Ioan Doroftei: Eu n-aș privi robotul ca pe ceva sau cineva care vrea să ne ia locul

Prof. univ. dr. ing. Ioan Doroftei este specialist în robotică, iar primul robot pășitor l-a construit în 1995, în perioada în care se afla cu o bursă doctorală la Bruxelles. Revenit în țară, la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIASI), și-a schimbat subiectul tezei de doctorat și a început să se reorienteze către acest domeniu. Și-a continuat cariera de cadru didactic – începută în anul 1986, fiind profesor asociat al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava – la TUIASI, iar în prezent îi învață pe studenți robotică în sălile Facultății de Mecanică a TUIASI, pe care și el a absolvit-o în anul 1987, ca șef de promoție. Prof. univ. dr. ing. Ioan Doroftei a copilărit la Bălușeni, un sat din județul Botoșani, și deși nu îndrăznea să gîndească că-și poate continua studiile și după liceu, a reușit să contribue la dezvoltarea roboticii la noi în țară, ocupînd, în prezent, și funcția de președinte al filialei din Iași a Societății de Robotică din România.

Primul robot pășitor l-ați creat în timpul doctoratului. Ce v-a oferit Belgia pentru a-l realiza și ce i-a lipsit României?

În primul rînd, vreau să men­țio­­nez faptul că primul stagiu efectuat la Universitatea Liberă din Bru­xe­lles, în anul 1995, a fost al doilea con­tact real cu robotica. Primul a avut loc în anul 1986, după finalizarea stu­diilor, ca inginer stagiar la În­tre­prinderea de Mașini-Unelte de la Su­ceava, unde, ca membru al e­chi­pei Atelierului de Proiectare Cons­truc­tivă, am fost responsabil cu pri­vire la execuția și punerea în func­ți­­une a unei linii flexibile de fa­bri­ca­ție, concepută de un colectiv de la IC­SIT TITAN București. Robotul pășitor, la care faceți referire, a fost a doua în­tîlnire concretă, de data aceasta fi­ind vorba de robotica mobilă. Se în­tîm­pla în timpul unui stagiu la Bru­xe­lles, pentru finanțarea căruia cîș­ti­ga­sem o bursă de mobilitate in­di­vi­du­ală TEMPUS. Contribuția mea a fost în sensul îmbunătățirii unui robot pă­șitor existent, deja, la U­ni­ver­si­ta­tea Liberă din Bruxelles – Serviciul de Construcții Mecanice și Ro­bo­ti­că, robot căruia directorul serviciului, pro­fesorul Andre Preumont, i-a și dat numele IOAN. Astăzi aș spune că este o jucărie, dar la momentul a­cela, constituia ceva în rîndul ro­bo­ților pășitori creați pînă atunci. Îmi a­duc și acuma aminte cît de en­tu­zi­as­­­mat fusese în momentul în care îi pu­sesem în față soluția tehnică la ca­re ajunsesem. Dorea, de fapt, să con­struiască un robot pășitor cu corpul modular, care să se poată adapta cu ușurință la teren. Sarcina mea era de a găsi o soluție de articulație pentru cele trei module, care să permită ro­tații după două axe perpendicula­re, dar și de a găsi soluția de acționare a acesteia. Trecînd prin cîteva în­cer­că­ri, în final i-am propus și am con­stru­­it un robot cu corpul modular, ast­fel încît acesta să se poată adapta cu ușurință la forma terenului. De a­semenea, dacă se răsturna, robotul e­ra capabil să-și continue ­de­­­plasarea în poziția pe spate sau, printr-un șir de mișcări suplimentare, să-și poa­tă recăpăta poziția de mers o­biș­nu­i­tă.

