Bogdan-Alin ‎Ota: Cînd am fost om serios cu casă, mașini și tot felul de mizerii din astea, nu mi-a plăcut ce vedeam în oglindă

Administrase un club de noapte, o farmacie, o agenție de turism, un depozit en-gros, lucrase în ‎vînzări, ca și în pizzerii. A tot schimbat o slujbă cu alta, pînă ce s-a trezit mîncat pe ‎dinăuntru ca un pod vechi de casă – cu căpriorii frînți și lemnul prăvălit, amestecat laolaltă cu ‎vechiturile prăfuite, ca un bulgăre spongios gata să înghită și casa de sub el. La șapte ani a ‎descoperit pianul, la Conservartorul din Iași a fost primul admis. În 2003 absolvise și pusese pe ‎roate formația Neuroleptica. Rockul simfonic era ceea ce-avea de oferit. Dar ‎casele de producție aveau alte planuri. În Norvegia a plecat în 2010 fiindcă nu se mai putea ‎suporta. Spera să fie profesor de muzică în Tromso, dar odată ajuns în nord, a trebuit să trimită ‎peste 200 de cv-uri ca să-și găsească o slujbă, iar pînă la urmă, s-a angajat să care copiatoare. ‎‎Șeful său l-a înscris fără voia lui la „Norvegienii au talent” în 2011, el a participat cu o piesă ‎proprie, juriul i-a spus că e genial și așa început tot. Acum, compozitorul și pianistul Bogdan-Alin ‎Ota este cetățean de onoare al orașului Botoșani, compune muzică simfonică și muzică de film, iar ‎prin concertele sale, încercă să re-educe publicul „nu doar muzical, ci și moral, în măsura în care-‎mi pot eu permite”, fiindcă e sigur că misiunea lui este s-aline. La primul său concert, în Piața ‎Constituției, 2000 de oameni au tăcut ca într-o sală de teatru.

În afară de momentul Norvegiei, au mai fost și alte miracole pe care le-ați luat drept blesteme, la început?

Dar Norvegia, în sine, n-a fost nici o secundă un blestem. Am plecat acolo ca să mă eliberez de România.

Să vă eliberați de România sau de dumneavoastră înșivă?

E adevărat că nu-mi lipseau banii, dar îmi lipsea libertatea de-a fi eu însumi. La acel moment simțeam că în fiecare zi mă duc în fața lumii jucînd rolul unei cărți de identitate. Mă simțeam de parcă n-aș fi fost altceva decît un buletin, un număr la Evidența Populației.

Ați fost manager la o firmă de produse farmaceutice, ați fost agent de vînzări… Vă pricepeați?

Mă pricepeam, într-un fel, că așa e firea mea- cînd mă apuc de-o treabă, o fac cît pot eu de bine. Dar nu trăiam viața pe care mi-o doream. Mă întîlneam în fiecare zi cu oameni care vorbeau întruna despre datorii, despre bănci, despre probleme, despre boli. Dacă mă apucam să spun: Dom’le, mie mi-e dor să compun muzică”, ziceau: „ăsta-i nebun!, dă-l dracu’!” Pînă și prietenii care aveau muzica în programul lor de viață, ca să zic așa, cu toții se întîlneau în ideea de „Hai să bem o bere ieftină, să fumăm o țigară și mai ieftină și să ne plîngem de problemele pe care le-avem, cum ar fi salariile mici”. De fiecare dată am dat peste același lucru: dacă nu erau problemele unor arhitecți, erau problemele unor artiști. Lumea care mă înconjura pe vremea aceea- lume pe care, probabil, mi-o atrăgeam – era formată din oameni care se plîngeau de dimineață pînă seara. Eram sufocat de oameni, de știri, de televizor, de euro care crește și tot așa. Totul mă exaspera. Și atunci am hotărît că dacă tot nu fac ceea ce îmi doresc, măcar să caut un loc în care să nu mă cunoască nimeni.

Ce importanță avea că erați cunoscut sau nu?

Nu mai puteam suporta să mă simt mereu dator să dau explicații. Mă izbeam mereu de: „Bun, dar tu, ce talentat erai! De ce vinzi medicamente? De ce ai avut farmacie? Dar de ce ai fost și-n imobiliare?” Erau mereu întrebările astea idioate la care poți să dai răspunsuri la fel de idioate.

Nu cred că vedea, cineva în mine, cu adevărat, talentul

În facultate erați un om singur?

Da. Facultatea a însemnat o mulțime de nopți solitare pe care le petreceam cîntînd la pian. Dădeam șpagă paznicilor din corpul Justin-Georgescu – acum e corpul Universității „Cuza”, ca să mă închidă pe mine, pe Bogdan Chiroșcă și pe Elvis Condrea – un pianist foarte bun din Bacău, înăuntru. Băieții își vedeau de băutura pe care-o adusesem, iar noi stăteam pînă la cinci, șase și studiam închiși în Conservator.

Spuneați într-un interviu că înainte să plecați, erați „o rușine pentru toată lumea”. Dar oamenii care recunosc un talent care se risipește, simt compasiune, nu dispreț.

Nu cred că vedea cineva în mine, cu adevărat, talentul. Fiindcă eu compuneam muzică, dar o ascultam doar eu și poate încă doi, trei apropiați care mai veneau în vizită. Nu eram considerat a fi un compozitor care nu-și găsește locul. Mă cunoșteau foarte puțini oameni, datorită proiectului Neuroleptica. Așa că nu era o situație în care toată lumea să știe cine sînt și să zică: „uite, săracul, cară medicamente”.

Mai bine nu-mi da să mănînc decît să-mi bagi sîrmă ghimpată pe gît

Vă era frică că dacă nu vă exersați talentul, îl veți pierde?

Nu. Știu că dacă am fost inspirat pînă la 30-40 de ani, voi fi și de acum încolo. Nu știu dacă inspirația asta e ca un fir, așa, pe care îl taie cineva sau îl lasă legat. În Norvegia aveam liniște – asta era important; puteam vorbi cu Dumnezeu – asta era și mai important, iar, în plus, eram foarte sigur că nefiind foarte mult vacarm în jurul meu, Dumnezeu mă și aude. La un moment dat, într-un mod absolut stupid, fiindcă firește că nu așa funcționează lucrurile, mă puneam eu în locul lui Dumnezeu și-mi spuneam: „măi, dacă aș fi El și aș avea un milion de idioți pe metrul pătrat, cum sînt în România, care se plîng în continuu, aș mai avea ureche pentru fiecare?” Răspunsul – tot al meu, era: „nu”. Și atunci mă uitam în jurul meu, vedeam că-n satul în care locuiam erau doar cinci case și îmi ziceam că poate am mai multe șanse. Bine, în realitate, nu Dumnezeu era problema, evident, ci felul în care gîndeam eu pe vremea aceea.

Îmbîcsit de negativism?

Îmbîcsit de românism negativ.

Curios. Ați avut ambiția de-a vă înregistra primul demo, cu Neuroleptica, într-un studio în care înregistra Rammstein, cu inginerul de sunet al trupei Halloween. Apoi ați tot insistat să luați legatura cu casele de producție. Nu păreați negativist. Mai degrabă, părea să aveți chiar multă încredere în dumneavoastră.

