Cristi Aldea-Teodorovici – Bucureștiul este centrul civilizației românești. Acolo mă simt mai bine decît la Chișinău

Unirea Republicii Moldova cu România a fost în inimile basarabenilor o dorință care a mocnit dintotdeauna, însă puțini dintre ei au reușit să o scoată la suprafață și să o exteriorizeze. Deși în România soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici au fost mai puțin cunoscuți, în Republica Moldova au fost apreciați pentru că au militat în perioada anilor ’90 pentru reunificare, interpretînd melodii despre Țară, Popor și Neam. Aceeași ardoare o moștenește și fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici care și-a dedicat viața continuării tradiției din familie, chiar dacă uneori trăiește cu impresia că orice ar compune ar fi umbrit de creația părinților săi. Absolvent al Universității de Muzică din București, secțiunea canto academic, acesta studiază în paralel partiturile care i-au rămas drept moștenire de la tatăl său și planifică noi proiecte cu scopul de a face cunoscută întreaga creație a părinților săi. Din aceleași motive, organizează anual Festivalul „Două inimi gemene”, închinat memoriei acestora. În anul 2014 a apărut și filmul documentar „Te iubesc, Ion și Doina”, semnat de Leontina Vatamanu, film care se desfășoară în jurul amintirilor fiului interpreților basarabeni pe care acesta le păstrează vii și în ziua de astăzi. Cu o chitară și cu-n același vers dulce moldovenesc.

Cît de mult diferă Basarabia anilor ’90 de cea de astăzi?

La începutul anilor ’90 erau mai mulți luptători pentru unirea cu România. Am impresia că ceea ce s-a întîmplat acum, la 3 mai, în Piața Marii Adunări Naționale, e un eveniment bun pentru socie­ta­tea noastră fiindcă schimbăm ce­va, dar în același timp nu avem cu cine să îi înlocuim pe cei care sînt la putere. Pe de o parte, la înce­pu­tul anilor ’90, erau persoane mai pozitive pentru viitorul nostru dar care au fost înlăturate, la fel proba­bil cum au fost înlăturați și părin­ții mei. Unii într-o formă, alții într-alta și așa mai departe. Acum sîntem mai europenizați, parcă mai li­beri, dar în același timp simt o scă­dere a nivelului intelectua­li­tă­ții. De­și se observă o încercare cons­tantă de a face spectacole bune, de a da artă oamenilor, de a promova chiar și orchestrele și trupe de muzică, poezie sau film. Dar acea generație care a fost a Uniunii Sovietice Mol­dovenești era probabil mai flămîn­dă după cărți, după cultură, decît cea de acum, pentru că nu avea acces la ea. Faptul că acum avem acces la prea multă informație ne cam dispersează și ne face un pic mai împrăștiați și mai dornici de ceva accesibil și care să nu ne facă să gîndim mult. Mijlocul anilor ’90 a reprezentat o perioadă foarte grea pentru începutul așa-zisei liber­tăți, care a căzut înspre prostie intensă. Dorințelor acelea unioniste li se știrbea cîte puțin din intensitate și, probabil, mijlocul anilor ’90 a fost cea mai critică perioadă a Moldo­vei.

Coincideau textele din cărțile de istorie cu ceea ce îți spuneau părinții despre trecutul românilor?

Eu am fost mereu informat co­rect pentru că am avut alături oa­meni care aveau un nivel ridicat al cunoștințelor. Cînd am ajuns la Liceul „Mircea Eliade” din Chi­și­nău rîdeam de manualele de istorie ca­re erau pline cu date eronate; era deja o perioadă în care luam peste pi­cior toată acea perioadă de cor­ti­nă închisă pentru moldovenii noștri.

Într-un interviu spuneai că Bucureștiul este o a doua casă și că așa va rămîne. De ce ești atît de strîns legat de acest oraș?

Cristi Aldea-Teodorovici crede că se pot găsi căi pentru a face bani și din arte.

