întîmplarea. E aici ideea sfîntă de comunitate, nu cea comunistă, ci aceea biblică. Eu cred că pentru asta sîntem creați, să fim împreună! Avem nevoie unul de altul pentru ca energia să circule! De unul singur nu pot să fac nimic! Pînă și meditația poate fi individuală sau colectivă. Cînd meditezi împreună cu alții, o faci mult mai bine decît stînd la tine acasă! Mult mai bine! Fiindcă de la unul la altul se transmite ceva! Eu cred că Cel de Sus ne-a creat ca să fim împreuna. Asta-i intuiția mea. Sigur, am și eu nevoie de singurătate ca să lucrez, ca să reflectez, dar, în general, cred că sînt creat ca să fiu în relație. Eu mă retrag nu ca să evit oamenii, ci ca să găsesc în mine, motive pentru a reveni împreună cu alții într-un mod în care pot fi mai sensibil și mai atent. Mai atent la alții, iar nu doar la ideile mele. Mă retrag ca să pot reveni și regăsi o civilizație pierdută. Dacă te uiți la televizor, la o masă rotundă, o să vezi că toți urlă ca niște hiene și nimeni nu ascultă! Toți vorbesc numai ca să se audă pe ei înșiși, iar privindu-i, înțelegi ce îngrozitori sîntem! Noi toți, în viața noastră cotidiană! Fiindcă ce-i la televizor e expresia modului în care ne trăim viața. În asemenea momente, mă retrag, dispar ca să găsesc liniștea, ca să pot reveni puțin mai sensibil și puțin mai atent decît sînt eu, în mod obișnuit, față de semenul meu.

Trăim ca niște porci care vor să mănînce!

Cum ați ajuns la concluzia că nu sîntem aici ca să fim fericiți?

Poate că e prea radical exprimat, fiindcă nu vreau să par un masochist. Dar dacă trăim doar ca să căutăm fericirea personală, o apucăm pe un drum fără ieșire. Sîntem aici ca să găsim fericirea – a mea și a altora. Fericirea supremă e de a servi acel „altceva”!

Ca-n tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte?

Da! E cel mai frumos basm pe care l-am citit vreodată, pentru că e o deschidere și-o invitație chiar din titlu! E invitația de-a trăi pînă la adînci bătrîneți rămînînd tînăr, adică păstrîndu-ți spiritul viu. Spun cu tristețe și cu teamă fiindcă mi se poate întîmpla și mie, că foarte mulți dintre cei care îmbătrînesc mor cînd sînt încă în viață, fiindcă au lăsat să se scurgă tinerețea din ei.

Și-o consumă încercînd să construiască ceva. Oamenii tineri, spre deosebire de cei în vîrstă, nu au conștiința că trebuie să construiască – o carieră, o familie ori altceva, ci vor doar să trăiască intens.

Eu cred că la sfîrșitul vieții, ar trebui să ajungi să spui: „am contribuit! Mi-am adus mica mea contribuție, ca să particip la ceva care este mai mare decît mine!” Prin asta am ajuns și eu să trăiesc pe un platou mai înalt – prin contribuția de-a sluji altceva decît micul meu ego, altceva decît mica mea vanitate. Nu ca să-mi cumpăr o vilă, nu ca să fiu faimos, ca să am bani, ca să fiu admirat de alții, mi-am trăit viața! Toate aceste lucruri sînt absolut inutile! Nu pentru asta sîntem aici! Dacă le putem avea, foarte bine! Dar dacă doar pentru asta trăim, atunci trăim ca niște porci! Nu ca niște oameni! Porci care vor să mănînce, atîta tot!

Nu vin de-aici! Aparțin unei alte lumi!

Ați vrut vreodată să lăsați totul baltă, s-o luați, cum se spune, de la zero?

Da, numai că n-am avut niciodată puterea. Sînt mult prea slab ca să pot face asta. M-am speriat mereu și-am revenit la ceea ce știu, adică la Teatru.

Și încotro ați fi apucat-o?

Nu pot să spun.

V-ați gîndit, totuși, să deveniți un soi de pustnic?

Da, m-am gîndit la asta, dar sînt prea slab. N-am avut puterea asta.

Ați trăit vreo experiență cosmică?

Cred că fiecare dintre noi are momente din astea, dar nu le realizăm. Dacă stai într-o noapte de vară și te uiți la stelele acelea foarte puternice, nu poți să nu simți că venim din altă parte! Nu, nu venim de-aici, ci din altă parte! E atît de reconfortant să simți că „Da! Nu vin de-aici! Aparțin unei alte lumi!”

Credeți în cunoașterea revelată?

