Cosmin Perța: Momentul scrierii este unul traumatic

Autor al mai multor volume de poezie, pasionat și de proză, pentru care a primit în anul 2012 premiul pentru „Tînărul prozator al anului”, Cosmin Perța vorbește pe nerăsuflate despre literatură, fantastic și despre lucrurile care-l fac să scrie în continuare. În lumea literară l-a introdus tatăl său care-l „purta după el” la fiecare festival de acest gen, iar acum nu se mai poate desprinde de acest tărîm. L-am întîlnit anul trecut la Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT), unde a povestit despre tot ceea ce pot oferi poezia și proza.

În 2007, cînd deja aveați publicate două volume de poezie, ați decis să publicați romanul „Întîmplări la marginea lumii”. Ce v-a determinat să scrieți și proză?

Eu inițial scriam proză. Poezia a fost descoperită mai tîrziu, adică am început să scriu poezie în liceu. Proză scriam de foarte multă vreme, pe la cinci-șase ani deja țineam un jurnal. La opt-nouă ani scriam o serie de povestiri fantastice cu tot felul de animăluțe vorbitoare și eram foarte mîndru pentru că învățătoarea mă punea să le citesc în fața clasei. Eram un soi de vedetă negativă, evident, pentru că literatura n-a fost niciodată ceva foarte apreciat în cercurile copiilor, dar mă simțeam bine în perspectiva asta de autor. Pe urmă, caietul acela de cîteva sute de pagini care cuprindea toate povestirile mele fantastice a fost pierdut și am fost extraordinar de dezamăgit și nu am mai scris proză decît prin clasa a VIII-a, cînd am început să scriu un soi de proză istorică care nu suna foarte bine. Am consultat cîțiva critici literari care mi-au dat tot soiul de sfaturi și am fost, iarăși, destul de dezamăgit și am spus că mă opresc cu încercările mele în proză, dar a rămas o dragoste și o zonă literară care mă interesa foarte mult, poate în aceeași măsură cu poezia. După cele două volume de poezii, „Zorovavel”, în 2002, și „Cîntec pentru Maria”, am simțit că e momentul să scriu din nou proză, lucru care s-a întîmplat nu aleatoriu, ci deoarece tocmai se născuse fetița mea, Maria, și simțeam nevoia să scriu o carte pentru copii pentru ea. Așa am început, am scris, numai că acel volum care începuse ca o proză pentru copii a luat la un moment dat o turnură care l-a scos din zona dedicată literaturii pentru copii și de asta are două părți. Așa am început să scriu proză: cu cîteva dezamăgiri în spate și cu un eveniment fericit care m-a forțat cumva să mă reapuc de proză.

Au mai fost momente în care copiii dvs. v-au insiprat scrierile, în care v-au făcut să abordați noi perspective?

Și în proză și în poezie mereu sînt zone în care mă refer la copiii mei, mereu sînt zone care au fost cumva influențate de ei, care le sînt dedicate în mod special.

Am alternat poezia cu proza, cu eseul uneori, dintr-o frică firească de a nu mă manieriza

În 2012, la cea de-a III-a ediție a Galei Tinerilor Scriitori ați cîștigat premiul pentru „Tînărul prozator al anului”. V-a determinat acest lucru să puneți poezia pe plan secund și să reveniți la proză sau ați rămas la fel de fidel amîndurora?

Cred că am rămas fidel amîndurora, doar că am încercat să alternez planurile. Întotdeauna cînd am publicat o carte de poezie, am încercat ca următoarea carte să nu fie tot una de poezie, sau atunci cînd publicam una de proză, încercam ca următoarea să nu fie la fel. Am alternat poezia, cu proza, cu eseul uneori, dintr-o frică firească și anume aceea de a nu mă manieriza, de a încerca să mă reinventez, să-mi reîmprospătez stilul, să-mi reîmprospătez tematica, să-mi reîmprospătez imaginile. De asta am încercat să alternez pe cît posibil.

De curînd ați alcătuit două antologii, una de proză contemporană de dragoste și una de poezie. Cum ați selectat scrierile care trebuiau să facă parte din aceste două antologii?

Acolo e altă poveste, povestea antologiilor a venit, în primul rînd, dintr-o idee editorială pe care am avut-o. Ni se părea că avem nevoie de tipul acesta de antologii care erau, la un moment dat, destul de populare chiar și în țara noastră. Însă ele au dispărut, după anii ’90 nu s-au mai făcut antologii tematice la noi deși ele sînt foarte în vogă în țările europene. Am început cu o primă antologie de poezie socială, „Rezist!” și pe urmă am continuat cu aceste două antologii de poezie și proză de dragoste. A fost un apel deschis, am cerut tuturor celor care voiau să trimită, să trimită, iar pe urmă criteriile de selecție au fost, în primul rînd calitatea textului și în al doilea rînd unitatea antologiei, adică să păstreze o zonă cît de cît unitară, să nu existe texte care să nu semene foarte mult cu celelalte texte și să nu pară o antologie disipată.

