Constantin Popa: „Eu am scris piese în care strig după ajutor. Vocile eroilor mei formează vocea mea”

Actorul care a știut să își joace rolul de om și în alte cotloane ale vieții, înafara scenei, Constantin Popa privește astăzi în urmă cu nostalgie. Pe rafturile bibliotecii sale stau cărți pline de poezii sau piese de teatru pe care le-a scris, în suflet îi stau rolurile cele mai dragi pe care le-a dat publicului Teatrului Național din Iași o vreme îndelungată și, în gînduri, de douăzeci de ani și-au făcut loc generații de tineri actori, cărora le-a dat dragoste pentru autenticitate din fața catedrei. „Adevărul bebe”, așa cum e recunoscut profesorul printre studenții săi, vorbește astăzi apăsat și accentuează fiecare silabă cu putere atunci cînd spune că n-ar putea alege nici astăzi între catedră, teatru sau literatură, dorindu-și doar să le poată lua pe toate de la început, în același fel.

„Viața este un lung șir de uși în­chise / Pe care crezi că le des­chizi / Sigur poate fi și un șir de uși în­chi­se / Pe care, însă, de obicei, nimeni nu știe să intre”, spuneți în poemul dedicat băiatu­lui dumneavoastră, numit „Către Alexandru”. Ce v-a făcut să deschideți ușa teatrului?

Toată lumea care mă observa și îmi spunea că asta trebuie să fac – teatru. Îmi plăcea și mie ideea, dar eu n-am știut ce-nseamnă pînă cînd nu m-am dus la teatru.

Nu ați jucat deloc înainte?

Nu, n-am spus nici măcar o sin­gură poezie în toată viața mea de pînă la examenul de la Institutul de Teatru și Film din București. Nici mă­car o poezie n-am spus. Am cîntat, în schimb. Primul iepure după care am fugit aproape 50 de ani a fost iepurele actorie. Al doilea a fost ie­purele poezie. Al treilea a fost ie­pu­rele dramaturgie, iar al patrulea a fost iepurele profesoratului. Mai este, însă un iepure care s-a oprit, ca­re a venit către mine și-a vrut să mă prindă, dar căruia eu i-am dat peste mînă – cîntatul.

Nicio școală nu m-a învățat să fiu bun

De ce ați renunțat la el?

De prostie. Toată lumea îmi spu­nea că sînt excepțional, că am glas rar ca timbru, ca sensibilitate și ca muzicalitate; marile mele contacte cu lumea au fost prin muzică, prin cîntec. Adică așa mi i-am făcut prie­teni pe Gheorghe Dinică, pe Cons­tan­tin Diplan, pe Ileana Ciobanu, pe Florin Piersic, pe Stela Popescu sau Rodica Popescu Bitănescu – prin mu­zică am cucerit toți acești oameni. Stăteam la cămin în București și a­veam colegi și de la Conservator ca­re mă întrebau mereu „De ce nu vii să dai examen?”. Le răspun­deam că eu nu știu note, dar mă încurajau să merg la un profesor să vadă ce glas am și să învăț note mai apoi. Nu m-am prezentat niciodată. In­tra­sem deja la Institut și eram mul­țu­mit de performanța mea formi­da­bilă. Acum mulți ani, am fost 805 candidați pe 22 de locuri și am intrat din prima în această lume pe care nu o cunoșteam deloc. Aveam colegi pe care nu-i pricepeam, nu-i înțelegeam. Cu profesorii mă îm­pă­cam oarecum bine și eram bun la materiile teoretice. Pe lîngă toată lu­mea asta în care intrasem, am mai întîlnit și altă categorie de oameni – pictori, poeți, mari boemi ai Bu­cu­reștiului. Dacă tot m-am dus la teatru, am zis să mă țin de treabă. Am terminat binișor facultatea, dar nicio școală nu m-a învățat să fiu bun.

Ce v-a învățat să fiți bun, atunci?