Ulterior, avînd acest mic rezultat, mi-am schimbat tema tezei de doc­torat fiindcă șansele de ob­ți­ne­re în timp util a unor rezultate ex­pe­ri­­mentale erau acum mult mai mari, la Iași studiind cu totul altceva, dar tot cu aplicații în robotică, cea in­dus­trială. Întorcîndu-mă acasă după a­cele trei luni de la Bruxelles, mi-am convins conducătorul de doctorat că există suficiente rezultate astfel în­cît să putem acoperi teza cu ceea ce am lucrat și urma să continui – primi­sem, deja, o a doua invitație de la pro­fesorul Preumont – acolo. Pînă la finalizarea tezei, în anul 1998, am re­venit în fiecare an la universitatea res­pectivă, continuînd apoi și cu un stagiu post-doctorat, timp de trei ani, din 1999 pînă în 2001. În Ro­mâ­n­­ia, la acea vreme, îmi lipseau atît in­formațiile necesare, dar mai ales po­sibilitățile materiale de realizare a u­nui asemenea robot.

Desenul tehnic este limbajul universal al inginerului

Sînteți cadru didactic de aproape 30 de ani. Ce e necesar să deprindă orice absolvent de mecanică pentru a fi un inginer bun?

În primul rînd, trebuie să de­ți­nă cunoștințele de bază în inginerie, ple­cînd de la matematică, me­ca­ni­că aplicată, desen tehnic și geometrie des­criptivă, desen pe care, din pă­ca­te, observ că studenții noștri nu prea îl mai iau în serios. Ori, desenul teh­nic este limbajul universal al in­gi­ne­rului mecanic. Apoi, se adaugă no­ți­u­ni de mecanisme și organe de ma­șini etc., însă foarte important este ca aceștia să deprindă capacitatea de a ști unde să caute informația ne­ce­sa­ră, atunci cînd este nevoie de ea. Nu trebuie să memoreze neapărat ce­ea ce li se transmite la disciplinele de spe­cialitate, ci să capete com­pe­ten­țe de a concepe un sistem și de a ști un­de să caute informația atunci cînd tre­buie să efectueze niște calcule. Nu trebuie să memorăm relații, formu­le pe care poate nu le vor mai utili­za niciodată. De asemenea, trebuie să în­vețe să lucreze în echipă, iar eu le cer mereu aceasta, mai ales pentru că robotica este un domeniu mult­i­dis­ciplinar.

Ați fost plecat de nenumărate ori în alte țări pentru a vă perfecționa. Nu v-ați gîndit să vă stabiliți acolo?

De fiecare dată cînd plecam, ple­cam cu gîndul să mă întorc. În mo­men­tul în care trăiești într-o altă ța­ră mai mult de trei ani, continuu, desigur că te adaptezi sistemului, în­cepi să simți dedesubturile. Însă, nu, nu am plecat niciodată cu gîndul că vreau să mă stabilesc acolo. Da­că aș fi vrut, ar fi fost posibil, pentru că au fost cereri în acest sens de la co­la­boratorii din Bruxelles. Atunci nu am regretat, pentru că România era pe un trend ascendent și a fost – cred eu – pînă în 2007, dar acuma sînt mo­mente cînd regret. Regretă și bă­iatul meu, care a urmat doi ani de școa­lă acolo, însă atunci nu-și do­rea să rămînă.

Cînd ați știut că vreți să faceți inginerie mecanică?

