Dacă nu înțelegem misticismul dușmanului, sîntem dezarmați

Dacă știi adresa din Bruxelles a lui Dan Alexe și intri pe Google Maps, îl găsești la balcon, citind din Joyce. Vorbește fluent 12 limbi și mai citește în încă 10, iar acum învață chineza, japoneza și svan, o limbă din Caucaz, înrudită cu georgiana și vorbită doar de vreo 20.000 de oameni la munte. A filmat ceremonii mistice de transă colectivă în Cecenia și în Balcani și a stat alături de ultimii doi evrei din Kabul, documentîndu-le dușmănia. Tot în Kabul a predat jurnalism, explicîndu-le celor de la postul de radio Ba-Khabar, pe care îl conducea la vremea respectivă, prin 2004, de ce violența domestică e o problemă ce trebuie tratată în presă. L-am întîlnit pe Dan Alexe la FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, unde a venit însoțit de Antonio Fischetti, jurnalist la Charlie Hebdo, supraviețuitor al atacului din 2015, să ne vorbească despre Logos.

Care a fost personajul de ură astăzi?

[rîde] Nu mă forța să dau nu­me, o să se recunoască… dar nu stătea departe.

Sînteți un critic neînduplecat al dacopatiei, al protocronismului și în general al manifestărilor extremist-naționaliste. Cum vă explicați faptul că în ultima vreme se intensifică aceste fenomene și nu doar în România, în general în lumea Occidentală?

O diminuare a identității colective, o criză de identitate. Au apă­rut atîtea pericole noi, care ne pun la grea încercare vechea țesătură care forma societățile noastre, cri­za economică, refugiații, amenințarea Rusiei lui Putin, chiar și pretinsa distrugere a moravurilor prin încurajarea căsătoriilor gay și toate astea, rușinarea vechilor generații au făcut că foarte mulți oameni își caută siguranța și liniștea în valori vechi, presupuse sigure și stabilite, și se ajunge la fantasmagorii care trebuie demontate, fie cu umor, fie prin erudiție și rațiune, ca cei care mai pot fi salvați să rămînă cu mintea întreagă.

Și există leac într-o lume în care știrile false și site-urile conspiraționiste sînt mult mai ușor de digerat și se propagă mai repede decît studiile bazate pe fapte?

Leac general nu există, trebuie să ne obișnuim cu ideea că întotdeauna va fi o marjă a populației care va crede în mitologii pozitive sau nefaste, puțin contează, din moment ce ele sînt false, dar leacul ar fi răbdarea, perseverența și o strategie de comunicare mai eficace, că simplul sarcasm și vio­len­ța verbală împotriva celor care cad în asemenea mitologii nu sînt productive. Trebuie găsită o strategie de comunicare și de convingere a cît mai multora dintre ei.

Fiind și ateu, nu doar dacopații au parte de criticile dumneavoastră. În același timp, îi criticați și pe „sectanții pieței libere”, așa cum îi numiți, iar toate grupurile astea sînt foarte pline de ură în comentarii. De unde simțiți cele mai aprigi răspunsuri?

Cele mai aprigi, de la sectanții pieței, în schimb nu ei sînt cei mai primejdioși. Pericolul cel mare pen­tru societatea română astăzi es­te influența din ce în ce mai mare, mai accentuată a religiei. Am călătorit ieri la Tanacu și am avut ocazia să vorbim cu locuitorii a două sate apro­piate, unde s-a petrecut po­ves­tea bine-cunoscută cu exorcismul, și am fost uluit și chiar șocat pe alo­curi să văd fervoarea cu care sătenii îl apără pe acel preot care, din eroare tehnică, a comis o cri­mă. Găseau că nu el este de vină, că tot ce a făcut el este justificat din perspectiva credinței, și poate dacă a greșit cu ceva a fost prin exces de zel, datorat vîrstei încă fragede a tinerei, dar, tehnic, el nu a greșit cu nimic. Asta au spus-o în unanimitate toți cei cu care am discutat, inclusiv prin omi­siune oficialii din cele două co­mu­ne, care preferau să privească în altă parte și să spună „ei, s-a întîmplat”.

Dar vă pasionează religiile și studiul religiilor. De ce?