Eu, de exemplu, spun sub jură­mînt că dacă am devenit mai bun, mai inteligent și mai uman, în sensul profund al cuvîntului – datori­tă cîinilor am ajuns așa, datorită dragostei pentru cîini. Cîinii n-au nevoie de experiență, de instrucție – ei sînt buni din prima, de la naș­tere. Omul ca să fie bun, află mai tîrziu că trebuie să fie bun, iar cînd află, trebuie să se apuce de treabă – să citească mult, să asculte mu­zi­că, să studieze pictura.

Și ce face dacă află prea tîrziu?

De obicei e prea tîrziu. Dar ci­ne află cu adevărat ce înseamnă evo­luție, cîștigă; se corectează.

De unde pasiunea aceasta a dumneavoastră pentru cîini?

Ca să dobîndești această pasiune trebuie să ai cîinele în casă, lîngă ti­ne. Pe fotoliu cu tine, în pat cu tine, mîncînd cu tine – atunci îl di­bu­iești pe cîine, îl înțelegi ca pe o fiin­ță cel puțin egală cu tine – pentru că nu-i chiar egală, este mult mai bună. Lui nu-i trebuie nici bani, nici Schopenhauer, nici literatură de vreun fel – el e bun, pentru că așa e el. El e înaintea noastră.

Oricît de bine ar fi scrisă o piesă, dacă nu are conflict, degeaba ai scris-o

A fost drumul către literatură – dramaturgie și poezie – un drum firesc; ați deschis, practic, ușa, către „camera” cealaltă?

Eu întîi am scris poezie și mai apoi dramaturgie, dar un debut subs­tanțial a fost în ordinea lor inversă. Sînt compatibile aceste două acti­vi­tăți cerebrale care s-ar spune, totuși, că sînt diferite. La urma urmei, si­gur că sînt diferențe. Și dramaturgia și poezia, cred eu, că au fost pentru mine căutarea unui alt mijloc de ex­presie, de comunicare, decît cel pe care-l foloseam ca actor. Actoria e frumoasă, e o meserie. E minuna­tă. Ce este diferit la actorie este că te exprimi împreună cu dramaturgul, cu ceilalți actori din echipă, cu scenograful; te înscrii pe tine în­suți într-o exprimare oarecum comu­nă. Dramaturgia, pe de altă parte, este conflict. Pentru că dacă nu e conflict, oricît de bine ar fi scrisă o piesă, da­că nu are conflict, degeaba ai scris-o.

Profesorul spune că, astăzi, calitatea dramaturgiei
este foarte proastă.

Poezia ce este?

Poezia este stare.

„În piesele mele cineva strigă după ajutor”, spuneați. Cine este acel „cineva”?

Eu. Eu am scris piese în care strig după ajutor. Toți eroii mei stri­gă, dar, de fapt, eu strig.

Și conflictul, aici, este interior?

Este interior, sigur că da, dar se exteriorizează prin ceea ce scrie. De exemplu, în 1981, cînd discipli­na de Partid și Securitatea, care erau mînă în mînă, erau foarte acute și dure, eu am creat un personaj în pie­sele mele care spunea așa: „Și ru­și­nea e tot teamă. Mai dă-o dracului de teamă. Nu vreau să îmi mai fie teamă. Teamă în pat, teamă la serviciu, teamă acasă, teamă în baie, teamă în metrou. M-am săturat. De-aia stăm cu ochii zgîiți în toate păr­ți­le, să nu ne vadă ăla așa, să nu ne audă ăla așa. Mai dă-o dracului de teamă!”. Ca să spui în 1981 replica asta pe o scenă a trebuit curaj. Eu susțin ideea că mie mi s-a dat drumul la piesa asta pentru că șeful Con­siliului Culturii, care era domnul Ion Măciucă, atunci cînd a în­tre­bat inspectorul Consiliului, care citise piesa, i-a spus acestuia că-n scenariul meu e vorba despre „o in­trigă în cuplu”. Nici vorbă de-așa ceva. Există un conflict mare între bărbat și o femeie, dar care nu e unul domestic – de tipul „mă în­șeli”, „nu am încredere în tine” – nu. Es­te cu totul altceva. A fost întîi la Ra­dio Iași, de unde mi-l amintesc pe Vasile Filip, directorul instituției, și ea supusă unor reguli stricte de cen­zură, dictate de ideologie. El a fost pri­mul de acord cu piesa asta du­ră și, după aia, am publicat-o în re­vis­ta „Teatrul”. Pe-atunci, Radu Po­pes­cu, un mare om de teatru căruia i se spunea „dracul” mi-a spus că vrea s-o publice, dar m-a-ntrebat „Nu vrei s-o joci înainte de asta?”. Zic „Ba da!”. Și-am jucat un spectacol-lectură, fără mișcare, cu Teatrul din Giulești, actualul Odeon, cu asisten­ță foarte importantă la vremea aia – critici, actori, precum Dina Co­cea, care au avut niște aprecieri teribile pentru un debutant în dramatur­gie.

