Bruno Mazzoni: A-l traduce pe Cărtărescu se compară cu a-l traduce pe Dante Alighieri

Bruno Mazzoni, traducătorul care a introdus scriitori precum Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana și Max Blecher pe piața din Italia, a fost în toamnă la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT). Într-o română curgătoare, fără accent, ne-a împărtășit cum era în România pe vremea cînd tirajele de cărți se epuizau în trei zile de la apariție și cum a umblat prin țară pentru a cerceta subiecte pe care propaganda comunistă le acoperea de ochii cetățenilor de rînd.

Atunci cînd ați început să traduceți, spuneați că a trebuit să înfruntați o provocare destul de mare, adică promovarea unei culturi care nu a pătruns decît foarte puțin în mediul cultural italian. Cum ați reușit să depășiți această provocare?

E adevărat ce am spus, dar, totuși, niște traduceri au existat și înainte. Dar de obicei pînă la sfîrșitul anilor ’90 apăreau cel mult cinci-șase traduceri din literatura română în limba italiană. Văzînd asta m-am gîndit să aleg un autor care să aibă o paletă diversificată, amplă, un autor de calitate care intră într-un dialog cu cultura europeană. Chiar dacă sînt mulți autori care ar merita, eu am optat pentru o linie, pentru o scriitură care să nu fie prea est-europeană. De exemplu, Mateiu Caragiale este un autor splendid, dar nu știu dacă ar fi fost bine să introduc cultura română prin ceva care are un colorit local, ceva pur balcanic, care să se raporteze la un anumit fel de a privi al italienilor – un imperialism cultural care ar susține ideea că „noi sîntem aici în centru și mergem și la periferiile Europei”.

Din acest motiv m-am gîndit să-l aleg pe Mircea Cărtărescu, care mi s-a părut un autor nu numai de calitate, dar și un autor ce se afla într-un dialog fertil cu marea cultură europeană, cu romanul german, de la Mann la Kafka, dar și cu literatura sud-americană. Deci, într-un fel, un autor care poate să-și impună o autoritate aparte. Editorul la care m-am adresat, un fost coleg de la universitate, mi-a spus: „bine, bine, dar să nu fie o carte prea mare”. Așadar, cartea cu care am debutat în traduceri a fost „Travesti” de Mircea Cărtărescu. A fost bine primită. Am făcut și un turneu prin Italia cu autorul care a fermecat publicul și criticii în felul său aparte, după care ne-am îndreptat către o carte mai serioasă, probabil cea mai frumoasă în absolut pe care a scris-o Mircea Cărtărescu, adică „Nostalgia”.

Editura a dorit și o carte mai pe gustul popular, într-un fel ca să îl comercializăm ca autor. Așa că am tradus „De ce iubim femeile?”, care a avut succes. Titlul nu l-a ales autorul, a fost ales de către Liiceanu. Prima ediție s-a publicat în Ajunul Crăciunului, așa că toți tinerii care aveau o iubită cred că au cumpărat cartea. Imediat a urmat și data de 14 februarie, iar o carte reprezenta un cadou abordabil pe plan financiar. Așa că am mers mai departe pe urmele succesului tot cu Cărtărescu, cu seria „Orbitor”. Fiindcă începusem să mă ocup cu literatura română am ales sau, mă rog, mi s-a cerut o carte cu poemele Anei Blandiana, pe care am tradus-o împreună cu o poetă italiană, profesoara Bianca Maria Frabotta. Cartea a avut o mare răspîndire; se numea „Un tempo gli alberi avevano occhi” (n.r. Cîndva arborii aveau ochi). Datorită acestei cărți, Blandiana a venit de mai multe ori în Italia cîștigînd și două premii internaționale pentru poezie. Încetul cu încetul am ajuns să publicăm șase volume ale Anei, anul trecut publicînd ultima carte, „Ceasul fără ore”.

Revenind puțin la Mateiu Caragiale și la cartea sa, „Craii de la Curtea Veche” – este o lucrare pur românească, destul de greu de tradus în italiană.

Ai dreptate, dar totuși s-a tradus. A fost tradusă prin anii ’70 de către un italienist român, iar acum trei ani s-a publicat și în Italia, tradusă destul de bine de un italian.

I-am ales pe Cărtărescu și Blandiana pentru a crea o impresie despre ceea ce se publică în România

Așadar, cărțile care se adresează unui public limitat sînt mai greu de tradus?