Probabil este o dragoste pentru pămîntul nostru. Chiar vorbeam despre acest subiect cu actorul Boris Cremene, care face parte din prima generație ce a fondat Tea­trul „Eugen Ionesco”. El este me­reu în căutarea locurilor în care e mai bine, pentru că nu prea își gă­sește liniștea și eu mă simt la fel. Mi-am dat seama, pe parcursul ani­lor, vizitînd multe țări și cunos­cînd diferite culturi, că Bucureștiul este totuși centrul civilizației noastre românești. Mă simt cel mai bine acolo, chiar mai bine decît la Chi­șinău. Chiar dacă există nuanțe, mie îmi place urbanistica orașului, toa­te acele clădiri interbelice, bauhau­sul, feluritele centre culturale, Ate­neul, cît de frumoase sînt și serile de toamnă la București. Orașul este un mic Paris și chiar mă simt mult mai bine la București decît la Paris, deși te și obosește pentru că toată nebunia aceasta îți lasă amprente. Însă, în același timp, față de Chi­și­nău e mult mai comod, fiindcă în fiecare weekend poți să pleci un­de­va. De exemplu, ai vrut sîmbătă dimineața să mergi la mare, în două ore ești acolo, dacă vrei să pleci în munți, pînă la Sinaia faci o oră, o oră și ceva, iar de la Chiși­nău durează cinci sau chiar șase ore. Singurul lucru care îmi lipseș­te de la București… poate nu sună foarte unionist, dar uneori îmi lipsește televiziunea rusă, care mi se pare mult mai bună decît cea română. Eu în România urmăream doar TVR Cultural, ascult Radio România Cultural, Radio România Actualități, dar în direcția televiziu­nii e mult prea comercială, mie îmi lipsește puțin autoironia în mass-media. În timp ce rușii pot să se ia peste picior, în România toți se iau peste picior unii pe alții, de parcă ai trăi în spectacolul „Rinocerii” al lui Eugene Ionesco. Nu vorbesc de intelectuali, vorbesc de media și tot ceea ce înseamnă „ușor accesibil”. De aceea, pentru că sîntem în Mol­dova și pentru că avem termenul acesta de comparație mereu, Ro­mâ­nia-Rusia, mie mi se pare că România era mult mai interesantă prin oamenii intelectuali și prin ge­ne­rația de la sfîrșitul anilor ’80, cînd citea peste 80% din populație. Acum citește cred maximum 10%, iar asta se resimte și mă doare pu­țin, de aceea și încerc prin proiec­te­le pe care vreau să le pornesc în România, să aduc, puțin cîte puțin, o muzică complexă și în același timp accesibilă.

Mi-e frică oarecum să compun piese în română pentru că mereu cred că vor fi umbrite de muzica părinților mei

Cine te ajută și te susține în procesul de creație?

Pe parcursul anilor m-am tot zbătut să obțin bani cîte puțin din muzică, cîte puțin din proiecte de artă, cîte puțin din festivalul organizat în memoria părinților și, bine­înțeles, familia îmi este mereu ală­turi dacă avem probleme financiare sau proiecte mult prea complicate. Eu cred că merită, e important să găsești căi pentru a face bani și din artă, fiindcă se poate și așa. Eu nu sînt om de afaceri și probabil niciodată nu voi fi ca taică-miu, dar pentru asta există și alți oa­meni – agentul de booking, impresa­rul etc.

De ce îți este frică cel mai mult?

Aș vrea să schimb ceva radical pentru neamul românesc, aș vrea să putem spune și să ne putem mîn­dri cu faptul că avem așa tra­di­ții bogate și frumoase și, în ace­lași timp, mi-e frică că nu voi pu­tea schimba foarte multe, cu toate că îmi doresc, dar poate că nu o să am timpul necesar pe Pămînt pentru a face asta. Probabil că și părin­ții mei au vrut să facă prea mult și uite că de asta ne-a rămas atît de mult de la ei, încît mi-e frică oarecum să compun piese în română pentru că mereu cred că vor fi um­brite de muzica lor. De aceea, eu m-am afundat în muzica jazz electronic, experimental, teatral, concertual să îi spunem, iar cu proiectul „Doina și Ion” încerc să aduc la apogeu orchestrațiile, aranjamen­te­le, pentru a expune publicului acel material generos care, în mare parte, a rămas doar pe partituri și necîntat niciodată.

Cristi Aldea Teodorovici spune că s-a inspirat
mereu din pasiunea părinților săi.

Așa se explică ușurința ta de a compune mai mult în limba engleză și imposibilitatea de a face același lucru în limba română?

Mie mi-e frică de versul contem­­poran român, eu citesc foarte mult poeți, mai rari români, ca Ben Cor­laciu, Radu Gyr sau „La lilieci” de Marin Sorescu și am o reticență față de versul român contemporan. De aceea, mie mi se pare că ziua de azi nu poate fi privită decît cu ironie și cu satiră pentru că e prea mult din toate. Mai bine compun în engleză și muzical vorbind, pentru mine româna răsună cel mai bine în muzica folk, însă probabil că niciodată nu o să pot să cînt așa de dramatic precum tatăl meu. Din acest motiv, cred că aceasta este ca­lea mea să duc mai departe muzica lor pe care au făcut-o și pe de altă parte să continui calea muzicală personală.

Lucrezi în mai multe proiecte împreună cu Cristofor Aldea-Teodorovici Orchestra, la București și Chișinău sînt cunoscute piesele din repertoriul părinților. Te-ai gîndit să promovezi și muzica compusă în proiectul DUSTY BARON, cunoscut mai mult în Occident și în Federația Rusă?