Pentru că e cea mai mare ame­nințare a timpului prezent. Și, deși eram sceptic acum un deceniu, citind fraza aceea atribuită lui André Malraux, pe care nu e foarte clar dacă chiar a spus-o sau nu, dar sună înspăimîntător, „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va exista deloc”, de fapt începem să-i dăm dreptate, secolul XXI începe să devină din ce în ce mai religios și religia să aibă o influență atît de mare asupra vieții noastre cotidiene; aici, prin acapararea minților oa­me­nilor de către Biserica Ortodoxă, în țările musulmane o fervoare din ce în ce mai primejdioasă a zelului re­ligios, iar în Occident fenomenul terorismului, pe care l-am trăit și eu în Bruxelles cînd au fost atentatele la aeroport și în stația de metrou care este chiar lîngă mine și am văzut oroarea cu ochii mei. Plus ce s-a întîmplat în Franța și nu mai dau exemple, sînt nenu­mă­ra­te. Fenomenul religios mă pasio­na încă de tînăr, cînd am vrut să fac un doctorat în Paris despre mis­ticismul musulman contemporan, dar n-am mers decît pînă la treapta de master’s degree, am re­nunțat din motivele știute, am plecat pe coclauri, n-am mai făcut eu doctorat la Paris. Dar fenomenul religios mă preocupă dintotdeauna, pentru că dacă nu înțelegem misticismul dușmanului, sîntem dezarmați. Și atunci, deși sînt ateu, iată, sînt un foarte bun cunoscător al Coranului, și nu o spun ca să mă laud, vorbesc multe limbi din continuumul musulman, citesc araba, vorbesc fluent persana, turca, paș­tuna și am trăit foarte multă vreme în mediul ăsta. Am filmat nenu­mă­rate ceremonii în Cecenia, ceremonii mistice de transă colectivă. În Cecenia e primul meu film, ce­cenii aparțin unor confrerii misti­ce, fie­care sat are ritualul său. Și m-a interesat dintotdeauna să-i înțeleg din interior, pentru că, altfel, cînd se întîmplă contactul, tu nu ai nici măcar elementele de bază ca să discuți cu ei. Și ajută foarte mult la decriptarea psihologiei teroristului sau a fundamentalistului musulman sau creștin sau evreu să cu­noști bazele credinței lor, mi se pare elementar. Mă mir că oamenii care omit opinii despre Islam îți spun, „da, am citit Coranul acum zece ani în traducerea lui cutare” și ei cred că deja știu totul despre religia musulmană.

Ești cu totul altcineva în funcție de limba în care te scalzi

Preocuparea principală a dumneavoastră este Logosul. Și Norman Manea spunea la un moment dat că trăiește într-o limbă. Ca om care cunoaște atîtea limbi, unde vă simțiți cel mai confortabil?

În română și în franceză, sigur, limbile pe care le practic zilnic, dar la fel de frecvent practic și limba engleză. Aș putea să spun că sînt chiar trilingv, la nivelul de limbă maternă, pentru mine franceza, de exemplu, este la fel de naturală ca și româna. Însă rămîne totuși ro­mâna ca fundație, pentru că prin ea am crescut, prin ea m-am format și, fără să mă laud, cei doi copii ai mei, care sînt născuți în Belgia, dintr-o mamă care nu le-a vorbit decît în franceză, am reușit să fac din ei doi românofoni aproape per­fecți. Nu le-am vorbit din copilărie decît în limba română, ca să le tran­smit cîntece de leagăn, po­vești. Și întotdeauna m-au mirat românii emigrați care vorbesc cu copiii năs­­cuți acolo sau aduși cu ei limba locului, vorbesc în franceză, în germană, în engleză, ca și cum ar fi un fel de rușine intimă, inte­rioa­ră, să vorbești în limba română cu copilul tău. Unii chiar se ascund că sînt români. Și aici nu fac na­țio­na­lism ieftin, nu zic „mîndru că sînt român”, pur și simplu spun că sînt român și atunci trebuie cel puțin să profit la maximum de asta.

Trăiți vreo schimbare ca scriitor cînd treceți de la o limbă la alta?

