Călin-Tudor Zarojanu: „Matematica mă ajută să îmi ordonez gîndurile, iubirea cu siguranță mă inspiră”

Călin-Tudor Zarojanu a terminat secția de Informatică de la Facultatea de Matematică, Universitatea din București, apoi a schimbat limbajul de programare cu cel literar. Pentru el, liniile de cod s-au transformat în propoziții în care a pus mai mult decît cuvinte: le-a împletit cu experiențe de viață, amintiri și frînturi de iubire. Proiectul care-i este cel mai apropiat de suflet e rubrica „De ce aș citi”, pe care o prezintă săptămînal la TVR, prilej cu care îi îndeamnă pe tineri să descopere plăcerea lecturii. Deși lucrează în presă de mai bine de 20 de ani, de la 1 martie 2016 face parte și din biroul de presă al Patriarhiei Române, instituție care i-a dat misiunea de a contribui la acoperirea deficitului de imagine și de încredere creat în ultimii ani.

Aveți abilitatea de a scrie în două limbaje: cel literar și cel de programare. Care dintre ele vă e mai aproape de inimă?

Cu siguranță cel literar, progra­mare nu mai fac de multă vreme. După 12 ani de informatică, mi s-a pus în față această alegere: de a rămîne în acest domeniu sau de a lucra în presă. Nu a fost o decizie ușoară, fiindcă eram conștient că IT-ul, care este un domeniu atît de exploziv, după o pauză oricît de mi­că, nu-mi va permite să mă în­torc. Așa că nu m-am întors, au tre­cut de atunci peste 20 de ani și nu-mi pare rău de alegerea făcută. M-aș descurca și acum, dar îmi place foar­te mult ceea ce fac deja.

Matematica te ajută să-ți însușești o gîndire algoritmică

În copilărie de ce ați fost atras? Matematică sau literatură?

De literatură. Am făcut Facul­ta­tea de Matematică dintr-un motiv destul de simplu. La vremea res­pec­tivă – vorbim de perioada de di­na­in­­te de ’89 – erau repartițiile gu­ver­namentale, care, în general, te du­ceau la mama naibii. Bine, aici erau și excepții, iar eu am dat la mate­ma­tică știind aproape sigur că o să primesc repartiție în București, ceea ce s-a și întîmplat. Nu e mai puțin adevărat că după ce am început să lucrez în domeniu, a început să îmi placă, dar nu pot să spun că înain­te de asta aveam vreo pasiune pentru matematică. Am văzut-o și o văd și astăzi ca pe un instrument care mă ajută inclusiv în literatură și jurna­lism, pentru că, din punctul meu de vedere, îți organizează mintea. Este și un mod de a-ți însuși o gîndire algoritmică, deci am profitat de pe urma ei, chiar dacă nu o mai practic.

În lucrarea de licență ați scris despre perspectiva matematică din „Romeo și Julieta”. Cum v-a venit această idee?

A fost doar parțial ideea mea. Eu mi-am dat licența sub îndrumarea academicianului Solomon Marcus, care este măiastru, căci nu găsesc un cuvînt mai potrivit, în domeniul lingvisticii matematice, dar nu nu­mai al lingvisticii, ci și al relației dintre artă și știință. El a păstorit, ca să spun așa, mai mulți studenți, printre care și eu. Într-un final, s-a dovedit că nu am avut această preocupare, fiind atras mai mult de informatică, deci a fost un lucru categoric făcut sub aripa lui. De lingvistica matemati­cii nu prea m-am ținut eu, probabil cum a sperat el, dar este, cu siguranță, un domeniu interesant, mai ales cînd explorezi dispariția granițelor dintre artă și știință. Pentru că, în final, acestea se vor disipa.

Dar nu credeți că aceste granițe dispar mai greu la noi, în România?