Se organizează multe festiva­luri și asta mă bucură mult. Chiar au o mare popularitate românii mu­zicieni, ciudat că tocmai la Mosco­va și la Berlin. La fel și muzicienii ruși de muzică experimentală jazz sînt foarte populari la București, e un fel de triunghi și deseori mă fa­ce să mă gîndesc la piesa lui Mark Bernes, „Dobrîi vecer Bucharest”, (Bună seara București). Noi nu vor­bim acum de politica rusă, noi vorbim de artă și de faptul că nu poți fi ignorant. Uneori mă doare faptul că unii din așa-zișii patrioți extremiști pro-România nu atrag atenția la cultura rusă sau chiar la limba rusă. De exemplu, maică-mea și taică-miu au vorbit limba asta și au citit mult în această direc­ție, dar asta nu înseamnă că erau pentru politica rusă. Ei au cîntat du­rerea lor, dar nu s-au luptat ni­ciodată pentru agresiune, adică sînt două lucruri diferite și eu încerc să fiu o persoană a lumii, să mă ins­pir din toate culturile și deja de la culturile care-mi sînt mai aproape, pro­babil un pic mai mult. Adică pe de o parte de la Emil Cioran, Mihail Sebastian și Mircea Eliade, iar pe de altă parte de la Anton Cehov, Daniil Kharms și alții.

Aceasta înseamnă de fapt că într-adevăr arta nu ține cont de hotare.

Exact, dar există o problemă pentru mine cu româna peste care nu reușesc să trec. Mie mi se pare că trebuie să ai darul verbului în­năs­cut și pentru a reuși în română să faci un vers foarte accesibil și în același timp ușor de perceput pentru oricine.

Prin tehnologie, se pierde vibrația melodiilor

Există riscul ca tehnologia să complice lucrurile în procesul de creație?

Cîntărețul ar vrea să pună melodiile tatălui său pe mai multe CD-uri și să le facă cunoscute românilor de pretutindeni.

Pe parcursul anilor mi-am dat seama că mulți dintre muzicieni to­tuși regresează din cauza tehnologiei. Deși inițial ți se pare că e mai ușor, în același timp realizezi că se pierde vibrația. De exemplu în stu­dio există de fiecare dată o altă vi­brație, iar dacă tu tragi pe fraze, pe bucățele, nu mai există vibrația ace­ea. În orice caz, piesele trebuie cîntate de la un capăt la altul pentru că sînt ca o viață de om, nu poți re­peta în aceeași zi încontinuu. De­seori cînd avem înregistrări la studio, avem cîte un dublu, poate cu mici greșeli, dar foarte bun ca tră­iri și tehnologia în direcția aceasta nu ne ajută cred eu, pentru că totul devine mult prea robotizat și devi­ne ca o piesă perfectă. Mihai Dol­gan, membru al Formației Con­tem­poranul „Noroc”, zicea că atunci cînd au apărut toate cablurile foar­te bune și calculatoarele cu sunet care ieșea ideal zicea că „gata, to­tul s-a pierdut, nu mai este imper­fecțiunea care e la fel ca omul păcătos”. Iar noi toți nu sîntem fără păcat și probabil doar păcă­tuind ne dăm seama că am vrea să nu facem asta.

După lansarea filmului „Te iubesc, Ion și Doina”, film dedicat părinților tăi, ai spus că îți este foarte dor de ei. Cum reușești să potolești acest dor?

Dorul acesta se manifestă în fiecare zi diferit și probabil că foa­mea mea de cultură, de poezie bu­nă, de muzică bună, e ca atunci cînd dai la cimitir de pomană pentru sufletul morților. La fel fac și eu, citesc poezie și literatură sau ascult muzică pentru sufletul lor. Așa ei se aud prin aceste gînduri ale lui Dumnezeu întruchipate de oameni talentați pe pămînt și în acest moment pot să spun că dorul de ei mi-l suplinește Orchestra, care sună poate chiar mai bine decît unele din aranjamentele pe care taică-miu le făcea. În ultimii ani, el a înregistrat cu două-trei clape toa­te piesele și nu avea la dispo­ziție 15 oameni pentru a face asta. Mă gîndesc mereu ce mîndri proba­bil ar fi pentru că piesele acestea sună într-o lumină. Zilele acestea am avut niște concerte și vedeam fericirea în ochii oamenilor și era ceva incredibil. Încerc să îi văd pe ei în ochii oamenilor.

Ai susținut multe concerte și în diaspora, cum ai simțit oamenii de acolo?