Ați fost și arestat, chiar din fața Teatrului Bulandra, după cum ați spus într-un interviu, din cauză că ați afirmat că oamenii de acolo, adepți ai comunismului, ar fi bogați.

Aveam 25 de ani și eram student în anul al II-lea. Prima dată nu am fost arestat, am fost acostat de miliție. Mi-au luat datele de pe buletin și mi-au dat drumul. Eram cu nevasta lui Ilarion Ciobanu. Au găsit repede o justificare – mi-au ce­rut buletinul și au văzut că nu aveam mutația pe București. După ce mi-au dat drumul, a doua zi, noap­tea, am plecat din București spre Iași. Știu că stăteam la taifas cu părinții mei, cu vin fiert și cu slă­ninuță făcută de mama mea, cînd a bătut cineva la ușă. A intrat, a spus cine e și m-au anunțat că au venit la mine pentru că n-aveam făcută mutația și că trebuie să merg cu ei să rezolvăm cît mai repede problema, la secția de poliție. M-au urcat în mașină, o mașină urîtă, neagră, ministerială, și am trecut de circa de poliție, ajungînd direct la Securi­tate. M-au anchetat cît m-au anche­tat și seara m-au dus în tren și m-au trimis la București. Am ajuns apoi direct la pușcărie. Am stat 40 de zi­le. Am avut norocul că nu făcu­sem nimic rău – în seara aia, cînd ie­șisem de la facultate și mă aștepta nevasta lui Ilarion, am spus „pentru că sînt prea multe mașini ne­gre, înseamnă că sînt șefi în ele”.

Teatrul mă făcea să spun lucruri pe care nu le spuneam în realitate, le înghițeam cu amar

V-a îndemnat această nedreptate să vă descărcați, mai departe, prin scris? V-a făcut să fiți mai răzvrătit?

N-am înțeles mare lucru din pușcăria asta – decît că mi-a fost frică și că am adunat multe spai­me. Stăteam în tensiune și eram obosit. M-a făcut să fiu mai răzvrătit pe di­năuntru, că pe dinafară, abia mai tîrziu, în 1981, am „explodat”. M-a făcut să înțeleg, încă o dată, că re­gi­mul era criminal – bazat pe securitate, pe frică, pe nemulțumire, pe neadevăr, pe mistificarea imediată a realității întregi și a omului. Tră­iam într-un fals și într-o minciună pe care dacă te chinuiai să o înțe­legi, îți venea greață – o greață existen­țială. Greață mi-a fost tot timpul. De aici a apărut teatrul. Am scris și poezie anticomunistă, dar teatrul a fost protestul meu față de realita­tea de atunci; un fel de reabilitare a mea pentru frica și supunerea de care dădeam dovadă și pentru lipsa de curaj și de acțiunea împotriva unui rău atît de mare. Atunci, teatrul mă făcea să spun lucruri pe care nu le spuneam în realitate, le înghițeam cu amar. Era felul meu de a protesta. Și se găsea în toate piesele mele, chiar și în cele care s-au jucat, precum „Regulamentul de bloc”, „Ma­șina de vînt”, „Hora întreruptă” – după care un mare regizor a făcut și un film și, mai apoi, după un an, a plecat în America.