Dispar mai greu, depinde de domenii, dar există persoane care se luptă pentru asta, oamenii de știință își doresc acest lucru. E ade­vărat că acest lucru se întîmplă mai încetișor la noi, dar se întîmplă în continuare, sînt sigur. Asta este par­tea bună a noastră. Aici joacă un rol important și inerția. O altă pro­blemă a noastră este că ne bazăm pe celebrul „se știe că”, iar oame­nii nu prea se mai uită dincolo de aceas­tă expresie, ceea ce se întîmplă în aproape toate domeniile.

Deci spuneți că sîntem pe drumul cel bun.

Absolut. Există oameni atît de minunați, în orice caz, care se zbat pentru asta. Este adevărat că nu am ajuns la nivelul Occidentului, dar sigur avem și noi locul nostru în lume.

Dacă o carte nu-ți dă de gîndit, abandoneaz-o

Ce vă inspiră atunci cînd scrieți? Sînt iubirea și matematica două simboluri importante în acest proces?

Matematica nu mă inspiră pe cît îmi ordonează gîndurile. Iu­bi­rea cu siguranță mă inspiră. Acolo unde nu există iubire, apar minciu­nile, tendința de a înșela, de a fura și așa mai departe. Iubirea față de limba maternă, față de locul în care te-ai născut, față de profesie, toate aceste forme ale iubirii sînt exemple care împiedică aceste tendințe.

Spuneați că o carte bună trebuie să îi dea cititorului de gîndit. Care este ultima carte care v-a dat de gîndit?

Pot să spun că toate cărțile pe care le-am citit mi-au dat de gîndit sau măcar m-au făcut să îmi pun niște întrebări cu privire la diverse aspecte. Spun asta în sensul că da­că încep să citesc o carte care nu îmi dă de gîndit, o abandonez. Da­că după zece – douăzeci de pagini nu-mi spune nimic, nu mai conti­nui lectura și asta nu este o rușine. Cred că e o greșeală să citești așa că „hai că tot am început, să o termin totuși”. O altă greșeală este să citești o carte doar fiindcă este la modă, fiindcă relația pe care o ai cu o carte este foarte asemănătoare cu cea pe care o ai cu un om. Dacă nu-ți face plăcere să petreci timp cu ea, te plictisește sau te enervează, atunci trebuie să rupi această rela­ție. Spre exemplu, au fost cărți celebre care mie nu mi-au plăcut, așa că nu le-am terminat. Știu că mai sînt mul­te cărți care merită citite și aștept să ajung eu la ele sau ele la mine.

Povesteați la conferințele Librex că, în timpul comunismului, tatăl dumneavoastră trimitea scrisori diverselor instituții, de cele mai multe ori publice, în care le corecta și le critica greșelile gramaticale. Din postura unui copil, cum vedeați acest obicei al lui?

Cît am fost mic, mi s-a părut o trăsnaie, ca să-i spun așa. În orice caz, credeam că e inutil, dar acum realizez că atunci cînd dai peste o anomalie, mai ales cînd e vorba de lucruri care rămîn, nu e normal să zicem „eh, lasă, de ce să îi spun eu autorității respective că are nume­le greșit?”, spre exemplu. Poate că mulți observă aceste greșeli, dar foarte puțini dintre ei îi corectează pe cei care le-au făcut. În timp, mi-am dat seama că tatăl meu avea tot dreptul să facă asta. Astăzi, încă exis­tă greșeli pe care le aud frecvent. Unele au dispărut, fiind comentate și criticate, dar tot mai scapă cineva un „ca și” pe la televizor.

Dragostea pentru lectură tot de la tatăl dumneavoastră ați deprins-o?

Da, am urmat exemplul lui. De fiecare dată cînd cineva îmi spune că este exasperat că are copii care nu citesc, întrebarea mea este „dar tu citești?”. Îmi răspunde că da, dar știm și eu și el că minte. Nu-ți poți forța copilul să citească, așa că fii un exemplu personal și citește cu el. Observ că, în ultimul timp, tot mai multe case duc lipsa unei biblioteci, ceea ce este o adevărată rușine. Ba mai mult, mobila în sine nu există. Poate mai au două – trei cărți, dar și alea sînt de specialitate. În condițiile astea, copilul nu poate deprinde singur dragostea pen­tru lectură, ci el trebuie ajutat.