Da! Sună teoretic, dar, de fapt, e practic! Cu toții trăim mereu în preajma limitelor, la marginea explicabilului, dar nu ne dăm seama de asta. Jung are perfectă dreptate! Subconștientul nostru este extrem de puternic! Capul e un polițist – vrea să le înțeleagă pe toate, să le pună în ordine pe toate! Capul e o secretară tîmpită, de obicei. Inteligența cea mai profundă e la nivelul subconștientului, la nivelul intuiției adînci, pe care nu o înțeleg, dar care mă ajută dacă sînt atent și sensibil s-o ascult, ea mă ajută să iau deciziile bune! Nu capul! Capul e bun la altele. E bun să ordoneze, să învețe cărți. Tot timpul avem nevoie să ne găsim echilibrul, să ne păstrăm în balanță. Nu spun să ne tăiem capul, Doamne ferește, dar avem nevoie de tot! Avem nevoie de cap ca să sintetizeze ceea ce intuiția ne oferă, dar nu trebuie șă ne bazăm pe logică, aunci cînd luăm decizii! Niciodată! Trebuie să ne bazăm pe o dorința mai adîncă! O intuiție înseamnă o nostalgie spre ceva ce-am cunoscut, am știut cînd eram copil și-am uitat. Abia cu timpul am descoperit că există o balanță în tot! În orice moment, se manifestă legea cea mai importantă, legea fundamentală a vieții, adică legea celor trei: contrastul dintre pozitiv, negativ și reconciliant. Una e o forță pozitivă, cealaltă e o forță care se opune – obligatoriu, indiferent la ce răspunde, e forță care vine întotdeauna împotriva – și a treia forță, cea care unește contrariile, este împăcarea.

Dacă m-aș împăca, aș fi gata să mor

Începusem mai devreme să vă întreb, cînd spuneam că-i limpede că nu puteți trăi așa cum ați vrea, prin liniște, din pricina firii dumneavoastră. Vă simțiți vinovat?

Da. Da…

Și soluția…

A vinovăției? Să repari trecutul prin ceea ce faci acum. Dacă stai și te jeluiești ori te plîngi de cît de oribil te-ai purtat într-o situație sau alta, nu faci decît să continui linia păcatului, aducînd vinovăția din trecut, în acum. Dar dacă o lași deoparte și spui că ce-a fost, a fost, iar în prezent poate fi altfel, prin ceea ce faci acum, repari trecutul și pregătești viitorul. Momentul „acum” contează! Această clipă!

Adică nu trăiți agățat de viitor?

Cred că există o boală a lui „mîine”. Nu încep de azi, ci de mîine, azi sînt leneș, dar de mîine voi fi activ, azi sînt pasiv, dar de mîine voi fi hei-rup-ist – toate astea țin de boala secolului nostru, de care suferim cu toții. E boala în care toată lumea trăiește în pasivitate, în loc să-și spună: „nu mîine, ci acum, în clipa asta e momentul să luăm o decizie, acum e momentul să schimbăm!”

Pomeneați de forța împăcării. Vă apropiați de momentul împăcării cu propria persoană?

Nu! Dacă m-aș împăca, aș fi gata să mor, iar eu nu sînt nici pe de parte pregătit să mor!

Vă este frică.

…Mi-ar plăcea să spun că nu mi-e frică.

Sigur că vă e.

Așa e. Nu sînt atît de înaintat în înțelepciune încît să nu-mi fie frică. Dar ar trebui! Ar trebui să nu-mi fie frică! Văd din tot ceea ce citesc și cînd mă uit în jurul meu, la oameni absolut senini care parcă așteaptă moartea, că n-ar trebui să-mi fie frică! Știi cum se spune în filosofia indiană, că viața pe care o trăim acum e o repetiție pentru viața ce va să vină. Deci acum ne pregătim pentru viața adevărată care începe la sfîrșit. Dacă eu chiar cred asta, atunci n-ar trebui să-mi fie frică de moarte deloc! Ar trebui s-o aștept cu o anumită excitare, nu? Dar nu sînt încă suficient de înaintat spiritual, pentru asta.

V-ați simțit însă aproape de moarte?

…Da. De mai multe ori am simțit asta, în momentele de depresie, în crizele de spiritualitate, atunci cînd nu sînt capabil să mă rog, deși intru într-o biserică, dar nu pot spune o rugăciune. Sînt momente de vid! De vid îngrozitor în care simt că sînt pe marginea prăpastiei. Atunci cînd ești capabil să te rogi, ești în mîini bune. Tot ce pot eu să fac în momentele astea este să conștientizez ce se întîmplă cu mine și unde sînt. Dacă sînt conștient de ce e cu mine, dacă sînt atent la ce se întîmplă cu mine, atunci ceva o să se schimbe. Dacă vreau, însă, să schimb ceva, nu se întîmplă nimic.