Devenam din ce în ce mai dezamăgit pe măsură ce aflam tot mai multe dedesubturi. Ajunsesem să insist apelînd la persoane din ce în ce mai sus-puse, ca să zic așa. Iar aceste persoane începuseră să mă privească cu simpatie și îmi spuneau: „măi, eu te trimit la ăla. Dar realitatea e asta!” sau „îl sun eu pe ăla să te primească, dar se va întîmpla lucrul ăsta”. Și atunci am devenit din ce în ce mai scîrbit, fiindcă prin ceea ce voiam și îmi doresc în continuare să spun, nu pot să strîng mulțimi la Copălău, la Festivalul Usturoiului, ca să prostesc oamenii să voteze cu nu știu cine în campania electorală. Pe de altă parte, casele de discuri din România au pe masă anumite produse. Sunt ca niște depozite. Ce rost are ca eu, în satul Plopenii Mici, să am un depozit en-gros cu whisky rafinat și alte băuturi scumpe și nobile, pe care n-o să le vînd în veci, nici măcar în rate? Trebuie să cumpăr multă marfă ieftină, ca să fiu sigur că-mi pleacă de pe raft. Fiindcă interesul meu, ca patron, este să vînd și nu-mi pasă ce-și bagă ăla în ficat. Iar ăsta a fost un alt motiv pentru care am vrut să plec din țară. Dom’le, mai bine nu-mi da să ‎mănînc, decît să-mi bagi sîrmă ghimpată pe gît!‎

M-am îndoit foarte multă vreme de mine

Credeți că publicul are gusturi ieftine?

Nu! Ajung și la asta. Revelația în legătură cu România mi-a venit pe 17 septembrie, la București, cînd am avut primul meu concert în aer liber. Atunci s-au strîns foarte mulți oameni în Piața Constituției. Cum să spun? În momentul în care vezi la primul tău concert, peste 20 000 de oameni, cum spuneau cei de la ArCuB c-au fost, iar oamenii ăia tac de parcă ar fi într-o sală de concert, deși se află în aer liber… Atunci mi-am dat seama: „Stai puțin! Noi nu sîntem o nație de maneliști! Ce dracu’ caută ăia la emisiunile de la televizor?!” Am vorbit cu directoarea de la ArCuB, cu Mihaela Păun și cu soțul ei, care-i actor. I-am întrebat: „Ce Dumnezeu s-a întîmplat într-un an și opt luni, cît am lipsit eu, cu țara asta?”și mi-au răspuns: „Bogdan, nu există ofertă la cîtă cerere de cultură avem!” Și-am realizat asta fiindcă din momentul acela am fost invitat pînă și la show-uri de televiziune. Mihai Gâdea, care mi-a devenit, între timp, apropiat, mi-a mărturisit, împreună cu producătoarea lui, c-a avut vîrfuri de audiență în serile în care am cîntat la el. La TVR s-a întîmplat la fel. În fine, mi-am dat seama că românii chiar vor și altceva, dar au parte de tot felul de patroni care zic: „șefu’ ia ce-ți dau! Asta-i treaba!” Și atunci n-ai încotro. Fiindcă în momentul în care te urci în mașină, dimineața, să mergi la serviciu, asculți ce ți se dă la radio.

V-ați gîndit că aveți noroc să fi aflat lucrurile astea, fiindcă altfel, v-ați fi îndoit de talentul dumneavoastră?

M-am îndoit, oricum, foarte multă vreme, de mine însumi și de talentul meu. Deci, absolut, foarte multă vreme m-am îndoit de mine. Pînă cînd am ajuns în Norvegia. Eram în concurs și nu aveam încredere în calitățile mele. Pînă cînd am aflat că românii nu pot vota. Nu puteai pune prefix în față și să votezi la concursul acela. Abia cînd am aflat că numărul de voturi care au fost acordate lui Bogdan Ota în semifinală a depășit numărul de voturi pe întreaga sesiune din anul precedent, am zis: „băi, tre’ să fiu prost să mă mai îndoiesc de mine. E clar că ceea ce fac eu, place!”

Muzica e singurul lucru pe care nu l-am analizat din perspectiva eșecului

Cum ați reușit să faceți față așteptărilor părinților?

N-am reușit. Dacă aș fi reușit, n-aș fi făcut muzică.

Vă simțeați responsabil să deveniți omul serios pe care și-l doresc cei din jur?

În ultima vreme nu mă mai simțeam responsabil de asta. A fost o perioadă cînd mă presa ideea asta, fiindcă dezamăgisem foarte multă lume, eu, Alin, alergînd după caii mei verzi, desenați pe pereți. Dar în momentul în care am fost om serios cu casă, cu mașini, cu terenuri și tot felul de mizerii din astea, nu mi-a plăcut ce văd în oglindă. Mă uitam la mine și-mi spuneam: „Du-te naibii, ăsta nu ești tu!” Bine, cei din jur jubilau, la început. Voiau să vadă copilul și apoi, probabil, pe-al doilea copil și visau la mine, bunic, ieșit la pensie. Cum să spun? Oamenii de vîrsta părinților mei au trăit vremuri grele care i-au subjugat; i-au îndobitocit și i-au făcut să-și spună lor înșiși că viața nu e cum au crezut ei, cînd erau copii. Iar eu, acum, mă străduiesc să spun: „ba pe-a mă-tii, că de fapt, e fix așa! Cum o vrei, așa o ai!”

N-ați ales să urmați Medicina sau Dreptul, cum ar fi vrut ei. Le-ați spus „las’c-o să vedeți voi”, angajîndu-vă să le demonstrați c-ați avut dreptate?

Replica asta am avut-o pe buze în clasa a 11-a, cînd săracul tata insista cu: „hai, dom’le, să începem pregătirea la chimie, îți plătesc eu tot! Fă Medicina, că la Muzica o să mori de foame! Uită-te la ăștia cum trăiesc, că beau cea mai ieftină votcă, poștesc țigara de Carpați și-s datori pînă peste cap”. Auzeam tot felul de motive pentru care să nu fac muzică. Dar eu nu mi-am dorit niciodată să fac muzică pentru bani. Cînd eram mic și aveam șase, șapte ani, iar ai mei mă luau la un concert, evident că nu mă întrebam cît cîștigă dirijorul ăla. Nici nu știam ce face – de ce dă nenea ăla din mînă. Eu voiam să fiu pe scenă! Pentru mine, oamenii aceia îmbrăcați în frac și cu papion, cu toții erau supra-oameni. Iar eu voiam să fiu un supra-om asemeni lor. Țin minte că după ce i-am înduplecat pe ai mei să-mi cumpere un pian, iar ei au zis ca voi fi un doctor cult care va cunoaște și 18 mii de limbi străine, mi-a venit în cap să le cer și frac. Atunci, mi-a zis tata: „măi băiete, ia vezi că ți-o iei în cap!” Eu aș fi vrut, mă dădeam cu capul de pereți, mi se părea că nu sînt artist fără frac!

Acum aveți frac?

Mi-am cumpărat primul meu frac în Oslo. Era fracul cu care mă îmbrăcasem cînd am cîștigat semifinala. Tocmai fusese cumpărat un set de costume de gală și mi-au zis: „Bogdan, uite, ăsta e nou! Ești prima persoană care-l poartă!” După aceea, am întrebat: „nu-l vindeți?” Au zis: „Ba da”.

Spuneați că voiați să fiți pe scenă. V-ați gîndit dacă vreți să trăiți prin muzică sau din muzică, din celebritatea pe care o aduce?