Nu neapărat că sînt mai greu de tradus. Sînt și altele mai greu de tradus decît „Craii de la Curtea Veche”, dar eu i-am ales pe Cărtărescu și Blandiana pentru a crea o impresie într-un public mai puțin informat despre ceea ce se publică în România. Există autori de mare calitate precum Ana Blandiana, care este un poet neomodernist, cu un discurs liric cu tendință metafizică despre poezia pură, în linia lui Paul Valéry. Dar pe urmă l-am tradus și pe Cărtărescu, cu poemele lui, cu două cărți care au avut un succes surprinzător, avînd în vedere diferența de stil. La el găsim poezia narativă, o poezie care nu mai este orfică, nu mai vrea să fie cum era lirica din anii trecuți sau cum este a urmașilor lui Blaga ori chiar a Anei Blandiana.

Să investești niște bani într-o carte care va dispărea repede de pe piață este o risipă inutilă pentru că n-ai făcut nicio promovare a literaturii române.

Ați spus într-un interviu că v-ați maturizat prin cultura română.

Da, așa spuneam.

Totuși, ați venit în România ca profesor, atît la București, cît și la Cluj. Nu erați deja maturizat cînd ați venit să profesați? Adică a maturizat cultura română ce n-a maturizat Italia?

În Italia am avut parte de o formare universitară foarte bună, o școală filologică specială. În România, o materie precum lingvistica romanică apasă mai mult pe partea de lingvistică, în timp ce în Italia, la aceeași materie, ideea cade pe filologia romanică, pentru că mai mult mergem pe înțelesul textelor, nu pe lingvistica lor. La această școală am avut ocazia să întîlnesc un profesor care să-mi spună că limba română este foarte importantă în înțelegerea limbii romanice. El m-a sfătuit să mă specializez pe română pentru că în Italia este un domeniu lipsit de specialiști. Dar e adevărat că aici am descoperit multe alte lucruri.

De pildă, în anii ’70, cînd eu am fost lector la Facultatea de Italiană de la Universitatea din București, în fața unei librării, cum este librăria „Eminescu”, cînd se publica o nouă carte de versuri semnată Blandiana, Nichita sau Sorescu, erau cozi de cîte trei zile, pînă se epuizau stocurile. Acest lucru era în Occident nemaiîntîlnit. Nemaiîntîlnite erau și tirajele, mult mai mici față de România. Pe atunci o carte de versuri se scotea în 400-500 de exemplare și pot spune, că în anii ’80, cînd s-a publicat o carte de versuri de Blandiana în Biblioteca pentru toți, a fost un tiraj de 100.000 de exemplare. Era formidabil! Astăzi este imposibil, chiar și pentru România, pentru că și voi ați trecut pe o economie de piață, deci contează mai puțin.

Dar ce am sesizat eu atunci, și de asta am spus că m-a maturizat experiența din România, a fost că literatura în România nu era numai ceva de suprafață, o floare în plus adusă unui buchet de lucruri pe care le trăiești în viața de zi cu zi. Poezia, ca teatrul, forma niște supape pentru a supraviețui și pentru a asculta sau a auzi într-un for interior lucruri care nu se puteau auzi în spațiul public. La acel moment în familii exista criteriul de dublă veritate, adică ceea ce se vorbea în casă era diferit față de ceea ce se spunea pe stradă. O descoperire frumoasă a fost tocmai asta: măsura în care literatura este ceva ce are valoare aparte, autentică, lăuntrică. De aceea, încetul cu încetul, chiar dacă la început am venit cu o formație de filologie și lingvistică, am avut un derapaj spre literatură. Așa se face că am tradus Blandiana, Cărtărescu, Max Blecher și chiar o carte pe care Herta Muller a scris-o în română -o carte de versuri: „Este sau nu este Ion”, o replică după Shakespeare.

Cu privire la Max Blecher, ați spus chiar zilele trecute, într-o întîlnire la FILIT, că în scriitura lui Cărtărescu se regăsește nimfa lui Blecher. Cum ați ajuns la acest „triunghi amoros” Cărtărescu-Blecher-nimfa?

Blecher, pe undeva, a fost un inovator. A introdus în „Inimi cicatrizate” și în alte cărți ceea ce se numește autoscopie, adică tendința unui autor de a se uita înăuntrul lui și de a scrie într-un fel care, deși nu este neapărat confesiv, vrea să fie o descoperire a unei lumi. Am impresia că în majoritatea cărților lui, cum a spus și Mircea Cărtărescu, nu este nicio poveste, nu este un roman cu început și sfîrșit, ci o poveste continuă. Acolo e mai mult o scriitură în care autorul se confesează. Atunci am observat o oarecare continuitate pe care am corelat-o cu faptul că scrisul lui Cărtărescu e debitor celui al lui Max Blecher.

