Bogdan Răileanu: Eu îmi pierd încrederea în ceea ce scriu și atunci am nevoie de o minte limpede care să îmi spună unde e bine

La Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri din toamna anului trecut a fost prezent și scritorul Bogdan Răileanu. A făcut parte din categoria scriitorilor debutanți prezenți la festival, iar în 2018 a scos primul lui roman, intitulat „Dinții ascuțiți ai binelui” în care a prezentat viața unui cămătar din București, Maldini, ce ajunge să se călugărească la o mănăstire. Pentru festival a scris și „Povestea lui Costache Negruzzi”, carte dintr-o colecție prin care organizatorii și-au propus să aducă mai aproape de publicul de astăzi și marii scriitori români care și-au găsit, în timp, și drumul către Tîrgul Ieșilor.

Ați spus că romanul „Dinții ascuțiți ai binelui” a fost construit din coșmarurile și visurile dumneavoastră frumoase. Care este cel mai mare coșmar al dumeavoastră?

Coșmarurile, cred eu, se succed în funcție de momentele pe care le trăiești în viață și astăzi, 6 octombrie 2018, probabil că cel mai mare coșmar al meu ar fi să îmi dau seama că cineva a votat în locul meu la referendum. Eu nu cred în coșmaruri, dar ele te bîntuie, n-ai ce să le faci.

Cu cît credința omului e mai puternică, cu atît puterea omului de a călca pe apă este mai mare

Ați intrat în pielea unui cămătar pentru a construi personajul central al primei cărți. La lansarea acesteia ați lăsat să se înțeleagă că nu aveți multe în comun cu lumea cămătarilor, dar nici cu lumea din mănăstirea unde a ajuns cămătarul. Ce rol are credința pentru dumneavoastră?

Credința este un lucru foarte important, zic eu. Este o chestie care face și desface lucruri, o chestie care poate să existe sub multe forme și care nu trebuie să fie neapărat religioasă. Există multe feluri de a construi credința – ea este un fel de stîlp pe care se bazează umanitatea, fie în forma ei religioasă, fie laică. Și oamenii care nu cred în Dumnezeu, tot cred în ceva, tot au o credință și ei cred că aceea este esențială, pentru că doar ea te poate duce în locurile în care vrei să ajungi și te poate ajuta. Evident că există multe discuții în jurul credinței religioase; cu cît este mai puternică, cu atît puterea omului de a dobîndi anumite lucruri sau de a călca pe apă spre exemplu, este mai mare.

Într-un final personajul principal al romanului ajunge la mănăstire. În ce context credeți că ați putea ajunge dumneavoastră la o mănăstire?

Am ajuns, dar nu m-am retras la mănăstire. Nu cred că m-aș retrage, pentru că nu știu cît aș reuși să colaborez cu călugării și preoții, în sensul în care acolo este vorba de conviețuire, iar conviețuirea între acești oameni este posibilă pentru că ei se ghidează după niște reguli și le respectă într-o mai mare sau mai mică măsură. Probabil că mie nu mi-ar plăcea să mi se impună niște reguli de genul acesta și eu aș vrea să am o libertate a mea. Evident că toate libertățile sînt privite reticent de către Biserică și probabil că de asta spun că nu m-aș retrage la o mănăstire.

Cum ați ajuns atunci la această mănăstire?

Prin intermediul unui prieten care la vremea respectivă trecea printr-o criză mistică și era foarte hotărît să se călugărească; el a vrut să mergem acolo, să îmi arate locul. Trecusem și eu printr-o depresie și avem nevoie de o perioadă de reculegere. Am stat vreo trei zile, acolo m-am spovedit pentru prima oară. A fost o spovedanie destul de bizară pentru că avut loc după vecernie, pe la ora zece noaptea, dar a nu a fost exact cum credeam eu că este o spovedanie. Cred că există mulți preoți care știu să-și întrebe enoriașii despre păcatele lor într-un fel în care ei să se simtă izbăviți cu adevărat. Eu nu cred că lista aia de păcate pe care o enumeră preotul, atunci cînd te spovedești, reflectă cu adevărat vinovățiile sau rezolvă nevoile omului de a se confesa, de a mărturisi.

Mărturisirea te ajută să scapi de niște poveri, iar dacă preotul enumeră și tu zici da, de fapt este o oală foarte mare și bobul tău este undeva la fund și nimeni nu te întreabă despre el, asta nu te ajută cu adevărat. Cred că discuția trebuie să fie alta la spovedanie, dar pentru unii poate funcționează și așa – nu știu.

Spuneați într-un interviu că ați dezvoltat o pasiune pentru Eliade, inițial în clasa a VI-a, iar apoi că ați parcurs o bună parte din opera sa în liceu. Personajul central al romanului „Dinții ascuțiți ai binelui”, Maldini, pornește într-o călătorie mistică și oarecum mitică. Cît de mult v-a inspirat Eliade?

Nu m-a inspirat deloc. El este foarte elitist, are preocupări cu care nu mă intersectez deloc în ceea ce scriu. Eliade a contribuit doar la formarea mea ca cititor și eu nu scriu deloc așa cum scria el. Mă influențează oamenii cu care mă întîlnesc sau dialogurile pe care le aud în jur, în taxiuri, între oamenii care stau în fața mea la cozi.

Sînt prea anxios și vinovățiile mă doboară

Ați avut o pasiune pentru poezie, iar unul dintre apropiații din perioada facultății, poetul Adrian Urmanov, s-a retras la mănăstire. Are vreo legătură romanul cu Adrian Urmanov și alegerea de a se retrage la mănăstire?