Poezia este primul impuls, este ceva care vine dintr-o zonă a senzațiilor mai mult decît vine dintr-o zonă cerebrală

În cazul antologiei „#Rezist! Poezia” în care ați adunat poeme ale protestatarilor din diverite orașe ale României. De ce ați ales poezia ca mijloc de exprimare a ceea ce s-a întîmplat atunci?

Am ales poezia deoarece mi se pare că este vehiculul literar cel mai direct, cel care are un recul mult mai firesc față de ceea ce se întîmplă în zona socială. Poezia este primul impuls, este ceva care vine dintr-o zonă a senzațiilor mai mult decît vine dintr-o zonă cerebrală. Antologia asta a apărut la cald, a apărut la cîteva luni, dacă nu chiar cîteva săptămîni după protestele din București, în primul rînd nu exista timp pentru ca oamenii să scrie proză și în al doilea rînd nu cred că exista distanța suficientă pentru a privi aceste evenimente din afară, pentru a încerca să scrii proză, așa că am ales poezia. Deja știam foarte mulți oameni care au scris poeme, care vorbeau despre proteste, unele chiar dedicate protestelor și mi s-a părut că acolo este zona în care ar trebui să ne îndreptăm pentru a scoate mesajul social și pentru a-l transpune în literatură.

Pentru dumneavoastră cum s-a simțit experiența din 2017?

A fost o experiență și este una traumatică pentru noi toți în continuare deoarece se vede cu ochiul liber că lucrurile nu merg bine în țara asta pe mai multe paliere, însă palierul politic este poate cel mai vizibil, cel mai important, cel care sare în ochi. Nu sîntem doar noi în situația asta, sînt și alte țări din Balcani, mă gîndesc la Ungaria, la Polonia, poate chiar la Cehia. O zonă în care există o sumedenie de tulburări politice, ideologice, sociale despre care trebuie să vorbim, iar scriitorii cred că au o datorie de a-și reflecta realitatea, lumea în care se desfășoară nu doar estetic, ci și social.

Poezia și proza mea sînt cumva experimentale

Își are lirismul locul în proză?

(oftează) E o întrebare dificilă pentru că eu mă joc cu asta. Nu știu dacă e cel mai bun lucru pentru că este o zonă de limită în care se poate eșua foarte ușor, se poate rata un text literar, un text de proză bun poate fi ratat în momentul în care intervine lirismul însă întotdeauna am considerat că și poezia și proza mea sînt cumva experimentale așa că mi-am permis să aduc această anvergură ludică și să mă joc încercînd să combin aceste zone. Uneori iese, alteori nu, dar cred că foarte important atunci cînd încerci să faci astfel de „mutații genetice” este să găsești ritmul. Dacă ritmul este firesc, dacă ritmul este natural, dacă ritmul este susținut, atunci cred că proza se salvează în primul rînd prin construcție și prin ritm chiar dacă există fante, chiar dacă există derapaje, chiar dacă există rupturi.

Ați fost criticat pentru aceste derapaje pe care le aduceți de la tiparul normal de proză?

Evident, întodeauna, dar știți cum e? Un autor care nu este criticat trebuie să se îndoiască de propria sa valoare.

Cum ați reacționat prima dată la critici?

E un exercițiu deloc ușor mai ales cînd ești tînăr și publici. „Zorovavel”, prima mea carte, nu a avut parte de cronici negative, din contră, au fost o sumedenie de cronici pozitive care m-au ajutat să evoluez prin faptul că mi-au dat foarte multă încredere, deși „Zorovavel” nu este nici pe departe cea mai bună.Prima carte evident că are lipsuri, minusuri și greșeli, dar mi-a dat încredere. Dezamăgirile au venit atunci cînd am scris o carte care mi se părea foarte bună, „Santinela de lut”, și cînd au început să apară primele cronici negative susținute. Prima senzație este aceea a unui ciocan pe care-l primești în piept, rămîi fără aer, devii depresiv, începi să te îndoiești de tot ceea ce aveai impresia că este stabil pentru tine, însă odată cu celelalte cărți începi să devii imun cumva, să te întărești, să nu mai fii atît de influențat de ce spun cei din jur. Nu-i un exercițiu ușor, dar cred că e un exercițiu necesar și cred în rolul criticii și în critica negativă pentru că uneori poate fi foarte folositoare. Ca autor e foarte important să reușești să diferențiezi critica constructivă de critica care vine pur și simplu din ură sau din animozitate personală.