Știu că în Italia există o regulă: dacă librarul vinde 12 cărţi, pe a treisprezecea o primeşte el gratuit. De unde provine această regulă?

Editorii, pentru a promova anumite cărți și anumiți autori, sînt binevoitori cu librarii care se implică în vînzarea anumitor cărți. Iar dacă vinde, librarul cîștigă o carte.

Deci 12 exemplare din aceeași carte.

Bineînțeles, iar ieșirile pe piață sînt programate. Adică dacă iese o carte a lui Blecher, trebuie promovată acea carte, nu alta. Acest criteriu este legat de carte, nu de autor.

Ați spus că o traducere după 40 de ani este mai veche decît originalul. Cum ați descoperit această nevoie de retraducere permanentă?

Multe romane interbelice au fost traduse prin anii ’40, ’50 în italiană, dar dacă le citești astăzi, observi că limbajul s-a învechit foarte mult. De pildă, o regulă gramaticală de atunci spunea că toate verbele la infinitiv pot să piardă terminația „-e”, cum se vorbea pe vremea lui Petrarca. Dar astăzi nimeni nu mai vorbește cu aceste prescurtări, deci dacă traduci cu aceste eliziuni devine ceva ridicol și tineretul nu-și mai recunoaște limba. Acesta este un exemplu minor însă și vocabularul s-a modificat foarte mult. Din păcate, cred în continuare că o traducere trebuie refăcută o dată la 40 de ani, dar de cineva care are alt limbaj, care este mult mai „în priză” cu limbajul contemporan.

Mai mulți traducători, inclusiv Steiner Lone, caracterizează scriitura lui Cărtărescu ca fiind complexă și complicată de tradus. Ce o face să fie atît de complicată și, mai ales, de ce merită efortul traducerii?

Merită fiindcă este a autorului care are acest talent de a crea lumi paralele. Dacă ați văzut vreo pagină de-a lui Cărtărescu, e o pagină care nu are spații goale, are fraze lungi, pe care nu e întotdeauna ușor să le redai în sintaxa și subordonatele dintr-o altă limbă. Pe deasupra este și o problemă de lexic.

La ce vă referiți?

(rîde) Nu știu de unde le scoate, dar scoate cuvinte care aparțin științelor neologice, chimice, fizice. De pildă „Solenoid” este un cuvînt pe care omul de rînd nu-l poate cunoaște. Și, în multe cazuri, chiar din pasiune, după cum a mărturisit și el, a citit cărți de neologisme.

La Cărtărescu prezența soarelui e o chestiune romantică

În România nu v-a atras numai limba, v-a atras și cultura. Ați spus într-un interviu că sînteți îndrăgostit de Bucovina, de bisericile fortificate și, mai ales, de cultura țărănească, ce a dispărut din Italia.

A dispărut, da…

Cum s-a manifestat în Italia dispariția acestei culturi țărănești?

A dispărut pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, prin industrializare, însă procesul a început de prin 1200. Italia era pe atunci formată din mai multe regate rivale care s-au dezvoltat separat, pe spațiile proprii, cu economia lor. Spre exemplu, Pisa era, în secolul al XI-lea, una dintre cele patru mari republici maritime. Dar după ce a fost învinsă de Genova într-o bătălie a scăzut, lăsînd locul Florenței, care deși nu era pe malul mării a captat o mult mai mare putere, în timp ce din Pisa a mai rămas în istorie doar datorită turnul înclinat.

Astfel, viața țărănească a dispărut, lăsînd loc burgheziei, în timp ce la voi, spre exemplu în Maramureș, încă se mai păstrează niște lucruri importante pentru memoria rurală. Și nu întîmplător, poate deja știți sau poate era în întrebările următoare, m-am ocupat de cimitirul de la Săpînța. În activitatea mea am avut momente în care am decis să merg și să cercetez locurile unde românii nu se prea duceau. Tot așa, într-un astfel de moment, l-am cercetat pe Hașdeu, cînd era într-un con de umbră în România.