Sigur că da, mi se schimbă și umorul și mentalitatea. Nu se poa­te glumi la fel. Sînt multe lucruri absolut de netradus și nu vorbesc de cuvinte luate separat, ci anumi­te expresii, intonații. De aceea, una din cărțile mele de căpătîi este o carte a lui Umberto Eco, pe care a scris-o direct în engleză, care se numește „Mouse or rat?”, „Șo­bo­lan sau șoarece?”, pornind de la faptul că în limba italiană nu există decît un cuvînt, „topo”, pentru a de­sem­na șoarecele și șobolanul, nu există termen pentru șobolan. Și Eco propunea ca metodă de trans­pu­nere a unui text dintr-o limbă în alta o tehnică de adaptare, cartea chiar se subintitulează „Tra­du­ce­rea ca adaptare”, pentru că tehnicile tra­diționale de traducere, urmînd frază după frază și eventual chiar cuvînt după cuvînt, falsifică spiritul limbii. Și atunci el propunea ale­ge­rea blocurilor semantice, unde ace­leași noțiuni să fie oarecum diluate în paragraf, dar nu nea­pă­rat în fraza în care sînt în textul inițial, pentru a păstra complexul semantic, dar formulat altfel. Și atunci sigur că orice traducere devine o res­cri­i­tură. Eu, care mi-am tradus în fran­ceză multe povestiri, în ideea de a face un volum complet, îmi dau seama că ceea ce iese dincolo e uneori nu chiar cu totul altceva, dar sună cu totul altfel. Umorul e plasat în altă parte, trebuie găsite expresii idiomatice în limba țintă, de exemplu. Și da, ca să revenim la întrebare, ești cu totul altcineva în funcție de limba în care te scalzi.

Aveți o existență marcată de exil, bunicii refugiați basarabeni care au ajuns în Bărăgan, apoi dumneavoastră emigrînd politic la Bruxelles. Veți îmbătrîni la Bruxelles sau mai degrabă în Vama Veche, pe terasă la Bibi?

[rîde] Aș prefera în Vamă, aco­lo e biroul meu vară de vară și Bru­xelles e cu totul altă… chiar și asta e interesant, mi se schimbă identitatea în funcție de locul în care mă deplasez. Ador Belgia și Bruxelles în special pentru că e o cultură foarte low key, nepretențioasă, e și o cultură a alcoolului în egală mă­sură cu România, ne asemănăm foarte mult, în ciuda diferențelor lingvistice, și mai e și o cultură a delăsării teribile, Bruxelles e un oraș extraordinar de murdar, dar în ace­lași timp foarte, foarte tolerant. Și toate astea explică de ce m-am simțit acasă de la început acolo. Eu nu am trecut prin șocul exilului, imediat m-am simțit ca în curtea bunicii. Așa că aș prefera în Vamă, însă pînă atunci mi-e bine în Bru­xelles.

Apropo de asta și ca o mică paranteză, unul dintre cele mai frumoase baruri în care am fost e Hot Club de Gand, un bar gay din Ghent, Belgia, unde în fiecare seară au loc jam session-uri impromptu.

Dar știi de ce îi spune Hot Club?

Nu.

E imitat după numele unui celebru bar de jazz din Paris, Hot Club de France, unde se produ­ceau Django Reinhardt și Stephane Grappelli. Și Boris Vian acolo a cîntat, la Hot Club de France. E și un joc de cuvinte pe „hot”, desigur, hot era și stilul acela de jazz din titlul filmului „Some like it hot”.

Am folosit internetul ca pe un fel de tanc de asalt cultural

Aveți amintiri care vă leagă de Iași, Grupul de la Iași, revista „Dialog”. Cum vi se par, revenind mai des în ultima vreme, spațiul cultural ieșean și cel românesc în general?

Cel ieșean mi se pare oarecum sărăcit, desigur, pentru că a trecut vremea cînd existau mai multe re­viste literare și cînd pînă și CUG, Combinatul de Utilaj Greu, scotea o foaie literară. La vremea aia era o competiție fantastică între „Dialog”, „Opinia studențească”, „Convorbiri literare”, „Cronica” și foarte mulți oameni care erau faruri intelectu­a­le și care din păcate au dispărut. Luca Pițu a murit, Dan Petrescu s-a retras din viața publică din motive perso­nale, nu mă dau pe mine ca exem­plu, dar alții au plecat în alte părți și nu mai este acea com­pe­ti­ție culturală care făcea frumusețea Iașului în anii ’80. Practic, Revolu­ția a făcut să moară mediul acela extraordinar.

Puțin ironic.

E ironic, sigur, Revoluția a fă­cut să moară multe lucruri, inclusiv solidaritatea între intelectuali, în­tre oameni. Și asta se vede chiar și la scara României, viața culturală e sărăcită, literatura s-a uniformizat. Ce spunea Sorin Alexandrescu de literatura interstițiului, a trebuit să treacă un deceniu și mai bine pînă să iasă o nouă literatură. Dar ce s-a scris în anii ’90 e de necitit.

Spuneați de exemplu despre Luca Pițu că un asemenea personaj cultural e unic și irepetabil și pentru că epoca istorică ce l-a produs a fost unică și irepetabilă. Sînt deci erudiții o consecință a regimurilor opresive sau în general a condițiilor neprielnice și în ce fel se mai pot ei repeta în condițiile de azi?