În momentul în care am participat la concursul acela, în Norvegia, celebritatea chiar nu mi-o doream. Cu cît aș fi fost mai celebru, cu atît s-ar fi aflat mai repede în țară ce face băiatul lui domn’ doctor acolo.

Celebritatea scoate în evidență și eșecul…

Dar eu nu m-am gîndit nici o secundă la eșec! Muzica este, probabil, singurul lucru din viața mea pe care nu l-am analizat și din punct de vedere al eșecului. Am analizat totul din perspectiva eșecului: achiziționarea unei mașini, o relație în care sînt implicat sau nu, pînă și achiziționarea unei perechi de blugi poate să reprezinte pentru mine, un eșec, gîndindu-mă, „da’ dacă o să sară o capsă?”. La muzică n-am făcut asta niciodată. Nu m-am gîndit: „da’ dacă n-o să placă?” Dacă n-o să placă, asta e, eu fac ce-mi place mie.

Mi-am aruncat talentul la gunoi

În adolescență obișnuiați să cereți semne de la vreo divinitate, care să vă confirme că sînteți pe drumul cel bun?

Din nefericire, cînd eram mic, în clasa a șaptea, a opta, de exemplu, nici nu mă puteam gîndi să cer semne de la vreo divinitate. Fiindcă, asemeni multor români, eram prostit de popa de a cărui parohie aparțineam și eram convins că sînt un vierme, așa cum auzi pe la noi pe la mînăstire, un rob lipsit de valoare în fața lui Dumnezeu, că mai mult nu merit, pentru că dacă Dumnezeu vrea, îmi dă, dacă nu, nu… Asta era în sufletul meu pe atunci, iar regula cu „cere și ți se va da; bate și ți se va deschide” era descrisă într-un mod foarte evaziv. Așadar, în prima adolescență nu îndrăzneam să cer semne fiindcă plecam, la fel ca mulți alții, de la ideea că nu merit. Acum, eu mă străduiesc prin concertele mele, fiindcă de asta și vorbesc în timpul lor, să spun: „oameni buni, uitați-vă la mine! Sînt dovada vie! Cereți și primiți!” Chit că mulți m-ar pune pe cruce pentru lucrurile astea!

Sînteți sigur că e așa de simplu: ați cerut și ați primit? Să nu-ți arunci talentul la gunoi după ani în șir în care nu ți se răspunde, pare, mai degrabă, un test de anduranță.

Dar mi-am aruncat talentul la gunoi! Eu am făcut parte dintre persoanele care au aruncat talentul la gunoi! Am fost fiul risipitor din Biblie! Dar m-am întors. Și am înțeles nu neapărat ce trebuie să fac din acest talent, dar am înțeles care e identitatea mea – cine sînt și care e rolul meu pe pămînt. Am înțeles că am un rol! Am înțeles că nu sînt doar unul dintre viermii societății, aflat în slujba unui demiurg rău. Hai să fim serioși! Cînd a făcut cerul și pămîntul nu a avut nevoie de nici un rob! Are nevoie deodată?! Asta ar trebui noi să credem ca să donăm mai mult!

Pare greu de înțeles că un om care vinde medicamente mai găsește energia interioară să compună după ce s-a epuizat în alte treburi.

Cînd vindeam medicamente, compuneam rar. De asta îmi era ciudă, că mă ținea job-ul pe loc. îmi venea o idee,dar eram la volan, între Rădăuți și Suceava. Talentul e ca talantul biblic. Poți să-l îngropi, dar nu-l pierzi decît atunci cînd mori. Iar cînd îngropi un talent, e ca și cum ai îngropa un material radioactiv -va emite în continuare radiații.

N-am vrut să fiu un rechin într-o găleată

Credeți că fiecare om are un rol?

Sînt ferm convins.Din absolut fiecare lucru care ți se întîmplă, înveți cîte ceva și fiecare persoană pe care-o întîlnești îți este profesor. Indiferent dacă-ți dă un șut în fund, o palmă sau dacă te sărută.

Ce-ați învățat din lecția recunoașterii venite tardiv?

Eu mă bucur că s-a întîmplat așa. Pentru că nu cred că există vreun artist care știe din prima clipă a vieții lui în ce formă muzicală va compune. Dacă ar fi fost altfel, cu siguranță că nu aș fi ajuns să compun așa cum o fac acum. Am avut nevoie de viața de pînă la debutul meu, ca să zic așa, fiindcă asta m-a maturizat. M-a făcut să mă trezesc. În facultate îmi făcusem un mic studio de înregistrări. Era afacerea mea care îmi aducea niște bani suplimentari. Am compus muzică pentru copii care mergeau la festivaluri. Eu făceam muzica la fel de serioasă, chiar dacă versurile erau neserioase. Dar nu mă regăseam în muzica ușoară. O făceam bine, conform standardelor, dar erau niște stasuri pe care trebuia să le respect, să mă încadrez într-un minutaj, să fac refrenul într-un anumit fel, să folosesc nu știu ce instrumente doar pentru că acum se caută percuția aia. Nu mi-a plăcut.

O.V: Sînteți sigur că e nevoie de noroi ca să fie prețuită lumina?

Da! Cred că e nevoie de contrast ca să ajungem să prețuim lumina dacă nu sîntem în stare s-o vedem de la bun început. Eu n-am văzut-o de la bun început. Dacă m-ar fi acceptat casele de producție și-aș fi devenit un dj cunoscut, atunci, în trei ani aș fi sfîrșit probabil drogîndu-mă sau plictisit de Rolls-Royce-uri, dîndu-mă cu capul de pereți, numai să se întîmple ceva în viața mea. Aș fi început să apreciez lucruri lipsite de valoare din punctul meu de vedere, fiindcă m-aș fi învîrtit într-o lume lipsită de valoare. Iar într-o lume a trabantului, dacia e limuzină. Eu n-am vrut să fiu rechin într-o găleată! De asta m-am luptat mereu – ca să cresc într-un ocean. Dar nu ca să-i umbresc pe alții, ci ca să sporesc gașca celor ca mine. Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile care au venit ușor fiindcă am învățat că ce-a venit ușor nu-i menit să stea – decît în amintire, poate. Bine, acum sînt oameni care-și atrag lucrurile bune asupra lor și atunci trec mai ușor prin viață, bucurîndu-se de abundență și de experiențe fericite, la tot pasul. Dar sînt și oameni care, din diferite considerente, își atrag lucruri negative în viața lor. Felul lor de-a gîndi, anturajul care poate intoxica îi ajută pe aceștia din urmă să se gîndească numai la ce-i mai rău. Și-atunci oamenii aceștia trebuie să sufere. Este impetuos necesar să sufere fiindcă ei vor asta și primesc ceea ce-și doresc. Eu am primit ceea ce-am cerut. Am cerut să sufăr și-atunci: „na! Ia de-aici!”

În viața mea apar mercenari

Să înțeleg că a trebuit să suferiți că să știți cine sînteți?