Vă mai amintiți de prima oară cînd ați intrat să lucrați într-o redacție adevărată? Cu ce speranțe i-ați pășit pragul?

Sigur că îmi amintesc, venisem cu niște speranțe foarte mici. Era înainte de ’89 și intrasem într-o re­dac­ție despre care țin să spun că, în ciuda vremurilor de atunci, exis­ta acolo un anumit tip de aglome­rație culturală, aveau loc discuții foarte interesante cu oameni de ca­litate, care au făcut și carieră. Eu eram doar un colaborator și publicam din cînd în cînd cîte ceva, dar eram fascinat de presă și mă bucuram doar că pot să scriu undeva și că iau parte la acest lucru. După Revoluție, s-a schimbat totul în pre­să, marile cotidiene au ajuns la cîte­va sute de mii de exemplare și au apărut publicații noi, căci înainte de mijlocul anilor ’90 erau peste o mie de publicații în România, pe cînd astăzi majoritatea sînt pe on­line, din păcate. Tot atunci am schim­bat și eu profesia, iar asta s-a întîm­plat la revista „Zig zag”, unde de asemenea am avut niște colegi ex­traordinari. Se făceau lucruri spectaculoase, anchete de amploare, oa­menii făceau teren, apăreau interviuri cu personalitățile vremii, do­cumentare de mare întindere – toa­te foarte diferite față de ceea ce se produce în presa de astăzi. Tot ceea ce am făcut în această redac­ție a contribuit foarte mult la forma­rea mea, dar și la trăirile mele, căci felul în care trăiam – cu plăcere și cu entuziasm – era influențat de ceea ce făceam acolo.

„În presă se făceau lucruri spectaculoase, anchete de amploare, oa­menii făceau teren, apăreau interviuri cu personalitățile vremii, do­cumentare de mare întindere – toa­te
foarte diferite față de ceea ce se produce astăzi.”

Sînt disperat cînd mă uit la cum arată presa românească din ziua de azi

Faceți presă de zeci de ani. Au coborît vreodată standardele presei românești atît de jos ca acum?

Sînt disperat cînd mă uit la cum arată presa românească din ziua de azi. Evident că sînt dezamăgit. Sigur, e un bun mediu de formare, nu aceasta este problema, ci faptul că marea majoritate a presei s-a mu­tat pe online, ceea ce e rău. S-a schim­bat structura de conținut a presei. La ora actuală, există doar două ge­nuri jurnalistice în România: știrea și editorialul. Știrea este transfor­ma­tă de multe ori la televizor, fără informații de background, dar în­so­țită de un comentariu aluziv, cu titlu cu joc de cuvinte, să rîdem că pe unul îl cheamă într-un anumit fel, de parcă pe noi asta ne interesea­ză. Editorialul e genul de text pe care toată lumea îl ia de bun, ceea ce nu e recomandat. Nici nu am speran­ța că lucrurile se vor îndrepta în viitorul apropiat, că peste un an sau mai puțin, lucrurile o să fie mai interesante, măcar parțial.

Ce vă deranjează cel mai tare la situația actuală a presei românești?

Printre altele, faptul că oa­me­nii care sînt considerați a fi de mese­rie, nici măcar nu sînt școliți în acest sens, ci învață totul din mers. Acest lucru contribuie masiv la schimbarea presei.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră rubrica „De ce-aș citi”, de la TVR?

Așa îndemn eu oamenii, dar în special tinerii, să citească. În ace­lași timp, mi-am propus să abordez subiectele într-un mod cît mai colocvial, pe limbajul tuturor, cît mai puțin profesoral, fără a-i do­je­ni că nu citesc. Nu le-am spus oa­me­nilor de ce e bine să citească, ci doar cît e de frumos să citești: că este vorba despre o provocare și, în același timp, o plăcere. Trebuie să vă spun că, în primii doi ani, ru­brica a făcut parte din Tele­jur­nal, printr-un context care nu mai con­tează acum, și făceam totul pro bo­no. Ulterior am plecat din TVR, apoi am revenit.