I-am simțit mai dornici, cu un dor mare de casă, dar puțin pier­duți, am impresia că toți trăim niște tim­puri ciudate oarecum. Ei pot ori­cînd să vină acasă, în același timp și-au făcut un cuibușor acolo și, cum spunea Tudor Gheorghe, în ziua de azi în diaspora aproape că nu mai există acea ardoare, chiar dacă, acum cînd am fost la Mont­real, la Chicago a fost incredibil cum publicul m-a primit, cum a cîntat împreună cu mine în picioare timp de 40 de minute cît a durat concertul. Sala a fost arhiplină, cu peste 600 de oameni și în același timp văd că ceva s-a pierdut și eu caut acea pierdere. Nu vorbesc de pă­rinții mei, de Ion și Doina, vorbesc chiar de această tranziție pe care o trăim cu toții și nu știu unde ne duce, nu știu dacă ne duce spre bine. M-ai întrebat de ce mi-e frică, probabil că am multe frici, mi-e frică puțin de ziua de mîine pentru că nu știu ce viitor și cum vor trăi copiii noștri cu atît de mult în jurul lor, dar în același timp pustii pe dinăuntru.

Moștenesc dramatismul și melodicitatea tatălui meu

La un moment dat vorbeai despre proiectul părinților tăi care organizau spectacole prin țară și spuneai că te-ai gîndit și tu de cîteva ori la asta.

Da, pregătesc ceva pentru Ro­mâ­nia. Am avut un concert la Pia­tra Neamț și am rămas cu impresia că publicul a fost mulțumit de pres­tația noastră cu orchestra. Bineîn­țe­les că mi-aș dori un turneu prin toată țara, însă cu orchestra, să nu fiu doar eu. Faptul că nu mai este nici Dumitru Matcovshi și nici Gri­gore Vieru, chiar dacă nu prea ți­neam legătura cu ei, mă face să mă simt puțin singur în lumea asta. Simt că erau singurele spice care mai ins­pirau pîinea sufletului meu. Pro­ba­bil trăirile acestea sînt normale pen­tru orice generație la început de secol. Nu știu, e un sentiment pu­țin de pierdere, puțin de inspira­ție, eu mereu am fost inspirat de ceea ce a fost, de trecut, încercînd prin prisma erei contemporane să re­dau totul, dar adeseori mă opresc la gîndul că nu știu spre ce mer­gem.

Există un paralelism între proiectele tale și proiectele în care te implici în calitate de fiu al lui Ion și-al Doinei Aldea-Teodorovici?

Da, mereu. Doar datorită tată­lui meu am descoperit că jazz-ul este o muzică frumoasă, dar e o muzică a negrilor mai mult și că totuși mu­zica clasică e cea care îți dă un po­tențial enorm. Oarecum muzica cla­sică absoarbe și ceea ce este jazz-ul, depinde în ce secol se întîmplă asta. Dacă urmărim muzica lui Igor Stravinsky și a lui Rick Perlstein acolo deja e inflexiune de jazz clasic, de aceea tatăl meu a flirtat și el cu jazz-ul și cu electronica în mul­te piese de film. Ce mă inspiră mult și ceea ce îmi dă muzica lui e melodicitate, deseori îl simt și în mine, îl aplic deseori în liniile de viori, chiar și de voce. Moștenesc acel dramatism și melodism.

Încă de cînd se făceau filmările pentru „Te iubesc, Ion și Doina”, lucrai la recuperarea pieselor compuse de tatăl tău cu scopul de a scoate trei CD-uri. În ce stadiu se află acum?

Știi că m-am blocat la nivelul de cifră trei pentru faptul că piesele sînt prea multe și pe trei CD-uri nu încap? Ar trebui măcar cinci CD-uri sau să facem un CD mp3 pe care să fie toate. Pe de o parte nu mi se pare corect, pentru cinci CD-uri nu este suficient buget și sîntem la o dilemă mare acum pen­tru că eu aș vrea să fie toată muzica lor pe aceste CD-uri. Sînt peste 200 de piese, iar orchestra îmi ia foarte mult din timp și în același timp sîntem la dilema aceasta de unde să mai găsim bani ca să pu­tem face un pachet de cinci CD-uri. Vreau să avem un repertoriu cît de cît definit pentru un album și pe de altă parte lucrăm la albumul cu Dusty Baron, vreau aceste două proiecte să le continui. Iar pe de altă parte am mai făcut un proiect mic pentru piesele de jazz clasic, mai cînt și jazz clasic cu saxo­fonistul din formație, Dimitri Ser­gheev, un saxofonist pasionat de Mark Davis, John Coltrane, cu el încercăm să colaborăm, astfel încît eu să scriu cuvintele pentru me­lo­dii de ale lui de jazz și să vedem dacă putem să fim primiți la festivalurile din Europa. Însă acestui proiect îi acordăm mai puțin timp deocamdată pentru că trebuie să punem bine pe picioare orchestra și îmi doresc să avem un turneu mare.