Nu… în schimb, Dumnezeu, consider eu, este un părinte foarte blînd cu mine. Asemeni unei mame careia copilul îi spune la cinci ani: „mami, mami, vreau și eu să conduc mașina”, iar mama îi spune cu blîndețe: „o vei conduce. Ai răbdare. Mai întîi trebuie să-ti crească mintea”. După aceea iei examenul de conducere la 18 ani, dar asta nu te face să fii un șofer pregătit. „Mama, dar cînd o să conduc și eu fără tine, în dreapta?” „O să ai timp.” Cam așa a procedat Dumnezeu cu mine pînă cînd am fost 100% pregătit să-mi iau destinul meu muzical în propriile mîini – am un stil componistic propriu și înțeleg că sînt așa cu un scop și trebuie să fac lucrul ăsta, să ajut pe toată lumea la fel cum am fost și eu ajutat. Adică să spun oamenilor ce rețetă a funcționat pentru mine: să cer și să primesc, avînd răbdare. Pentru că iarba nu crește mai repede dacă tragi de ea.

Spuneați că nu vă doriți să creșteți ca să-i umbriți pe alții, ci ca să sporiți o gașcă. Vă lipsesc oamenii cu care să împărtășiți idei, visuri, proiecte?

Resimt lucru ăsta, aproape zilnic. Cu stilul meu de viață, e lesne de înțeles că nu sînt un tip de gașcă sau popular, așa cum e definit termenul dacă ne uităm la filme americane. Din păcate, în viața mea apar oameni, iar unii îmi pot fi prieteni adevărați, dar alții sînt mercenari. Chiar și cei cu care cînt uneori, în România sau în străinătate. Unii îmi spun zîmbindu-mi,„vai, o fac pentru muzica ta”. Alții o fac pentru că sînt nevoiți, alții pentru că vînează celebritate, alții fiindcă e încă un ciubuc, pentru ei. Eu văd lucrurile astea. Nu-mi doresc să le văd, dar o fac.

Mă surprind și pe mine avînd diferite fantezii copilărești‎

Muzica dumneavoastră se apropie de misticism?

Dar numai asta fac – muzică de inspirație mistică. Cînd compun o piesă, înseamnă că am citit textele, mi-am însușit povestea, m-am pus în pielea personajelor și le-am înțeles suferința. Piesa „Vinerea neagră” e mărturia mea despre suferința Mariei Magdalena, din momentele în care Iisus a fost urcat pe cruce. Am fost martor la suferința Salomeei, am fost martor la înmormîntarea Templierilor, am fost martor la sfîrșitul lumii. Și, în condițiile astea, muzica mea e ceea ce aud în calitate de martor. Fiindcă am mereu conștiința muzicalității oricărei acțiuni, a oricărei întîmplări.

Spuneați că vorbiți oamenilor, în timpul concertelor. Ce le spuneți înainte de piesa „Glimpse of happiness”?

„Străfulgerări de fericire”, cum s-ar numi piesa, în traducere din engleză în română, se referă la acele momente pentru care ar trebui să fim recunoscători pentru tot restul vieții. Încerc, prin povestioarele astea pe care le spun, să re-educ publicul, nu doar muzical, ci și moral, în măsura în care-mi pot eu permite să fac lucrul ăsta. În speță, dacă m-am îndrăgostit de-o fată, iar relația a durat o săptămînă, atunci persoana aia, timp de o săptămînă m-a făcut să mă simt un zeu. Dacă relația aia nu mai merge, nu înseamnă că trebuie să arunc cu noroi în ea, cum fac majoritatea bărbaților sau unele femei. Fiindcă în momentele în care mă reculeg și din fotoliul meu mă gîndesc la momentele în care am simțit că zbor, găsesc exact relația aceea care a durat doar o săptămînă. Dar fără ea, n-aș fi avut parte de momentele acelea extraordinare, pentru care sînt recunoscător că le-am trăit. Eu spun lucrurile astea în timpul concertelor fiindcă încerc să-i fac și pe ceilalți să ia în considerare o astfel de înțelegere. Nu cred că dețin adevărul universal, dar mie îmi prinde bine să gîndesc în felul ăsta. Iar dacă mie îmi prinde bine, mi se pare normal să spun: „oameni buni, poate v-ar prinde bine și vouă! Încercați și-așa!”

Înainte de una dintre piese, povesteați că ați compus-o gîndindu-vă la o dimineață în care ați observat cum se deschid florile.

Este vorba despre „Fantezie pentru pian și orchestră”. E coloana sonoră a unei reverii de-ale mele. Uneori mă surprind și pe mine avînd diferite fantezii copilărești – fiindcă, la urma urmei, rămînem copii, fie că ne place sau nu să recunoaștem. Mi se întîmplă frecvent să stau întins în pat și să-mi imaginez tot felul de povești, cu-n prinț, c-o prințesă, cu-n cal alb, o pădure fermecatăși ciuperci vorbitoare… Dintotdeauna mi-au plăcut poveștile. Am citit foarte multe povești și evit și-acum dramele sau filmele cu imagini sumbre. Știu că, postdecembrist, s-au făcut foarte multe filme și cărți despre familii care n-au bani, se dezbină, unde soțul bea și ea e prostituată, cu locuințe insalubre și geamuri sparte. Pentru ce să văd lucrurile astea? Ele deja există! De ce să le rememorez privindu-le într-un film, cînd pentru asta e suficient să ies în stradă? Mai bine mă uit la povești cu regele Arthur sau despre Vlad Țepeș.

Dacă o iei pe de-a dreptul, rămîi cu mașina în arătură

Aveți valori cavalerești?

Da.

Și cum îl păcăliți pe Cavalerul Oglinzilor? Don Quijote a murit de pe urma acestui cavaler, care i-a arătat realitatea.

Nu deschid televizorul decît foarte rar și-atunci, pe canalele astea cu animale. Mă mai uit puțin și la documentare, dar nu le iau pe toate prea în serios. De exemplu, documentarele religioase le las deoparte. Religia m-a atras dintotdeauna, iar din ’98 am început să aprofundez tot ce ține de sectologie, catehismul Bisericii Catolice, doctrină ortodoxă, evanghelică. Am și fost la Martorii lui Iehova, la adventiști, am stat printre ei, am participat la o mulțime de întruniri religioase a tot felul de culte, să văd cum funcționează lucrurile, să observ ce au în comun.

Acest periplu, dintr-o comunitate religioasă în alta, a ținut de aceeași căutare a propriei identități?

B.-A. O.: A fost un studiu. Doar atît. Am început în facultate și ultima experiență, cu Martorii lui Iehova, a fost în 2009. Ei și adventiștii mi-au părut a fi cei mai pozitivi. Ceea ce apreciez la Martorii lui Iehova este că nu intră nici în politică, nici în război. Mulți oameni pe care i-am cunoscut în cadrul acestei mișcări religioase aveau un stil de de-a trăi prin care, chit că sufletul le spunea să fie mîhniți, ei se luptau cu ei înșiși pentru a-și păstra speranța și spiritul pozitiv. Am cunoscut oameni – marori ai lui Iehova, penticostali sau adventiși – care au mulți bani. Există ‎‎și ortodocși, și catolici care au mulți bani. Problema pe care alții n-o văd este că ăia au mulți bani – ‎pe lîngă șmecherii și alte lucruri pe care le mai fac ei – pentru că nu-și pun problema unui „nu” ‎‎înainte de-a face banii respectvivi. Sînt pozitivi. Ei pleacă în ideea: „acum mă duc să vînd ‎scobitori cu trei capete și sînt sigur că o să reușesc să vînd scobitori cu trei capete”. Acum, că ‎omul crede că-i Iisus care-l ține de mînă, că e piatra pe care-o ține în buzunar, că e un loz pe care ‎l-a cumpărat fără să-l deschidă vreodată, ceea ce îl ajută, asta contează mai puțin. Important este ‎că omul crede în reușita lui.‎ Concluzia pe care am tras-o eu, în urma acestui studiu, e că Dumnezeu te iubește oricum ai fi și întotdeauna există o șansă să te întorci la drumul tău, pe care ți-l dorești cu adevărat. Cu toții am încercat în viață, scurtături. Dar scurtătura e, în definitiv, un lucru destul de banal. De exemplu, eu văd destinul ca pe un drum – să zicem, Botoșani, București. Poți să mergi cu mașina pe autostradă și să treci prin toate orașele ca să ajungi la destinație, sau poți să zici că ești mai deștept ca toți și s-o tai pe de-a dreptul. Numai că dacă alegi ultima variantă, atunci riști să rămîi cu mașina răsturnată în arătură și trebuie să chemi ajutoare ca să te scoată din șanț. De fapt, pierzi vrema cînd încerci să ocolești drumul firesc.