A căuta o repetare a ceea ce a fost atunci e o utopie, pentru că noi, neavînd la vremea aceea alt debușeu cultural și creativ decît cărțile și serile literare – generația de azi tinde să uite că nu exista internet, nu exista televiziune, doar două ore pe zi cu programe anoste, eram practic reduși la a citi cît mai mult –, era un fel de competiție în a citi și a scrie și atunci sigur că prin confruntarea unor oameni atît de rafinați cum erau Petrescu, Pițu și alții și cele două reviste literare care erau în competiție – reviste studențești, „Dialog” era o revistă studențeas­că, de fapt – a produs o afinare cît mai împinsă a capacităților literare, analitice. Dar asta astăzi nu mai e posibil, pentru că s-a ajuns la o fărămițare, la o împrăștiere, zdren­țe de Logos, internetul e ultra-prezent, trebuie să-ți verifici mailul la fie­care sfert de oră, nimeni nu se mai poate concentra să citească 100 de pagini pe zi și trebuie găsită o nouă modalitate. Oricum, astăzi, cu virtualul, nici nu mai e nevoie să fii fizic împreună, trebuie găsit alt concept, altă structură.

Este și o vină a virtualului, totul fiind atît de la îndemînă și oamenii fiind obișnuiți cu ideea că pot oricînd accesa orice informație și tocmai din comoditatea asta n-o mai fac?

Da, pentru că lumea nu are o gri­lă de interpretare. Toată in­for­ma­ția e accesibilă, sigur că da, dar e accesibilă înecată sub o masă de gunoi inutil sau nociv și atunci îți trebuie o grilă prin care să filtrezi toate astea. Și lumea întreabă „dar care-i aia?”. Păi, în primul rînd, nu lua informații de pe site-uri cu nume obscure. Dacă iei o in­for­ma­ție de pe site-ul Le Monde sau Frankfurter Allgemeine poți să fii sigur și să mizezi pe ea. Dacă scrie pe site-ul Aliens Printre Noi, atunci sigur urechea ta trebuie să se ridice și nu mai crezi. Pentru mine, spațiul virtual nu a însemnat absolut deloc o sărăcire, dimpotrivă, pentru că eu am folosit internetul și Facebook și blogul ca pe un fel de tanc de asalt cultural. Eu nu postez prostioare, nu pun pisici, postez texte masive, analize litera­re, politice și cînd sînt violent o fac cu scopul de a provoca o discuție, nu doar de a mă descărca pe cineva. Și oricine ar trebui să-și facă un mini semn de carte, de internet, cu cîteva site-uri în care poți să ai încredere și să-și folosească in­te­li­gen­ța. Cînd auzi de adăpostul ato­mic din Bucegi, trebuie să-ți pui niște întrebări logice, de ce n-a fost găsit pînă acum?

Literatura autentică are mai multe pături simbolice

V-ați apucat tîrziu de scris, justificînd că n-ați vrut să fiți un „taliban al scrisului”, ci să simțiți că stăpîniți la perfecție Logosul. Vi se pare că mulți publică prea devreme?

Sigur că da. Să vă dau un exem­plu personal, înainte să public la „Dialog”, unde domnul profesor Alexandru Călinescu m-a primit ca un tată și m-a îndrumat foarte frumos, am mers la „Opinia stu­dențească”, la Lucian Vasiliu, cu primele mele poezii. I le-am lăsat, cred că erau și scrise de mînă, că la vremea aia mașinile de scris erau nu doar rare, erau interzise și trebuiau înregistrate la miliție. Și Lucian Vasiliu, după ce m-a lăsat să aștept vreo săptămînă, cînd m-a primit mi-a dat foile înapoi și mi-a spus ceva care atunci, pe loc, mi-a stîrnit un acces de furie, dar cu anii mi-am dat seama că avea drep­tate. Mi-a zis, „nu ți le public, ca să nu-ți fie rușine mai tîrziu”. Mi-ai cerut să dau nume de ură, uite, cînd văd ce publică oamenii la editura aia, Herg Benet, unde publică fete de 25 – 30 de ani care au deja trei cărți, lucruri absolut de necitit, un fel de poeme în proză cu impresii și, ca să dea pi­can­terie scrisului, povestesc prost niște violuri… Acolo am văzut de exemplu fraza „trenul continua să rămînă imobilizat”. Mai bine mai așteaptă, mai citește, cunoaște-ți bine limba mai întîi. Iar eu nu am scris și pentru că am fost plecat atît de mult timp, cu anii, în Af­ga­nis­tan, Cecenia, și ca să faci mai multe filme documentare presupune alt tip de construcție narativă. Și atunci nu stai să scrii romane în același timp. Și am început tîrziu, da, dar nu regret, Albert Cohen și-a scris Belle du Seigneur cînd avea 70 de ani. Oameni care au început să scrie după 50 de ani și au rămas în istoria literaturii, pe cînd alții încep de la 25 și au deja zece cărți.