Așadar, m-am interesat de acest cimitir din Săpînța, pe care eu nu l-aș numi „vesel”, ci doar o invenție jurnalistică de propagandă. Nu se poate spune despre un cimitir că este vesel, căci nici inscripțiile de pe cruci nu sînt întotdeauna hazlii. Dar ideea de la care am pornit a fost alta. Și anume că în era comunistă propaganda spunea că Stan Ioan Pătraș, meșterul acestor inscripții, a fost un artist complet. Eu, în schimb, am vrut să demonstrez că inscripțiile de pe cruci provin dintr-o tradiție foarte veche, care se poate urmări pînă în secolul al XVII-lea, pentru că la biserică, dar și în casele oamenilor s-au păstrat ceea ce se cheamă „verșuri la mort”, nu „versuri”, ci „verșuri”. Era o tradiție pasată de preoți sau de dascăli de a compune, pe un șablon, ca la Homer, niște jumătăți de versuri fixe. Fiecare vers era pe jumătate făcut.

De aici am vrut să demonstrez că toată mitologia despre Pătraș era o construcție propagandistă care să promoveze o cultură neintelectuală care să aparțină țăranilor. Stan Ioan Pătraș a fost un artist foarte bun care a inventat crucile pictate, dar partea de lingvistică, cu toate trăsăturile ei legate de subdialectul din Maramureș era legată de o tradiție mult mai veche, datată prin „verșurile” pe care le-am găsit pe parcursul cercetării, dar despre care nu s-a scris prea mult în cultura română. O altă descoperire, care a venit ca o surpriză pentru mine, cel puțin, a fost că în Maramureș am găsit evrei țărani. În Occident se crede că evreii au fost dintotdeauna meșteri și negustori, dar iată că în Maramureș există și evrei țărani, săraci.

Literatura în România nu era numai ceva de suprafață, o floare în plus adusă la un buchet de lucruri pe care le trăiești în viața de zi cu zi.

Fiecare traducător definește traducerea altfel. Pentru dumneavoastră ce înseamnă traducerea?

Dom’le, e o sfidare. Mai ales dacă ai niște autori care nu se traduc așa, cum ai traduce o melodie de muzică ușoară. Pe undeva am și scris că a-l traduce pe Cărtărescu se compară cu senzația de a-l traduce pe Dante Alighieri care, la vremea lui, a trebuit să inventeze o limbă pentru a descrie cosmologia. La Cărtărescu, spre exemplu, prezența soarelui e o chestiune romantică, iar cuvîntul „orbitor” e legat de ceea ce poate face soarele, adică „a orbi” sau „a potenția” vederea.

Cum se alegeau autorii ce trebuiau traduși după căderea comunismului?

În România, prin anii ’90, după acea pseudo-revoluție, s-au unit niște intelectuali și au finanțat o listă cu zece autori. Însă asta este o abordare care nu merge la editurile din străinătate, care dacă nu cred în succesul unei cărți, nu o publică. Deci era o idee pe atunci tot de factură comunistă. Dirijam noi, coordonam totul, impuneam noi niște autori. Mă puteam impune pe mine, nu? Chiar dacă eu n-am acceptat niciodată acest criteriu, am preferat să aleg și să fac propuneri de autori, cunoscînd sistemul. Un lucru surprinzător este că, în ultimii ani, nu trebuie să merg eu la edituri cu titluri și opere, ci vin editurile la mine să mă întrebe dacă un anumit autor merită tradus sau nu. De pildă acum a trebuit să caut un autor care scrie reportaje, fiindcă un editor a cerut o carte de reportaje despre România și despre ce a însemnat literatura în spațiul românesc; mă gîndeam la Viorel Ilișoi.

În ultimii 10-15 ani interesul editurilor din Italia pentru autorii români a crescut mult. Ce a cauzat această creștere abia de 10-15 ani încoace?

În primul rînd, faptul că Institutul Cultural Român (ICR) are un program de finanțare numit TPS (Translation and Publication Support Programme), care susține traducerea în străinătate. Din păcate, la început, niște edituri mici au făcut imediat cerere de finanțare și le-a și fost aprobată. Asta mi-a displăcut pentru că niște autori foarte buni precum Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici au fost luați atunci de două dintre aceste edituri care au dat faliment după doi ani, iar cărțile lor nu mai sînt acum pe piață. Din acest motiv eu tot le spun celor de la ICR ca juriul care în fiecare an selectează operele să se uite nu numai la autori și la traducători, ci și la editura propusă – să vezi cîte cărți publică anual, în ce tiraj și, mai ales, care le este bugetul pentru anul financiar respectiv. Să investești niște bani într-o carte care va dispărea repede de pe piață este o risipă inutilă pentru că n-ai făcut nicio promovare a literaturii române.

Sursa foto: http://anthologiemultilingua.centerblog.net/54-denisa-lepadatu-poetesse