Am avut foarte multe vise revelatoare

Cum ați ajuns să aveți nevoie de Dumnezeu?

Am avut nevoie de El de cînd m-am născut. Bine, m-a ajutat foarte mult și faptul c-am fost un necredincios în dogmele ortodoxe și am pierdut pe acel Dumnezeu propovăduit în Biserică. În felul ăsta L-am găsit pe ăla adevărat.

Dacă n-ați crezut într-un Dumnezeu dogmatic, de ce n-ați abandonat cu totul ideea de dumnezeu?

N-aș fi avut cum să fac asta fiindcă primesc și eu, asemeni multor oameni, tot felul de semne, pe care nu le pot ignora. Îți vine un vis revelator… De unde îți vine?

Ați avut vise revelatoare?

Sigur! Foarte multe! Te trezești neliniștit dintr-un somn de după-amiază simțind că ceva rău s-a întîmplat sau că ceva rău se va întîmpla și atunci, automat, trebuie să fii un idiot și-un tembel ca să te gîndești că e vorba despre creierul tău care fabrică vise așa, de nebun. Sau să crezi că inspirația ține numai de niște rotițe. Și aici nu mă refer numai la inspirația de-a crea. Și atunci cînd îți uiți cheile sau întirzii să ieși din casă, tot inspirat ești. E posibil ca dacă nu ai fi uitat cheile după care a trebuit să te întorci, să te fi călcat o mașină pe trecerea de pietoni.

Ați avut vise repetitive?

Da. În lungile mele convorbiri cu mine însumi și cu divinitatea, cînd ceream anumite răspunsuri, le primeam și-n cazul în care nu voiam să le cred fiindcă nu-mi conveneau, le mai primeam o dată.

Ca de exemplu?

Am fost contactat de o casă de discuri de aici, din România și nu am primit răspuns de la oamenii aceștia nici pînă în ziua de astăzi. Mi-au cerut absolut toate dovezile că-i muzica mea, că-i bine făcută… S-au documentat cum nu s-au documentat nici despre mama lor, să vadă cîți oameni strîng în public, dacă am sold-out sau nu. Pentru că nu aveam un al doilea as în mînecă, iar ei erau singurii pe care-i vedeam în fața ochilor, mă rugam: „Doamne, te rog eu, mi-ai arătat atîtea chestii în vis, mai arată-mi și asta – voi primi sau nu un răspuns pozitiv de la ăștia?” Că eu lucram la CD, mă apropiam de final și nu știam dacă are vreun rost. Fusesem în Germania la masterizat și acum obțineam produsul final cu care nu știam ce să fac – că doar nu-l multiplic eu singur, acasă și-l vînd în piață, la tarabă. Visam că oamenii evită să-mi dea un răspuns concret. Bineînțeles că nu voiam să cred asta – am visat eu greșit, mintea mea o ia razna, îmi fac prea multe griji, dar totul va fi bine. Am fost sunat de Electrecord, între timp, am fost la București și în continuare așteptam răspunsul celorlalți. „Domnule, le-am spus, în cinci minute mă văd cu cei de la Electrecord. Spuneți-mi dacă sînteți sau nu interesați de albumul ăsta, că voi aveți totul – și copertă, și master, în formă finală”. Îmi răspund: „După ce mergi la Electrecord, treci pe la noi”. M-am dus la ei, „încă nu am luat o decizie. Sîntem foarte ocupați”. Și-atunci am spus: „să fiți sănătoși!” Ceea ce-am visat de două ori la rînd, mi s-a confirmat.

Nu-mi păsa, de fapt, dacă se întîmpla ceva cu viața mea

Cum vă păstrați capacitatea asta de…premoniție?

Încercînd să rămîn mereu copil. Fiindcă eu mă joc, în mintea mea, cu orice. Cînd cînt la pian, cînd îmi fac patul, întotdeauna mă joc.

Cînd vindeați medicamente vă jucați?

Nu. Și nu-mi plăcea deloc de Bogdan ăla. Îl detestam. Eram gras, eram tuns foarte scurt, spre zero, fumam mult, beam multe cafele, era stresat, vorbeam la 13 mii de telefoane odată, că ajunsesem să conduc cu telefonul pe umăr în timp ce formam un sms pe un alt telefon. Eram un vînzător. În legătură cu semnele, pe care dacă știi să le observi, le ai peste tot, mă uitam într-o zi la o prostioară de film, genul pe care-l mai vezi la prînz, cînd n-ai nimic de făcut. Era cu două blonde care veneau la o reuniune de liceu după nu știu cîți ani. Iar una dintre ele merge într-un club și observă un tip îmbrăcat într-un costum Armani și-l întreabă cu ce se ocupă. „Vînd costume Armani”, îi răspunde și pe fața ei s-a citit o mare dezamăgire: „A! Ești vînzător.” Mi-am data seama că indiferent dacă vinzi costume Armani, mașini Ferrari sau legume, ești tot vînzător. Iar eu nu-mi doream statutul acesta.

Ați făcut vreodată un gest nebunesc de care să vă pară rău?

Nu mi-a părut rău, dar probabil că cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut a fost să merg cu motocicleta, cu 306 km pe oră, după care s-a stricat motorul și mi-a părut bine c-a fost așa, ca-n alte condiții, muream eu. A fost atunci primul moment din viața mea cînd am avut curiozitatea de-a testa limitele a altceva, în afară de mine – fiindcă limitele mele mi le testez tot timpul. Am vrut să văd limitele unui fier. De ce am vrut asta? Era înainte să plec în Norvegia. Aveam o situație economică bună, dar cum ziceam, nu-mi doream viața aceea. În momentul în care mi-am zis: „hai să văd cît poate duce, dacă trece de 299 și sare de numărul fatidic 3-0-0”, nu-mi, păsa, de fapt, dacă se întîmplă ceva cu viața mea.

Am un temperament vulcanic e care-l păstrez doar în creație

Ați fost un copil răsfățat de părinți?

Sub nici o formă. Îmi amintesc a tata luase la un moment dat o grădină, pe undeva, lîngă Botoșani. Evident că mă lua și pe mine, dar nu-mi plăcea să stau să plivesc ori să sap. Mă lua cu „băi, ia și stai aici, că dacă n-o să înveți carte, asta o să faci toată viața”. Deci eu n-am fost un copil de bani gata. Niciodată. În casă am avut tot ce am avut nevoie, asta însemnînd: caiete, creioane, haine, mîncare, cărți, pian. Punct. „Vreau în tabără!” „O să înveți, o să ai alocație și-o să mergi”. M-au învățat că nimic în viață nu vine gratis.