Întrebarea dumneavoastră mă du­ce cu gîndul la tatăl meu, care nu mai este printre noi încă de cînd eu eram la Bruxelles cu bursa post-doc­torală, l-am pierdut atunci. Nu știu cîți ani aveam în perioada despre ca­re vreau să vorbesc, dar cu si­gu­ran­ță eram elev în școala primară, iar el făcea un curs de calificare, cred că pen­tru meseria de lăcătuș-ajustor, pen­tru o întreprindere de la Bo­to­șani. Avea de parcurs niște materiale, de dat niște examene, și venea cu acele documente acasă. Eu copiam și redesenam desenele tehnice care se regăseau în materialele respective. Nu cred că atunci am realizat că vre­au să devin inginer, ci poate mai tîrziu, în timpul liceului. Visam, dar nu speram că voi ajunge inginer, pen­tru că atunci să devii student era cu mult mai dificil decît acum. A­le­gerea liceului s-a făcut dintr-un prin­cipiu ce nu avea neapărat legătură cu un clasament al liceelor din Bo­to­șani, ci a unuia care să-mi ofere o me­serie la finalizare. Nu visam a­tunci că voi putea continua cu stu­di­ile universitare. În felul acesta, am dat admitere și am ajuns elevul u­nui liceu industrial, care se numește as­tăzi Colegiul Național „Gheorghe A­sachi”, însă pe atunci se numea Li­ce­ul Electrocontact. Personal, provin din­tr-o zonă destul de dificilă, un să­tuc aflat la marginea țării, iar orice cu­vînt mai pompos pentru noi în­sem­na ceva deosebit. În­tre­prin­de­rea Electrocontact avea, printre pro­du­sele sale, electroaparataj de înaltă teh­­nicitate, această expresie – „înal­tă teh­nicitate” – atrăgîndu-mi aten­ția.

De altfel, cînd am dat admitere la fa­cultate, tot un cuvînt mai pompos din broșura de descriere a spe­cia­li­zărilor oferite m-a atras pe mine. Pro­babil aș fi putut să urmez o altă spe­cializare, care să-mi ofere o per­spectivă mai bună după fi­na­li­za­re, dar mi-am dat sea­ma mai tîrziu. Am ales, atunci, să mă înscriu la o spe­cializare numită Utilaj tehnolo­gic – de înaltă tehnicitate, se specifica în broșura mențio­nată. Însă, era vor­ba despre utilaj teh­nologic pentru tur­nătorie sau pentru deformări plasti­­ce – niște domenii foarte dificile în in­dustrie. În domeniul meu, nu am lucrat de­cît cîteva luni, la o întreprin­dere din Botoșani, pentru că m-am pe­rindat prin aproape jumătate din județele Moldovei, pînă să ajung ca­dru di­dac­tic aici. Revenirea în Iași e­ra im­posibilă, deși eu am absolvit ca șef de promoție pe țară și am avut re­partiție dublă – cea din cercet­a­re, chiar la un institut din Iași. Însă, o a­numită persoană din conducerea ță­rii de la acea vreme hotărîse anula­rea repartițiilor duble, începînd chiar cu promoția mea. Din acest mo­­tiv, revenirea în institutele de cer­cetare sau în învățămîntul superior era imposibilă pentru cineva care nu lucra în centrul universitar respectiv. Evenimentele din decembrie 1989 au deschis oportunitatea de a mă în­toarce în Iași.

Ce a schimbat anul 1989 în ingineria românească?

Anul 1989 a creat, în primul rînd, o deschidere către Occident, către do­cumentația tehnică din acest spa­țiu, pentru că în momentul acela a­veam acces doar la documentație în limba rusă. Întîmplător, am studiat zece ani de limba rusă și puteam să citesc documentație și în limba ru­să. Însă, anul 1989 a creat o des­chi­der­e către Occident și posibilitatea de in­tra în contact cu o lume despre ca­re noi auzeam doar întîmplător, as­cul­tînd un anume post de radio, de e­xem­plu.

În universități, a început să se pună mai mult accentul pe practică?

Eu nu am activat înainte de a­nul 1989 în învățămînt și nu aș putea să fac o observație pertinentă în acest sens. Pot doar să fac comparație cu pe­rioada studențească de atunci. A­cum, să fim sinceri, și astăzi stu­den­ții se plîng că nu fac suficiente a­pli­cații practice la anumite discipline. Poa­te că anul 1989 a creat posibilita­tea de a achiziționa echipamente noi și, iată, dacă discutăm de domeniul acesta al roboticii, a creat pos­ib­i­li­ta­­tea înființării specializării de me­ca­tronică, iar mai tîrziu a celei de ro­bo­tică. De asemenea, a creat posibilita­tea de a accede la echipamente per­formante în domeniul acesta.