Faptul că faceți parte dintr-o familie de scriitori v-a dat mai mult curaj să publicați sau v-a inhibat?

Nu m-a inhibat în niciun fel. Da, tatăl meu este scriitor și probabil că lucrul acesta ar fi trebuit să mă influențeze cumva. Nu a făcut-o. M-a influențat contextual, în mod indirect, în sensul în care mergeam cu el la festivaluri cînd eram mic și a început să-mi placă lumea aceea literară, de asta am și continuat pe drumul acesta, însă în rest nu cred că am discutat niciodată vreun text, nici poezie, nici proză, cu tatăl meu. Nu i-am arătat ce scriu, după ce am publicat nu am discutat nicio clipă despre ce am scris. Avem o relație foarte tabu despre ceea ce scriem noi doi.

Atunci cînd scriu proză o scriu foarte cerebral, sînt foarte conștient de ceea ce fac

Mulți dintre scriitori spun că scrisul este pentru ei un fel de transă. Dumneavoastră ați spus că scrieți pentru că uneori vă simțiți bine în momentul în care scrieți. Sînt și momente în care scrisul nu aduce neapărat stări de bine?

Da, dar atunci nu scriu, atunci mă opresc. Scrisul uneori poate să te ducă într-o transă. Nu se întîmplă întotdeauna și nu toți oamenii fac așa. De exemplu, atunci cînd scriu proză o scriu foarte cerebral, sînt foarte conștient de ceea ce fac. Atunci cînd scriu poezie mă las dus de val însă niciodată nu am rămas la prima formă a unui text pe care l-am scris în transă și cu siguranță nici nu a apărut publicat așa. Întotdeauna există reveniri pe text în care se taie, se adaugă, textul este reformulat, uneori ciuntit, alteori adăugat. Transa este benefică pentru că induce și scoate la suprafață elemente dintr-o zonă a inconștientului pe care n-o poți accesa în mod normal și care sînt folositoare poeziei.Însă transa aceasta trebuie pe urmă editată, trebuie controlată, trebuie redactată pentru că transa nu știe întotdeauna uzanțele și normele scrierii unui text literar și aici autorul trebuie să intervină mai tîrziu.

De cîte ori vi se întîmplă să nu mai publicați o poezie pe care ați scris-o sau să o reformulați cu totul?

De foarte multe ori. În momentul în care există reformulări mari pur și simplu renunț la text însă nu cred că există niciunul care să fi rămas așa cum fusese scris inițial, la toate am revenit și foarte multe au fost aruncate, la foarte multe am renunțat și este firesc să se întîmple așa.Nu tot ce iese din creier și din gură are valoare literară deși pe moment avem impresia că ar avea; însă o privire rece, o privire ulterioară este benefică și cumva corijează lucrurile pe care nu le-am sesizat atunci cînd le-am scris inițial. Revin puțin la bucuria de care spuneați, ea survine nu atît în momentul scrierii, pentru că momentul scrierii, mai ales cînd explorezi zone ale traumei așa cum fac eu, este și el unul traumatic. Bucuria vine pe urmă, cînd textul acela iese și cînd te bucuri de el, cînd pur și simplu îți place ceea ce ai scris.

Explorînd zona aceasta „traumatică”, există totuși subiecte pe care v-a fost frică să le abordați?

Nu conștient. Nu cred că există zone traumatice pe care să nu le fi abordat conștient. Poate inconștient sînt cîteva sau poate că există zone traumatice pe care nu le văd, nu le simt, nu le pot accesa încă, dar în rest am încercat să exploatez toate traumele pe care le-am conștientizat, la care am devenit atent sau despre care am avut impresia că m-au transformat în vreun fel.

Zonele care ajung în literatură sînt zone exorcizate, devin neutre pentru cel care le-a reprodus

Cum este să știți că oamenii au acces la lucrurile pe care le-ați trăit, că au acces la o parte din viața dumneavoastră?