Dumneavoastră nu v-ați gîndit să plecați niciodată din țară?

Am plecat de multe ori în stră­i­nătate atunci, pe vremea comunismului. De fiecare dată cînd plecam, spuneam că nu mă mai în­torc, orice-ar fi. Cînd ajungeam, apoi, aco­lo, mi se făcea dor și toți oamenii care mă întîlneau îmi spuneau: „Tu să nu rămîi aici, c-ai să mori de inimă rea!”. Și așa era. În afară de asta, eu aveam o slujbă care îmi con­venea foarte mult. Eu iubeam me­se­ria de actor și ea, la rîndul ei, îmi dădea un anumit confort. Lăsînd la o parte efortul extraordinar pe ca­re îl face un actor – să intre pe sce­nă și să repete pînă intră pe scenă – mie îmi plăcea programul. Era simplu – la 9 dimineața începea repetiția și la 1 era gata. Seara, da­că aveam spectacol, jucam; dacă nu, nu. Dacă nu erai distribuit, nu ve­neai la teatru. Nu găsești nicăieri în lume acum un așa program. Aveam timp liber, fără să mă plîng, dar nu m-am distrat, ci am scris și, mai apoi, am făcut Facultatea de Filosofie.

Dacă nu știi să citești filozofie, e ca și cum ai citi cartea de telefoane

La Filosofie de ce ați mers?

Scrisesem vreo 12 poezii și m-am dus la un regretat critic literar, Virgil Cuțitaru, și i le-am citit. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Tu trebuie să ieși din sertar, mă, trebuie să publici!”. Eu n-aveam poezii de pus într-o carte, dar am înțeles un lucru fundamental – mai mult de­cît ai înțelege că ai nevoie de res­pi­ra­ție. Am înțeles că dacă am ceva talent, am, dar nu e destul. Nu aveam un orizont cultural larg deschis, și pe orizontală și pe verticală. Mi-am spus că asta este lipsa mea prin­ci­pa­lă și m-am gîndit la cum se poa­te remedia. Așa m-am înscris la Fa­cultatea de Filosofie. Asta a fost in­teligența mea – faptul că am în­țe­les că doar filozofia poate să îmi deschidă mintea, orizontul și că doar ea mă poate ajuta ca scriitor. Am făcut șase ani de facultate, la fără frecvență. Asta înseamnă 60 de exa­mene susținute. Mi-a fost foarte greu; repetam la teatru piese grele, eram utilizat de Radio Iași zilnic și mai aveam și de învățat. Nu am trecut ușurel prin facultate, nu m-a prea iertat nimeni. Devii filozof nu dacă faci Facultatea de Filosofie, ci dacă gîndești asupra vieții, asupra reali­tă­ții obiective, asupra omului. Filo­zofia îți este folositoare, din simplu fapt că, întîi și întîi, te învață să citești filozofie. Dacă nu știi să ci­tești filozofie, e ca și cum ai citi car­tea de telefoane, pentru că filozo­fia are un limbaj specific, pe care trebuie să-l cunoști. Învățînd să o citesc, am înțeles-o și mi-a deschis unghiul din care să mă privesc pe mine și viața. Numai așa am putut să de­vin scriitor. Restul e muncă multă și tea­tru. Am știut să privesc altfel lu­mea, iar filozofia mi-a deschis acest unghi din care să privesc, nu m-a lăsat să privesc ca un bezmetic, cu ochii încețoșați. De altfel, Aristotel spune că „cine nu studiază filozo­fia și studiază o altă știință particu­la­ră, e ca un amant care, neputînd să ajungă în patul reginei, se culcă cu servitoarele”. Așa și e – nu se poa­te face nimic fără filozofie, fără des­chiderea ușii către ea – ea, cea care îți deschide celelalte uși.

V-a fost greu să vă jucați propriile personaje, cele din piesele dumneavoastră?