Unul dintre colegii mei spunea „Uite! Doroftei cară roboți cu geanta”

Cum a fost văzut de către mediul academic ieșean laboratorul de robotică al cărui baze le-ați pus în 2002?

În timpul stagiilor mele la Bru­xe­lles, am călătorit cu mașina per­so­na­lă de foarte multe ori. Au fost a­pro­ximativ 15-20 de călătorii Iași-Bru­xe­lles. Întorcîndu-mă acasă, în per­ma­nență căram materiale pe care co­le­gii de acolo le aruncau pentru că era aparatură uzată sau erau materiale de care ei nu mai aveau nevoie și le aduceam aici, cu gîndul că voi re­ve­ni și voi putea să fac ceva cu ele. Pri­etenii de acolo îmi spuneau că fac o mare greșeală, întorcîndu-mă a­ca­să, iar acuma tind să le dau dreptate, de­și atunci nu voiam să îi cred. Fă­ceam eforturi personale și a­chi­zi­țio­nam roboți educaționali, care as­tă­zi sînt niște jucării, de fapt. Unul dintre colegii mei, mai în vîrstă, spunea „Ui­te! Doroftei cară roboți cu gean­ta”. Este adevărat că atunci căram ro­boți cu geanta, dar așa am pornit, cu roboți din materiale plastice. A­poi, în 2002, a fost primul robot pă­șitor creat în laboratorul nostru de a­i­ci, împreună cu studenții de la spe­cializarea mecatronică. După pă­re­rea mea, atunci studenții erau mai en­tuziasmați decît acum. Nu am pu­tut face față eu să-i accept pe toți cei care doreau să contribuie la acel pro­iect, unii chiar s-au și supărat. A fost un proiect pe care l-au prezentat la se­siunea cercurilor științifice stu­den­țești din luna mai. Începînd cu a­ce­la, în fiecare an a mai apărut cîte o ju­că­rie, și încă o jucărie… În anul 2008, am reușit să facem și o achiziție mai importantă, cu ajutorul Mi­ni­s­te­ru­lui Învățămîntului, avînd o valoare de cir­ca 300.000 euro. Atunci, am a­chi­ziționat roboți profesionali. Dar al doi­lea laborator, cel de roboți mo­bi­li, este construit din forțe proprii.

Este nevoie de talent în inginerie?

Este nevoie de un pic de pasiune, ca în orice altă profesie. Da­că nu îți place ceea ce faci, nu poți să ai rezultate bune.

Ați avut momente în care ați clacat și ați spus că, poate, ingineria nu este pentru dumneavoastră?

Poate că au fost momente în ca­re am spus că aș fi putut să fac și al­te lucruri pentru a schimba ceva în so­cietate, dar ingineria mi-a plăcut din­totdeauna. Poate că am avut șan­sa să aleg, fără să-mi dau seama, un domeniu în care poți să palpezi, să simți ceea ce construiești, spre de­o­­sebire de alte domenii, unde fe­no­me­nele respective nu pot fi palpa­te. Însă, în ingineria mecanică, poți să pal­pezi și să vezi îndată ceea ce con­cepi și realizezi.

Cu ce ați fi înlocuit ingineria?

Băiatul meu a urmat Ar­hi­tec­tu­ra și probabil că mi-ar fi plăcut să stu­diez acest domeniu. Sau, poate, aș fi studiat avocatura, deși nu sînt un bun orator și nu știu cît m-ar fi ajutat acest aspect pentru a deveni un bun avocat. Pe lîngă aceasta, sînt o per­soa­nă destul de strictă, iar acolo tre­buie să te adaptezi, să faci com­pro­mi­­suri, pentru a putea sa-l aperi și pe cel vinovat.

Eu aș avea teamă să mă las pe seama unei mașini autonome

În viziunea dumneavoastră, care sînt următoarele meserii sau domenii în care vom vedea cel mai rapid val de disponibilizări odată cu dezvoltarea roboților?