Vă întrebam dacă ați fost un copil răsfățat fiindcă înainte să plecați în Norvegia, ați fi putut avea totuși un post de profesor de pian, în Bacău? Asta nu mai era în afara muzicii.

Da, dar nu l-am vrut. Chiar cu o lună înainte să plec se scosese la concurs un post la Liceul de Arte. Am ținut cîteva ore în locul unui coleg de-al meu, de-acolo, dar în momentul în care am văzut că elevul era Vasilică, iar eu eram Bogdan, pentru elev, am spus: ce rost are să omor copilul omului? Mai bine îl las în pace, că meseria asta nu-i pentru mine. N-am atîta răbdare și nu suport să văd talent risipindu-se. Am avut cîțiva elevi talentați care aveau cu ce, puteau, dar erau atrași de stupizenii, de jocuri pe calculator și îi vedeam irosindu-se. Dar cînd vedeam că nu mă pot „înfinge” mai tare în ei… Cum să spun? Copilul e ca un animăluț.

Ați fost dresat?

Eu m-am bucurat din plin de școala rusă. Dacă temele nu-s făcute, atunci primești niște rigle la palmă, domnul profesor de matematică te trage de urechi, alălalt îți rupe foaia din caiet cu „mai fă tema o dată!”, iar mama îți spune că nu pui mîna pe bicicletă pînă nu-ți termini lecțiile. Eu m-am bucurat din plin de aceste lucruri și m-au ajutat.

La ce v-au ajutat?

Am dezvoltat o disciplină a muncii și-o rigurozitate în ceea ce fac. Și chiar dacă n-am fost cel mai strălucit elev sau student din Conservator, ceea ce am vrut eu să fac, am făcut bine. Ce mi s-a impus, am făcut cît trebuie. Talentele astea la muzică sînt de mai multe feluri: unii au talentul de-a explica muzica, fiind niște buni pedagogi; alții au talent să compună; alții au talent să interpreteze – pot să se pună în pielea oricărui compozitor. Eu, recunosc că nu pot intra de nota 10 în pielea lui Bach, a lui Shostakovich sau a altora. Eu m-am putut pune în pielea lui Liszt, a lui Chopin, a lui Beethowen și cam atît.

Sînteți un romantic?

Da.

Ce trăsături ale romantismului se activează prin felul dumneavoastră de-a trăi?

Stilul meu de viață e banal. Mă trezesc dimineața, rar îmi mănînc micul dejun și mă apuc de treabă. Nu am o viață aventuroasă. Ce am eu din romantici? Cred că imaginația și faptul ca trec de la o stare de sprit la alta, foarte repede. Asta mă ajută ca în momentul în care sînt foarte supărat, să mă calmez foarte repede. Dar în societate rămîn mereu calm. Am ajuns așa lucrînd cu mine. Pe fond, am un temperament vulcanic, pe care-l păstrez doar în creație. Dacă l-aș păstra în viața de zi cu zi, aș fi de nesuportat și-un inadaptat, ceea ce nu sînt.

Ziceați într-un interviu c-ați rămas în secolul XIX. Asta e o inadaptare de 200 de ani.

Bine, într-adevăr, sînt destul de conservator și păstrez valorile de atunci -că plătesc taxele secolului XXI și conduc mașinile acestui secol, asta e altceva. Dar, în realitate, eu mă conduc după niște coduri conform cărora, de pildă, să iubești o fată înseamnă mult mai mult decît să vorbești despre cît au costat hainele sau dacă nu știu ce joc sau film e în 3D sau 2D.

De la Iov am învățat să pierd

Cum stați cu sacrificiul? – e un impuls romantic.

Mă sacrific întotdeauna! Nu cred că trebuie să te oprești vreodată din dăruit, că se poate termina ceea ce ai de dat, de parcă te-ai fi născut ca o baterie și te consumi. Chiar o prietenă astrolog a spus la un moment dat o frază superbă, foarte simplă, dar care reprezntă chintesența pozitivismului. Ea nu are pe nimeni și-o întrebam: „măi, nu te îngrijorezi că ai 30 de ani si ești singură?” Și-mi spune: „Nu! Dacă eu exist, cu siguranță că există și cineva pentru mine, pe lumea asta”. Așa gîndesc și eu.

Ați renunțat la dumneavoastră, pentru un prieten?

De multe ori, chiar și financiar. Am pierdut foarte mulți bani, în felul ăsta. Adică, pentru mine, să știu că am împrumutat cuiva peste 20 000 de euro pe care n-o să-i am vreodată înapoi, înseamnă foarte mulți bani. Deși m-am ars o dată, am împrumutat și-a doua oară, și-a treia oară… Pînă la urmă m-am oprit că, vorba aia, „dacă m-ai furat o dată, să-ți fie rușine. Dacă m-ai furat de două ori, să-mi fie mie rușine!” Am învățat ceva din lucrul ăsta, oricum. Dacă am o intuiție, un presentiment negativ, în legătură cu cineva, prefer – acum – să-mi ascult intuiția și să nu mai supra-creditez persoana respectivă.

V-ați gîndit vreodată la Iov?

Tot timpul. Din momentul în care am descoperit acest personaj, mereu, cînd am pierdut ceva, am știut că așa trebuie să fie. De la el am învățat să pierd. Bine, e o poveste, nu un fapt istoric, dar înveți din ea ce înseamnă smerenie. Iar smerenia nu te face să fii mai slugarnic, ci mai înțelept. Se referă la umilința în credință, iar nu la umilința în fața unui stăpîn! Aici bat eu șaua, să priceapă toată lumea, în concertele mele și tot spun: „oameni buni, nu sînteți robii fizici ai unora sau ai altora. Sînteți robii propriilor voastre idei! Urmați-vă visurile!” Că Iisus spune undeva, în Matei, „știți voi oare că toți sînteți dumnezei?” Păi, de ce sîntem noi creștini? Pentru că unul cu barbă l-a pus pe Cristos pe cruce? Nu! Pentru ideologia creștină! Iar ideologia creștină spune că sîntem cu toții dumnezei. În alt loc, Iisus zice: „dacă v-aș spune acum că puteți muta muntele acela doar cu privirea, ați zice că sînt un nebun”. Noi ce înțelegem din asta? Păi Iisus era șmecher, băi! Putea să mute nu știu cîte kilograme făcînd cu ochiul! Asta am fost învățați să credem. Dar prin credință poți face absolut orice. Depinde în ce crezi.

Am crezut prea mult în lume

N-ați obosit să oferiți?

Nu. Mai degrabă am obosit să caut oameni cărora să le ofer. Fiindcă tot vorbeam despre mercenari, am început să cunosc o mulțime de oameni care mi-au dovedit că sînt falși. Eu, dacă nu-l plac pe unul, nu-i zic nimic. Îi întorc spatele și plec. Dar am descoperit oameni care nu m-au plăcut, mi-au strîns mîna zîmbindu-mi, după care au început să comenteze. Mi s-a întîmplat asta la Cluj, unde am dat un micro-spectacol, cu ocazia zilelor orașului. După mine, trebuia să intre pe scenă studenții de la Conservatorul din Cluj. Am coborît și le-am urat „Succes!”, fiindcă sîntem colegi, sîntem entertaineri – fiecare știe să distreze pe oameni, în felul său. Un singur om dintr-un big-band de peste 40 de oameni mi-a strîns mîna. Ceialți, efectiv, m-au ignorat. S-au uitat în altă parte! Mie mi-ar fi plăcut, cînd eram în anul I sau în anul II, să-mi spună unul care-i cunoscut: „baftă, mă!” – atîta tot!