Nu v-a fost greu să vă adaptați constant mesajul unui public tînăr?

Nu, fiindcă eu cunosc oameni de toate vîrstele, inclusiv copii. Aveam spectatori și de nouă și de 13 și de 38 de ani, am și copii, deci sînt la curent cu limbajul, cu ten­din­țele și cu dorințele lor, de ase­me­nea știu și ce nu vor ei să audă. Dacă unii dintre ei se fac că nu aud sau că nu știu anumite lucruri, asta e din cauza noastră, a adulților, nu din cauza lor. Tocmai de aceea, eu am încercat să le spun: „citește asta, întreabă-te dacă merita publicat și găsește plăcerea din citit”.

Spuneați într-un interviu că v-a scris un spectator, un tînăr aflat într-un penitenciar, care v-a rugat, dacă puteți, să-i trimiteți cărți și astfel ați ținut legătura o perioadă. După ce a ieșit din închisoare, ce s-a întîmplat?

Din păcate, acel tînăr nu m-a mai căutat, adresa pe care o aveam eu era doar cea de la penitenciar, iar între timp el a ieșit. Sper că e bine, că i-au prins bine cărțile pe care i le-am trimis și bineînțeles că este minunat faptul că am reușit să îl conving să citească. La un mo­ment dat, în corespondență, i-am spus că n-am nicio problemă cu fap­tul că el este în închisoare și că ne putem vedea după ce iese, dar că totuși aș vrea să știu de ce a fost con­damnat. N-aș fi stat de vorbă, Doam­ne ferește, cu un pedofil sau violator. Mi-a spus că a fost condamnat pentru posesie de droguri. Desi­gur că nu este în regulă nici această fap­tă, dar e, totuși, un om cu care poți să stai de vorbă. Pe de altă parte, un om cu sfințenie mai multă decît mine, ca să zic așa, n-ar sta de vor­bă cu oricine, eu n-aș fi putut, fie­care are limitele lui. Din fericire, n-a fost cazul, din păcate, nu m-a mai căutat. Dar e o întîmplare care pe mine m-a fascinat.

TVR funcționează pe aceeași lege din anul 1994

Revenind la Televiziunea Română, ce impresie v-a lăsat criza prin care trece această instituție, în zilele noastre?

Îmi provoacă o profundă amă­ră­ciune pentru că în foarte mare parte este o criză artificială, la care nu ar fi trebuit să se ajungă. Este un complex de factori extrem de sofisticat, la care s-a ajuns prin de­cizii individuale, de management, de-a lungul timpului, dar apar și lucruri care țin de decizia politică. TVR funcționează pe aceeași lege din anul 1994, vreme în care nu avea concurență. Este absurd să pui o firmă să funcționeze după o lege atît de depășită, cînd condițiile de astăzi sînt cu totul altele. Sînt, to­tuși, 22 de ani de cînd lucrurile se desfășoară așa, iar acesta trebuie să fie punctul de plecare de la care să se schimbe lucrurile. Cum să se schimbe? Asta se știe foarte bine. Există numeroase proiecte sau de­pu­neri de amendamente venite din interior. Depolitizarea este foarte ușor de făcut, dacă lucrurile s-ar fa­ce nu de către oameni trimiși de par­tide, ci de către academicieni sau profesioniști care vin din diverse asociații și așa mai departe. Se pa­re că nimeni nu vrea asta, iar lucru­rile merg în direcția care se vede că nu este bună. E trist fiindcă majori­tatea țărilor europene au o televi­ziu­ne publică puternică, care lucrea­ză pe alte reguli, iar a noastră este silită să funcționeze așa. Televi­ziu­nea publică are o misiune și nu trebuie să țină cont de presiunile pie­ței, poate să facă emisiuni pe subiec­te dintre cele mai diverse: despre mi­norități, cultură, religie și așa mai departe. Iar aici subliniez cul­tură.