Chiar și depresia te ajută să te întărești după ce ieși din ea

Credeți că orice om care are o conștiință e obligat la neliniște?

Nu, dimpotrivă, eu cred că orice om care are o conștiință ar trebui să fie mai liniștit. Anxietatea vine, cred eu, din lipsă de conștiință, din incapacitatea de-a fi treaz, absolut treaz la faptul că în această clipă sîntem aici, vii și avem această imensă – dar, imensă favoare, care ni s-a făcut – să ne trăim potențialul, pe care, de fapt, nici nu-l activăm! Dacă am fi satisfăcuți cu ideea că trăim la potențialul la care-am fost chemați, cu inteligența, sensibilitatea și deschiderea cu care se așteaptă de la noi să trăim, cred că am găsi liniștea. Dacă am reuși, într-adevăr, să trăim miracolul pentru care-am fost invitați să fim aici, în loc să trăim întunericul, așa cum o facem, atunci, da, am trăi avînd conștiință. Adică am trăi cu demnitate.

Spuneați la început că ați trăit aproape toată viața avînd răspunsuri, mai puțin în perioadele de criză, cînd nu v-ați mai putut fofila din fața întrebării. Ați trăit atacul de panică?

De mai multe ori. Am trăit depresii adînci, deci mai mult decît atacuri de panică. Dar știi, dacă ajungi în aceste stări extrem de inconfortabile cum sînt depresiile adevărate, în care nu mai vezi lumina nicăieri, atunci cînd ieși din tunel – fiindcă ieși de acolo!, nimeni nu rămîne în tunel – îți dai seama ce important a fost pentru tine să te fi aflat în miezul întunericului. Pentru că atunci cînd îți dai seama c-ai ajuns într-un loc atît de disperat și atît de lipsit de orice ghidaj – interior sau exterior –simți că nu mai poți să revii acolo niciodată! Simți, pur și simplu, cu tot corpul, că nu mai e cazul, că nu mai e nevoie să mai revii acolo! Într-un fel, chiar această boală a depresiei te ajută să te întărești după ce ieși din ea. Deși pare ciudat, e adevărat! În cazul meu, așa s-a întîmplat!

Cum ați trecut „dincolo”– pur și simplu v-ați trezit deodată, lumina era altfel și brusc ați știut c-ați ieșit?

Da! Exact cum spui!

…

Eram în New York, mă plimbam printr-un magazin de muzică, dar nu auzeam absolut nimic! Eram atît de deprimat, totul îmi părea absolut lipsit de sens încît ajunsesem ca un fel de zombi, ca o nălucă! Un mort viu eram! Și dintr-o dată, am apăsat un buton și-a izbucnit o simfonie de Beethoven care a sunat așa extraordinar, încît m-am trezit. Deodată, muzica m-a făcut să mă trezesc! Exact ca o lumină! Așa a fost!

***

Faci sacrificii fiindcă asta e ceea ce „trebuie” să faci

Ați încercat să faceți troc cu sacrificii, ca să vă cumpărați fericirea?

Păi asta înseamnă sacrificiu: să renunți la ceva, ca „altceva” să devină posibil. Tot timpul e ideea asta, că prin renunțare, prin golire, faci loc unei alte întîmplări.

Și n-ați fost înșelat, făcînd sacrificii de pomană, fără să primiți răspalata?

Dar nu faci sacrificii ca să primești ceva în schimb! Nu e, așa cum ai spus, un troc. Faci sacrificii fiindcă asta e ceea ce „trebuie” să faci. Ce ți se dă, e decizia unei alte forțe, de dincolo de tine. Tot ceea ce poți tu să faci, e să sacrifici. Dar nu poți hotărî că o să și primești. Asta nu mai e în puterea ta. Tu poți doar să te pregătești pentru a deschide loc în tine și-n preajma ta unei întîmplări bune. Dar nicidecum nu ești tu cel care decide ce anume se întîmplă sau cînd anume se întîmplă. Întîmplarea în sine nu depinde mine, nu depinde de noi! Noi ne putem pregăti pentru întîmpinarea ei, dar n-o creăm noi!

V-ați împrietenit așa de bine cu lipsa de control asupra vieții, încît să primiți tot ce vă iese în cale?

Dar dimpotrivă, nu e o lipsă de control, ci o încercare continuă de-a mă îmblînzi, de-a mă canaliza, de-a mă disciplina! Numai înscriindu-mă pe-o anumită direcție, mi se dă șansa, prin efort, să fiu disponibil! Deci asta nu înseamna lipsă de control, ci dimpotrivă, presupune foarte mult efort ca să mă păstrez în stare de deschidere, disponibil să mi se întîmple ceva. Concentrîndu-mă, focalizîndu-mă, ținîndu-mi în frîu demonii, eu mă adun, în loc să mă dezbin!