Nu mi-a fost greu. Le știam foar­te bine și nici nu am avut foarte multă nevoie de regizor. Am jucat în „Calul verde”, în „Regulamen­tul de bloc”, în „Gheorghe Popescu” și nu mi-a fost greu. Nu înseamnă că mi-a fost ușor, totuși, pentru că nu a fost. Una e să descrii piesele și alta e să le joci. Sînt niște abilități separate. Eu scriu monolog, replici și apoi vine actorul să le joace, care nu are nicio legătură cu el. Dacă în teatru nu a fost atît de greu să spun ce scriam, în poezie a fost diferit. Aici e foarte important să știi să-ți reciți poeziile. Pe un actor îl avan­ta­jează teribil asta.

În actorie poți fi oricum, numai nu complexat. Dacă ești complexat, ți-e jenă să stai pe scenă

Ați putea alege, dacă ați fi nevoit, între literatură și teatru?

În perioada studenției, actorul a fost arestat și a stat în închisoare 40 de zile.

Nu, nu pot. Dacă vrei să-mi spui să nu mai scriu și să mă țin de ac­to­rie, nu pot. N-aș putea să las deo­parte nici cariera de profesor universitar, un alt capitol important pen­tru mine. Cînd am ajuns profesor, era înființată de un an Facul­ta­tea de Teatru la Iași. În 1991 m-a vă­zut decanul și s-a mirat că nu mă invitase deja în comisie. „Vrei să vii?”, m-a întrebat. Am vrut. După ce am dat probele, mi s-a dat șansa să iau o clasă de actorie. Eu am re­fu­zat. S-au mirat toți, nu înțele­geau de ce am spus nu. Eram superficial – un om profund, dacă nu este și superficial, nu își pune în valoare profunzimea; e ca legea contras­te­lor. Le-am spus atunci că eu am alt regim de viață, că sînt învățat să mă plimb. Dar am luat-o, m-au convins; deși nu aveam nicio pregăti­re în prealabil. Pregătirea mea de pro­fesor o făcusem pe scenă, de fapt. Am intrat într-o zonă artistică, în­tr-un spațiu uman cu totul special. Am muncit enorm de mult ca profesor – ca regizor, de fapt. Diferen­ța e că regizorul obișnuit nu se îngri­jeș­te de evoluția actorului, el îl folo­sește pe rolul lui și gata. Ca profesor, însă, te îngrijești de evoluția lui. El trebuie să plece din facultate cu o meserie, cu un bagaj de cunoș­tin­țe, cu mijloace tehnice, spiritua­le, care să-l facă bun ca actor în tea­tru. Nu am chiulit deloc în meseria de profesor. Îmi era drag. După a cincea promoție, începea să-mi fie lehamite să mai merg la facultate, pentru că înaintam în vîrstă și obo­seam. Mergeam cu lehamite, dar numai pînă cînd intram în clasă. Dar cînd intram în clasă mă emo­țio­nam și lucram cu răbdare. Nor­ma mea era de nouă ore pe săp­tă­mînă, dar eu făceam opt ore pe zi. M-am simțit mai în largul meu de­cît în celelalte meserii, nu aveam niciun complex la ore, pentru că în actorie poți fi oricum, numai nu com­plexat. Dacă ești complexat, ți-e jenă să stai pe scenă.

Mie la școală mi se spunea „Adevărul, bebe”, pentru că spuneam tuturor, de un milion de ori: „Adevărul, bebe, adevărul unde-i?”

Cum vă dădeați seama că un student era talentat, care erau caracteristicile lui?

Sînt relative lucrurile; dar deobicei îți dai seama dacă are glas, dacă are autenticitate – adevăr, în ceea ce spune și dacă e convin­gă­tor și îți transmite prin adevăr, ade­vă­rul lui de a fi și de a nu fi mistificat. Mie la școală mi se spunea „A­devărul, bebe”, pentru că spu­neam tuturor, de un milion de ori: „Adevărul, bebe, adevărul unde-i?”.

Acest adevăr nu putea fi învățat?