Dar are TVR potențialul de fi o instituție de presă puternică?

Categoric. Acolo lucrează niște oameni cu potențial, foarte capabili, dar evident că sînt și alții mai puțin profesioniști.

Cred că tinerii sînt mai evlavioși decît unii oameni mai în vîrstă decît ei

Acum, pe lîngă scris, lucrați și la biroul de presă al Patriarhiei Române? De cînd?

De la 1 martie 2016.

Cred că e o greșeală să citești așa că „hai că tot am început cartea, să o termin totuși”. O altă greșeală este să citești o carte doar fiindcă este la modă.

Ce credeți despre imaginea Bisericii Ortodoxe Române în rîndul tinerilor? Se observă o îndepărtare mai ales a oamenilor de aceasta?

Nu este niciun secret că această imagine este cel puțin interesantă, iar faptul că eu lucrez într-un loc care are probleme de imagine este o provocare. Imaginea Bisericii Or­todoxe Române este una parțial afectată, lucru care se datorează pro­blemelor de comunicare ce au existat în trecut, dar și mentalităților oamenilor. Profesorii de religie nu sînt popi, cum mai cred oamenii, spre exemplu. Deci, în mare parte, deficitul de imagine este nemeritat, dar important este ca actuala echi­pă responsabilă de imagine să reușeas­că să îndrepte lucrurile și să îm­bu­nătățească procesul de comunica­re. Sînt cîțiva nemulțumiți de ceea ce face Biserica, dar mai mulți sînt cei care încă au încredere în aceasta. Restul lucrurilor sînt corecta­bile, iar noi asta urmărim.

Cum poate fi reabilitată imaginea bisericii și ce rol ați putea avea în acest proces?

Sigur că nu o să lucrez singur la asta, sînt doar un membru al echi­pei responsabile de comunicare. Mo­mentan, încercăm să elaborăm o strategie de îmbunătățire a imagi­nii generale și vrem ca ceea ce avem de spus să fie pe înțelesul tuturor. Eu am spus mereu exact ce am gîn­dit despre Biserică, religie, preda­rea ei în școli, creștinism, Dumnezeu iar asta se reflectă și în luările mele de poziție pe acest subiect, cu mult înainte de a începe să lucrez aici. Noi vom încerca să fim cît mai clari și convingători, dar fiecare este li­ber să creadă ceea ce dorește.

Cum veți încerca să convingeți tinerii să creadă în Biserica Ortodoxă Română, mai ales că ei par a fi îndepărtați de aceasta?

Am ezitări în această privință, mai ales că merg în fiecare dumi­ni­că la biserică și văd mulți tineri și copii. Sînt convins că numărul tinerilor care cred în biserică este mult mai mare decît crede majoritatea comentatorilor de pe la televizor. Ba mai mult, tinerii sînt mai evlavioși decît unii oameni mai în vîrstă decît ei. Nici nu cred că este o ruptură atît de mare între tînăra generație și credință sau între tînă­ra generație și Biserică. Asta ține și de modul în care Biserica reușește să stea de vorbă cu ei.

Dar în presă această ruptură dintre tineri și Biserică este prezentată ca fiind foarte mare. Cel puțin, așa a fost reflectată problema în preajma incendiului de la clubul Colectiv.

Tragedia de la Colectiv a fost chiar momentul care a declanșat această conștientizare a necesității altei abordări și o să vă dau exemplul cel mai simplu: știrea aceea în care se spunea că nu au fost preoți la locul incendiului. De fapt, au fost preoți acolo din primul moment, chiar din acea noapte, dar nu s-a știut asta și abia după cîteva zile s-a spus clar acest lucru. Aici s-a văzut de ce avem nevoie de comunicare. În acel timp, presa a avut tendința de a exacerba, susținînd existența acestei rupturi dintre tineri și Bise­rică. Eu spun că nu e așa, iar în cu­rînd o să se vadă acest lucru.