Care-a fost lecția care vi s-a tot repetat, pînă să vă intre în cap?

Am crezut prea mult în lume. Am tot supra-creditat oameni.

Nu v-a fost frică că în momentul în care n-o să mai credeți în oameni, n-o să vă mai placă să trăiți?

În momentul în care n-am mai crezut atît în oameni, m-am văzut pe mine și nu mi-am mai pierdut energia. Fiindcă încercam să nu fiu singur, îmi căutam un anturaj. Și văzînd că în anturajul acela nu pot fi eu însumi, consumam multă energie ca să mă adaptez, să fiu ca ei. Nu eram într-o relație de dragoste benefică și mă consumam încercînd să devin cum îi plăcea ei. În momentul în care am renunțat să mai fac pe plac oamenilor din jur și să-mi fac mai mult pe plac mie, au început să apară în viața mea oameni cu care îmi place să discut.

Treaba mea e să-i alin pe alții

Cum de n-ați ajuns să vedeți în jur rinoceri?

Dar oamenii, de fapt, nu-s rinoceri, nu-s seci! Dacă ar fi să folosesc cuvinte din secolul XXI, aș spune ca văd multe hard-diskuri goale. Și-s goale din cauza ignoranței. Dar ignoranța nu e o boală de care să nu poată scăpa. Eu cred că tuturor le poți scrie pe hard anumite informații de care să se folosească. Dacă oamenii sînt deconectați, e de datoria ta să-i conectezi, să-i ajuți pe cei pe care-i observi a fi în starea asta. Pentru că așa funcționăm. De ce mi-a ieșit deconectatul ăla în cale?

Din întîmplare.

Nimic nu este întîmplare! Totul are o ordine, fie c-o sesizăm sau nu. Nimic nu este haos! Ce-nseamnă haos?

Lipsa unei finalități, a unui scop ultim.

Dar nimic nu are finalitate: noi ne reîncarnăm, apa, pe Pămînt, nu se termină, totul continuă.

Periplul dumneavoastră prin diferite slujbe străine de muzică, ține de o ancoră karmică?

Cu siguranță! Eu mi-am ales tema acestei vieți! Înainte să aleg ca spirit cînd să mă nasc și-n cine să mă întrupez, mi-am ales o temă. Iar tema vieții mele este asta! Am o misiune. Sînt o rotiță mică într-un mecanism enorm, dar dacă eu lipsesc…

Care-i misiunea?

În cărțile de Tarot, eu sînt de cupe. Fiind de cupe, reprezint a doua treaptă din piramidă, de la bază, spre vîrf. Eu cred că treaba mea e să-i alin pe alții. Am treaba preotului, a dascălului, a cîntărețului.

Îmi doresc să cuceresc pe toată lumea

Ideea destinului poate părea restrictivă.

Nu e nimic restrictiv în asta. Noi ne naștem cumva, programați. De ce eu, care sînt de cupe, să-mi doresc să fiu un Mugur Isărescu, care-i de monede? Dacă vreau să fac bani, pot face mai mulți bani bazîndu-mă pe talentul meu, decît încercînd să fiu altceva decît sînt, ceea ce oricum n-o să-mi reușească prea bine. Cunosc directori de sucursale de bănci care au în jur de 1000 de euro pe lună, dar cunosc olari din județul Marginea care cîștigă mult mai mulți bani, fiindcă mai și exportă din ceea ce fac. Deci, faptul că faci un job aparent nebănesc, asta nu înseamnă că ești sortit sărăciei pentru tot restul vieții tale. Și mulți oameni nu știu asta și-și împing copiii să facă alegeri greșite.

Falsifică valorile personale, ca să se plieze pe cele sociale.

Cînd folosim termenul „valori” ne raportăm tot la ce ne place nouă în societate. Pînă la urmă, pentru un scatofil, un rahat e o valoare. Celor care îmi ascultă muzica și o consideră valoroasă în vreun fel, eu le datorez tot. Dar și mai mult le datorez celor care nu mă ascultă! Fără ei, aș deveni, probabil, un blazat.

Vă doriți să-i cuceriți?

Eu îmi doresc să cuceresc pe toată lumea!

M-am tot dat ca un bovin, ce sînt, în zodia Taurului, cu capul de ziduri

Cum ați descoperit spațiul non-dogmatic al spiritualității, ideea de care pomeneați, a „smereniei în credință”?

Cred că odată cu Tarotul. în 2006-2007.

În ce conjunctură din viața dumneavoastră?

Ca s-o spun simplu… Mă interesa un anumit lucru. Consultam Tarotul ca să văd dacă lucrul ăla o să iasă sau nu. Să zicem că primeam un răspuns negativ. Ulterior, în realitate, în lumea fizică, primeam, de asemenea, un răspuns negativ. Acum, se valida pentru că voiam eu să se valideze și-mi împlineam auto-profeția, atrăgîndu-mi negativul în viață, sau lucrurile respective nu erau făcute ca să-mi iasă mie. De exemplu, ne dorim foarte mult nu știu ce mercedes, într-un tîrg auto.

V-ați dorit un mercedes de la un tîrg auto?

Da și m-a dezamăgit. De-atunci am decis să nu mai cumpăr așa ceva. Și… nu-ți iese. Omul nu vrea să lase la preț. Atunci te duci, te împrumuți și faci tot posibilul ca să-l poți cumpăra. Dar nu te gîndești că nu degeaba mașina aia are prețul acela, iar tu, nu degeaba, n-ai banii ăia. Mașina asta nu-i pentru tine. Oamenii se încăpățînează cînd se închide o ușă în fața lor, să se izbească cu capul de ea, în loc să privească în jur, să vadă că s-a deschis o alta și au altă ieșire din situația în care se află. Oamenii vor să-și administreze propriul drog, să-și hrănească propria iluzie, în loc să privească înspre realitatea lor. Eu am verificat povești de felul ăsta. Mi-a spus un om: „măi, drumul ăsta e închis pentru tine”, mi-a spus tarotul, „e înterzis”, eu am insistat. Bineînțeles că m-am dat ca un bovin ce sînt, în zodia Taurului, cu capul de ziduri și căzut în fund, amețit de propriile-mi lovituri, am zis: „bre, mai încerc mult?!” și-așa m-am oprit.

M-am băgat fix în gura porcilor

Ați simțit vreodată disperarea?

Da. Înainte să plec în Norvegia. Ajunsesem în pragul psihozei. Îmi aduceau ai mei tot felul de medicamente, ca să mă țină calm. „Ia și tu un xanax, c-o să te simți mai bine!” Da. Dormeam mai mult. Dar dacă ești un struț care bagă capul în pămînt, asta nu înseamnă că realitatea din jurul tău dispare. Cînd te trezești, ești tot acolo și trebuie să decizi dacă rămîi dependent de medicamente sau faci ceva cu tine. De asta am plecat în Norvegia. Fiindcă trebuia să fac ceva.

Dar ce-ați făcut în Norvegia, cărînd copiatoare, puteați face și-aici.