Da, există o micro-legătură, dar este la nivel simbolic, în sensul în care există un librar în mănăstirea din Roman, iar numele lui are o legătură foarte mică cu Andrian Urmanov. La celelalte personaje am căutat să construiesc cumva niște anti-eroi. Atît cămătarul cît și starețul care vrea să reformeze mănăstirea și Biserica sînt anti-eroi. Am construit cămătarul folosindu-mă de ceea ce mi s-a părut mie a fi portretul unui cămătar și am studiat limbajul pe care Sile Cămătaru îl folosește. De cealaltă parte, limbajul și personalitatea starețului cred că au fost lucruri mai simple de construit, mi-a fost mai ușor să mă apropii de limbajul bisericesc și de felul în care sînt și se comportă oamenii de acolo.

Spuneați de starețul Vladimir că este pasionat de bucătărie, ca și dumneavoastră, și că este un „reformator”. Avînd în vedere că ați spus că nu ați putea să fiți un interlop, vă identificați mai mult cu starețul?

Într-o măsură da. Eu mă identific cu toate personajele mele, există ceva din mine și în cămătarul Maldini. Evident că nu pot să trăiesc cu gîndul acesta interlop pentru că sînt prea anxios și vinovățiile mă doboară, adică nu am tăria aia pe care o au cămătarii. Cred că și în stareț există o parte din mine și în felul în care vede lucrurile și în felul în care se exprimă, poate.

Spuneați că, în general, o sursă de inspirație sunt temerile dumneavoastră. Așa a pornit și romanul„ Dinții ascuțiți ai binelui”?

Romanul a pornit de la o povestire pe care am scris-o și în jurul căreia am adăugat ulterior complexe. Mi s-a părut interesant să opun cele două lumi. Temerile cred că s-au construit pe parcurs. În povestiri, pornesc mai degrabă de la anumite temeri ale mele pe care le exploatez și încerc să le expun în diverse feluri prin diverse personaje.

În carte, un cîine anume este considerat Sfînt. De ce?

Eu nu m-am gîndit la cîinele acesta în mod special; putea să fie și vraci, dar el apare de-a lungul romanului, iar în varianta inițială a romanului el nu are nici un rol. Acest cîine magic care apare în vise este legat de apariția mănăstirii. Cînd a trebuit să rescriu romanul, el a părut vehiculul cel mai simplu prin care putea să îl iluminez pe cămătar și să îl transform – căutam o întoarcere surprinzătoare, iar cîinele a fost foarte potrivit pentru asta.

În facultate ați început să scrieți un roman, însă v-ați oprit. Aveți de gînd să reveniți asupra lui?

Nu, pentru că nu mai există; s-a pierdut cînd m-am mutat. Să reiau ideea cărții ar fi greu pentru că eu am o memorie foarte proastă și uit. Îmi aduc aminte lucruri despre ce era acolo, dar nu pot să zic că reconstitui ceva și nici că îmi aduc aminte vreo idee principală care să mă atragă acum sau care să mi se pară că ar putea să funcționeze cu o altă carte.

Ce va impresionat cel mai mult la una din cărțile pe care le-ați citit pînă acum?

Ultima care m-a impresionat este una din trilogia lui Jon Kalman Stefansson, „Între cer și pămînt”; mi se pare extraordinar felul în care este contruită stilistica. Uneori, cînd scriu, simt că nu mai am nici un fel de noimă și cred că e foarte prost ceea ce iese și atunci am tendința să recitesc diverși autori pe care cred că îi pot duce cu mine acolo, cînd scriu și care să mă ajute să revin la un stil care să aibă o valoare. Autorii sud-americani care sînt în altă lume, stilistic vorbind, sau cei americani care au o altă limpezime a dialogurilor și a descrierilor – pe ei îi prefer.

Mulţi scriitori renunţă cu greutate la anumite părţi din textele lor. Dumneavoastră aţi schimbat finalul romanului, iar în cartea cu proză scurtă aţi ţinut cont de sfaturile celor de la atelierul de scriere. Cît de mult contează feedback-ul pentru dumneavoastră?

Contează foarte mult, pentru că uneori ești sigur pe ce scrii. Eu încep să îmi pierd încrederea în ceea ce scriu și am nevoie de o minte limpede care să îmi spună unde e bine, unde trebuie să reformulez, sau ce trebuie să scot. Efectiv nu îmi dau seama dacă ceva e greșit sau nu, sînt așa de imersat în textul respectiv, încît nu mai realizez că se strecoară foarte multe greșeli.

Cît de mult v-au ajutat să vă formați atelierele de scriere?

M-au ajutat destul de mult, dar cel mai mult m-au ajutat pentru că am avut de scris – și fără să scrii, nu se poate întîmpla nimic. La curs, textele pe care le scriau cursanții erau discutate de profesorii care organizau cursurile, Florin Iaru și Marius Chivu. Profesorii discutau pe marginea textelor, unele erau bune și nu trebuiau prea multe laude, era suficient să auzi că era interesant ce s-a întîmplat acolo; că exista fie o descriere, fie un dialog foarte bun. La textele proaste, lucrurile deveneau incitate pentru că uneori erau tranșate și autorii nu prea apreciau chestiile astea. Este greu să iei o critică în plin, dar este bine totuși pentru că în felul acesta îți dai seama și realizezi ce anume nu faci bine. Eu am suportat cu greutate criticile, mai ales de la Chivu, care are niște referințe foarte clare la care se raportează și care traduce totul prin filtrul acesta al prozatorilor americani; pentru el există niște reguli foarte clare cu care te poate dezmembra ușor.

sursă foto: bookaholic.ro