Ba da, poate fi învățat. Aș pu­tea spune că meseria în care eu am stră­lucit cel mai larg a fost cea de profesor, nu de actor.

Ați jucat cu studenții dumneavoastră pe scenă? Cum v-ați simțit alături de ei?

Da, am jucat și m-am simțit pu­țin deconcentrat în ceea ce mă pri­vește, pentru că eram concentrat pe ei. Era o bucurie mare să joc cu ei.

Eu cînd ajung în teatru și trec pe lîngă cabina în care mă îmbrăcam, mă dezbrăcam și mă machiam – efectiv îmi vine să plîng. Nu-i ușor să spui că asta n-o să mai fie a ta niciodată. Nu-i ușor. E un fel de renunțare forțată la tine.

Cum mai este publicul teatrului astăzi?

S-a schimbat odată cu vremea; s-a schimbat în rău. S-a schimbat concepția despre teatru, s-au schim­bat modalitățile de punere în sce­nă a pieselor, s-au schimbat piesele în mod substanțial. Se fac sacrificii mari, se sacrifică opere, nu mai știe nimeni ce să taie, cum să taie și cît să taie dintr-o operă mai lungă, nu mai funcționează niciun criteriu, se taie prost. Calitatea dramatur­giei astăzi este foarte proastă, cu subiec­te aproape particulare, care nu in­te­resează. Limbajul este mizerabil, sub cotidian, implică vulgarități inadmisibile în teatru.

Dar criticii de teatru își mai fac datoria?

Mulți păcătuiesc scriind des­pre piese, nu despre actori. Actorii joacă pe scenă și transmit conținu­tul unei piese, de ei trebuie să se ocu­pe, nu de scriitor.

Într-un scurt-metraj realizat la 116 ani de la inaugurarea clădirii Teatrului Național, ați definit arta spectacolului pe scenă, prin joc.

Da, am îngenuncheat pe scenă, am atins un reflector și am plecat. S-au făcut, trebuie știut, în numele legii, dar și pe lîngă lege, niște abu­zuri. Ei nu știu să ne folosească a­cum, cît sîntem încă vii, stîlpii tea­trului, cît mai putem – ei nu știu chestia asta, nu au avut grijă de ea. Cu mine nu au avut grijă, în mod special.

Cum v-a neglijat teatrul?

Eu eram profesor la bază și a­veam jumătate de normă la teatru. Eram utilizabil și viabil, dar mi-au luat jumătatea de normă și m-au scos de tot din teatru. Sînt suferin­țe mari pentru chestia asta. Eu cînd ajung în teatru și trec pe lîngă cabi­na în care mă îmbrăcam, mă dez­brăcam și mă machiam – efectiv îmi vine să plîng. Nu-i ușor să spui că asta n-o să mai fie a ta niciodată. Nu-i ușor. E un fel de renunțare forțată la tine.

Dumneavoastră ce temeri aveți?

Voiam să spun că de moarte, dar am impresia că mă tem din ce în ce mai puțin de ea, pentru că ce rost are să te temi de ceva care vine, im­placabil? Vine oricum. De ce să te temi că mori acum, mîine sau pes­te alte cîteva zile în plus care sînt cîteva firmituri de eternitate? Pe lîn­gă marea eternitate, ce-i dacă mai trăiești tu doi ani?

Ar putea, mai curînd, să vă fie frică de viață, decît de moarte?

Sigur. Cînd te apropii, totuși, de un soroc din ăsta, trebuie să-l accepți și, dacă e posibil, cu ajuto­rul credinței și cu ajutorul lucidi­tă­ții, în același timp, să spui – asta va fi. Nu e ușor să spui asta și nimeni nu a spus-o, vreodată, pe pămînt. De aia s-au inventat religiile – să-ți ușureze clipa plecării; să nu mai fii atît de speriat, atît de singur și-atît de deznădăjduit. Să ai o speranță. Eu nu cred, totuși, în speranța aia cu lumea cealaltă. Trebuie doar să spui „N-am ce face – sînt om sortit aceleiași soarte ca tot restul”.