Nu. Aici n-aș fi fost în stare s-o fac. Lecția asta de viață a trebuit s-o am. Prin plecarea mea în Norvegia, asemeni Turnului din Tarot, mi-am dărîmat toate concepțiile mele cu privire la mine. Pentru fiecare dată în care mi-am spus în România, că mai jos nu mai am unde să cobor, în Norvegia am aflat că am unde să tot cobor, pînă la limita de jos, a intrării în spital pe fond de epuizare, cu diafragma ruptă și trei hernii de disc.

Care v-a fost cea mai mare dezamăgire?

Nu m-au dezamăgit niciodată oamenii, pe cît m-am dezamăgit eu alegînd să fac altceva decît muzică. Am simtit că m-am trădat, că m-am prostituat și că m-am umplut de mizerie. Nu mi-am respectat principiile și valorile. Credeam că nu trebuie să te bagi în albie că te mănîncă porcii, iar eu m-am băgat fix în gura porcilor. Ba chiar îmi căutam eu porcul cu gura mai mare, în care să încap tot. Iar asta s-a întîmplat cînd am ales să fac altceva decît ceea ce îmi era firesc să fac. Am gestionat restaurante, un club de noapte, o agenție imobiliară, un depozit en-gros… Dar vedeam în oglindă un monstru. Făceam parte dintr-o lume colcăitoare, care aleargă după un lcd mai mare în casă. Iar eu nu-mi doream lucrurile după care alergam.

Extazul l-ați găsit?

Da. Îl simt cînd creez. Și sînt sigur că dacă eu am simțit extazul compunînd un anumit fragment dintr-o anumită piesă, cu siguranță că piesa vă plăcea și oamenilor. Nu știu de ce mi-a intrat mie în cap ideea asta, că simt universal. De asta cînt și vorbesc oamenilor. De exemplu, în timpul concertului din Botoșani – și vreau să fac asta la toate celelalte- rulează videoclipuri. Sînt imagini cu templierii, cu Iisus, cu războie pe care le-am provocat pentru avariția noastră și pentru a ne satisface propriul ego, sînt imagini montate în funcție atmosfera și starea pe care le trezesc piesele mele. Sînt convins că omul, asociind muzica cu imaginea, va înțeleg mai lesne ce am eu de spus și cu siguranță că de la spectacolul acela poate porni schimbarea, că de acolo va pleca alt om. Aș vrea să deschid inima oamenilor, să-i dez-doctrinez.

***

Aveam nevoie să știu că fac ceea ce trebuie

Ce-ați spune dacă în Tarot, anxietățile dumneavoastră ar fi simbolizate de Marea Preoteasă ‎și de Nebun?‎

Marea Preoteasă e cartea misterelor, a lucrurilor ascunse temporar, care se petrec fără ‎știrea oamenilor. Asta e o anxietate de-a mea… De multe ori sînt recunoscător acestei cărți, cînd ‎apare. Dacă lucrurile nu-mi sînt revelate atunci cînd vreau eu, cu ‎siguranță că este spre binele meu. Nimic din lumea asta nu se întîmplă împotrva noastră, în afară ‎de ceea ce ne atragem noi, prin negativism. Iar Nebunul înseamnă pornirea în necunoscut. Frica ‎de necunoscut am învins-o în momentul în care am ieșit pe cont propriu din țară, știind că voi fi ‎plecat pentru mult timp. Am zis atunci că dacă voi trece de experiența asta, atunci voi face față la ‎orice în viață și nu mă va mai speria nimic. Ce-am făcut acolo a fost fără doar și poate supra-‎omenesc. Spun asta cu siguranță fiindcă cel care m-a înlocuit, în jobul meu de-a căra imprimante, ‎a fost un culturist. Iar omul a abandonat după două săptămîni. Al doilea culturist, a abandonat ‎după o lună, jumătate, iar al treilea culturist, prefera să vină doar din cînd în cînd, dacă avea ‎neapărată nevoie de bani. Nimeni n-a acceptat jobul acela cu normă întreagă, în afară de mine și ‎de încă un român, tot intelectual, farmacist, pe care l-am recomandat eu.‎

Nebunul presupune și instabilitate. Vă doriți acum, mai mult decît înainte, stabilitatea?‎

Da. Mi-o doresc și vreau să păstrez stabilitatea pe care-o am. Nu mai vreau să mă vîntur ‎prin lume. Nu mai vreau să pornesc în căutări, fiindcă am găsit deja ceea ce căutam. Acum merg ‎pe principiul “iarba nu crește mai repede”, așa că am răbdare ca lucrurile să se întîmple.‎

Cum ați ajuns la Tarot?‎

Păi dacă tot am studiat religia din 1998, evident că m-am apropiat și de ezoterism. Dar ‎simbolistica Tarotului mi-a fost revelată într-un vis ciudat, cu foarte mulți ani în urmă. Am visat că am întîlnit o femeie, ‎care avea trăsături asiatice. Era frumoasă și plîngea. În momentul în care i-am luat fața din mîini și ‎m-am uitat la palmele ei, avea tatuată pe fiecare deget imaginea unei cărți de Tarot. Cînd am avut ‎prima dată visul acesta, nu știam nimic despre Tarot. Văzusem odată, în casă la cineva, un set de ‎cărți, dar persoana respectivă le primise cadou și nu știa la ce-s bune. Am ținut neapărat să aflu mai multe despre simbolistica din ‎spatele fiecărei cărți.‎

Ce s-a împlinit din mesajele divinatorii?‎

Tot. Ce m-a interesat pe mine, consultînd cărțile astea, a fost să văd dacă fac ceea ce ‎trebuie să fac. Am simțit nevoia să am o confirmare că fac ceea ce trebuie cu viața mea. Și am primit-o. În momentul în care îți apare ‎Lumea, Judecata, Carul Triumfal…‎

Vă place simbolul Judecății?‎

Păi cartea are desenată pe ea îngerii Apocalipsei care suflă în trîmbițe. Îngerii Apocalipsei ‎anunță mereu schimbări spectaculoase. Dacă ar fi după gustul personal, aș pune Judecata imediat ‎după Turn. Turnul e un simbol al distrugerii, dar are și acesta un fundal pozitiv, fiindcă implică ‎faptul că se dărîmă ordinea veche și poți reconstrui o lume nouă, pe fundamente cu totul și cu totul ‎noi. E cum îți spune preotul, în biserică: nu faceți case pe nisip, ci pe stîncă. Dacă îți apare Turnul, ‎‎înțelegi foarte clar că ce-ai construit pînă atunci a fost pe nisip. Și-atunci, după ce suferi că se ‎distrug iluziile tale, îți faci noua construcție pe un fundament stabil. Stînca înseamnă ancorarea în ‎realitatea personală – cea pe care vrei tu s-o trăiești. Realitatea înconjurătoare este o realitate socială, ‎nicidecum personală. Orientîndu-se după realitatea socială, oameni care au talent la design ‎vestimentar, dau la Economie, c-au auzit că se cîștigă bine ca economist. Iar oamenii care fac ‎această greșeală – cum am făcut-o eu cînd m-am apucat să vînd medicamente, terenuri și ce-am mai ‎făcut – creează niște mari dezechilibre în lume. Dacă noi nu ne facem treaba, se găsesc alți oameni care să facă treaba noastră. O fac mai prost și noi ‎sîntem responsabili de nașterea tuturor curentelor idioate, fiindcă am refuzat să ne trăim viața și-am ‎lăsat pe alții să facă ceea ce trebuia să facem noi.‎