În proză este foarte periculos pentru că vorbim de autoficțiune. Însă tocmai în autoficțiune vorbim de un personaj, nu de un autor, în poezie este puțin mai complicat. Nu este deranjant pentru că zonele care ajung în literatură sînt cumva zone exorcizate, devin neutre pentru cel care le-a reprodus, le-a scos în lume. Tocmai scriindu-le își pierd zona emoțională, impactul. În schimb ele sînt și devin uneori zone cu puternic impact emoțional și cu încărcătură care poate fi developată, poate fi devoalată de către cititor, de către cel care cumva are senzația, impresia, că se identifică cu vocea aceea de acolo și pînă la urmă asta este ceea ce creează afinitățile dintre scriitor și cititor. Este o zonă de întîlnire între o emoție care este transpusă într-un text literar și este recunoscută de către eventualii cititori. Evident că emoția nu este aceeași pentru că experiența nu este aceeași însă la nivel senzitiv se creează un soi de reacție chimică.

Persoanele apropiate vă citesc textele înainte de a fi publicate?

Da, le arăt și discutăm. Problema este că sînt un individ suficient de încăpățînat încît deși arăt multor oameni sînt foarte parcimonios (n.red. reținut, rezervat) cu sfaturile pe care mi le dau, uneori nu le respect deloc. Pînă la urmă merg tot după propriile decizii și după propria minte.

Credeți că faptul că unii dintre scriitori schimbă forma textului în funcție de sfaturile pe care le primescstîrpește din originalitatea lor?

Nu. Pînă la urmă importantă este forma textului care ajunge în lume. Uneori forma este mai importantă chiar decît mesajul. Și eu ca editor sînt un individ care lucrează zilnic cu autori și împreună lucrăm anumite formule, anumite cărți, eliminăm fragmente, adăugăm, reformulăm. Este important să ai un profesionist, să ai un om bun care cunoaște foarte bine literatura lîngă tine să te ghideze pentru că ochiul scriitorului poate fi orbit de propria voce și se poate să nu vadă niște greșeli evidente.

V-ați scris teza de doctorat despre fantastic în literatura est-europeană.Ce v-a determinat să alegeți acest subiect?

E un subiect pe care l-am ales tocmai pentru că am fost fascinat întotdeauna nu doar de literatura fantastică, ci de tot ceea ce înseamnă fantastic, mistic, am și terminat română-etnologie tocmai pentru că mă interesa să explorez zona aceasta. Sînt o persoană care are înclinații spre misticism, literatura fantastică este literatura mea favorită. Au fost mai multe elemente care au contribuit înspre selectarea acestei teme pentru teza de doctorat și acolo am încercat de fapt să discut și să analizez o serie de texte literare fantastice atipice care nu intră în canonul impus deja și care nu respectă neapărat formulele pe care le cunoaște toată lumea și de asta am și contrazis cîteva dintre teoriile clasice.

Care erau cărțile care vă stîrneau interesul în copilărie și cum s-au schimbat preferințele pe parcurs?

Am început cu Biblia pentru că bunicul meu m-a învățat să citesc de la patru pînă la cinci ani și pe urmă am dat iama în biblioteca tatălui meu de unde-mi selectam cu predilecție cărți de SF, fantasy. Astea au fost primele cărți pe care le-am citit și m-au influențat cumva. În liceu citeam foarte, foarte multă poezie modernă și nu numai, iar în facultate deja am început să citesc cam tot ce mi se părea important ca acum să citesc fără să am neapărat un sistem, o structură. Citesc aleatoriu, sînt un dublu cititor în sensul că citesc foarte multă literatură română contemporană ca editor și atunci cînd am timp pentru mine citesc pur și simplu literatură universală care îmi place, literatură cu care am o afinitate directă.

Ați regretat vreodată că ați citit o carte?

Doar ca editor.

Se pot face stîngăcii în literatură? Există un „șablon” pe care scriitorul trebuie să îl urmeze pentru a se putea spune despre el că este un scriitor bun?

Toată lumea face stîngăcii în literatură, literatura nu este o artă exactă. Nu există formule care sînt infailibile. Cred că stîngăcia este unul dintre motoarele importante ale literaturii și nu, nu există nici șablon, nu există nici sistem, nu există nici formule pe care să le putem aplica pentru a scrie cărți bune. Putem avea senzația că știm să scriem o carte însă de la a scrie o carte și pînă la nivelul în care acea carte să devină o carte valoroasă și receptată de către public apar foarte mulți intermediari pe care autorul nu-i mai poate controla.

Ați fi vrut să fiți un alt scriitor? Și dacă da, care și de ce?Au existat momente în care ați citit ceva care să vă fi plăcut foarte mult și să vă spuneți „aș fi vrut să scriu ca el”?

Au fost evident cărți pe care să-mi fi dorit să le fi scris, dar nu mi-am dorit niciodată să fiu un alt autor. Mi-am dorit însă de multe ori să mă fi născut într-o altă țară. Să fi fost același autor, dar într-o țară în care literatura să meargă mai bine.