Ultima carte, „În punctul lui rebbe G.”, este plină de simboluri și de trimiteri. Citind-o și citind apoi și cronica lui Florin Cîntic, mi-am dat seama că unele lucruri mi-au scăpat. În ce măsură credeți că ea va fi decriptată de neinițiați?

Nici măcar nu e nevoie să fie, pentru că literatura autentică are oricum mai multe pături simboli­ce, semantice, interpretative și cînd scrii ceva atît de interconectat și complex și solid, cum am făcut eu cu structura asta cu 22 de povestiri, pe două straturi de simbolism, ta­rotul și alfabetul ebraic, am plasat nenumărate aluzii și referințe foar­te clare culturale, oculte în text, dar am căutat să scriu în așa fel în­cît ele să nu fie necesare înțelegerii povestirii, pentru că atunci ar fi o eroare de construcție, de structură. Ca povestea ta să se bazeze pe o anumită erudiție a cititorului, asta e o eroare de scriitură. Am scris în așa fel încît ele să poată fi citite de multe categorii sociale, culturale, și de tineri, și de erudiți. Nu pierzi nimic dacă nu vezi ce-am ascuns acolo. Alții vor prefera să umble după ouăle pitite și-i interesează mai puțin că nu m-am bătut cu un țigan în Vamă. Am căutat să poată fi citite de cît mai mulți. Ca și Joyce, de altfel; „Ulysses” se poate citi în foarte multe feluri, de-aia și revii și îl recitești și te bucuri cînd des­co­peri.

Garanția de autenticitate este acceptarea camerei de filmat de către personaje

„Cabală la Kabul” are și un accent gonzo, sînteți personaj în film. Cum ați jonglat cu relația documentarist-subiect astfel încît să nu devină contaminat filmul?

Foarte bună întrebare. Răs­pun­sul este că tehnica și metoda mea au produs, zic eu, efectul invers și anume este o autenticitate totală acolo. Pretenția este cînd le ceri subiecților filmați să se facă ca și cum nu i-ai filma și eu, care urăsc tehnicile de televiziune, detest cel mai mult obsesia asta să le spui oamenilor „nu vă uitați în aparat”, „nu vă uitați în cameră”. Eu fac exact invers, din moment ce știm că e o cameră de filmat acolo, atunci ea trebuie asumată. Tu nu-i prezinți spectatorului ca și cum ai filma din cer o felie de autenticitate. Dimpotrivă, autenticitatea este să-l faci să știe că e o cameră acolo, că cel care filmează se nu­meș­te Dan Alexe și ține camera la umăr în timp ce vorbește cu ei și n-am să le spun „nu vă uitați în cameră”, atunci devine absurd. Pe cînd ce-am făcut eu a fost asu­ma­rea autenticității, de-aia sînt așa na­turali. Că dacă-i puneam să res­pecte convenții absurde, nu-și mai dădeau drumul în felul în care și-l dau. Dacă vrei, într-un fel care pare paradoxal, filmul meu e mai autentic antropologic și documentar decît ce vezi pe National Geographic, pentru că acolo e foarte artificial. Plus că acolo pun și muzică și subliniază nu-știu-ce. Eu nu pun muzică, filmul meu n-are muzică. Și în toate filmele am făcut asta, și în „Howling for God” („Iu­bi­ții Domnului”) de asemenea se uită în cameră, vorbesc cu mine, e o tehnică permanentă și mă țin de ea.

Am observat naturalețea, vă spun „Dane, hai să-ți pun să mănînci, îți fac niște ochiuri”.

Da, păi e normal, eu sînt acolo, de ce să minți spectatorul și să te prefaci că nu. Atunci cine a filmat? De-abia atunci devine antropologie. Că întotdeauna s-a pus întrebarea, de la Margaret Mead în­coace, în ce măsură antropologul intrus perturbă ritualul? Ce garan­tează autenticitatea? În cazul meu, garanția de autenticitate este ac­cep­­tarea camerei de filmat de către personaje.