Nu cred că așa trebuie să privim aplicarea robotului în diverse do­me­nii, pentru că acum robotul nu își gă­sește aplicare numai în industrie. Da­că e să ne referim doar la industrie, robotul, dimpotrivă, pentru cei ce se adaptează, nu face decît să le îm­­bunătățească nivelul de viață. Prin introducerea unui robot, angajatul res­pectiv, perfecționîndu-se, își poa­te îmbunătăți condițiile de muncă, con­tinuînd ca o persoană care su­pra­veghează sistemul de producție, ne­fiind nevoit să mai desfășoare o mun­că manuală. Acesta se poate per­fecționa și poate contribui la pro­gramarea acelor roboți. Pot fi dis­po­nibilizați cei care nu sînt capabili să se perfecționeze sau, pur și simplu, nu acceptă ideea aceasta, că pot e­xis­ta roboți care să le ușureze munca. Dar momentan există, de exemplu, restaurante în care servirea se face doar de roboți, nemaifiind nevoie de chelneri.

Este adevărat, dar dacă e să pri­vim o secție de producție din in­dus­tria autoturismelor, de exemplu, da, vom vedea foarte puțini oameni în sec­ția respectivă. Nu știu care va fi do­meniul în care omul va dispărea pri­ma dată din peisaj, dar trebuie să avem în vedere și faptul că ne lo­vim, din ce în ce mai mult, de lipsa for­ței de muncă. Poate nu credem, dar a­cest fenomen are loc, la nivel mondial. Noi vrem să producem cît mai mult sau să oferim cît mai multe ser­vicii și atunci vrem să fie cineva ca­re să ne suplinească lipsa res­pec­ti­vă. În fine, eu n-aș privi așa robotul, ca pe ceva, cineva, care vrea să ne ia lo­cul.

Deja există primul exemplu de proces în care un motociclist din California a dat în judecată General Motors pentru că a fost lovit de o mașină autonomă. Cu toate astea, accidentele rutiere provocate de om sînt nenumărate. Vedeți un viitor în care o mașină autonomă va fi mai sigură decît una condusă de o persoană?

Doar în momentul în care in­fras­tructura creată va oferi posibilita­tea ca mașina autonomă să func­țio­ne­ze ca un adevărat robot. În condițiile de astăzi, nu. Eu, spre exemplu, aș a­vea teamă să mă las pe seama unei ma­și­ni autonome. N-aș avea în­cre­de­re deplină într-un astfel de sistem. Un vehicul autonom ar trebui să aibă mai multe sisteme de siguranță, a­șa cum se întîmplă în aplicația ro­bo­tu­­lui în chirurgie. Acolo există astfel de sisteme, astfel încît, în momentul în care unul se defectează, intră în func­țiune celălalt, pentru că la ro­bo­ții folosiți în chirurgie apare perico­lul de a se produce un accident, în loc de a rezolva o problemă me­di­ca­lă.

Nu mă consider un profesionist în robotica mobilă, ci vorbesc ca o per­soană ce cochetează cu aceasta din perspectiva ingineriei me­ca­ni­ce, nu ca automatist, dar, în mo­men­tul de față, luînd în considerare in­fra­s­tructura existentă, n-aș avea în­cre­dere deplină într-un autovehi­cul au­to­nom. Personal, am avut acces la produse realizate în laboratoare a­ca­demice, însă cercetările de vîrf, din punc­tul meu de vedere, au loc la ni­velul unor companii care au a­pli­ca­ții spațiale, aplicații militare, unde se investesc mulți bani și, într-a­de­văr, acolo cred că se poate vorbi și des­pre așa ceva.

Ați menționat importanța sistemelor autonome în domeniul chirurgiei. Ce alte domenii credeți că ar avea cel mult de cîștigat de pe urma robotizării?

Robotica o găsim momentan în cam toate domeniile, începînd de la jucării pentru copii și pînă la ro­bo­ți pentru curățenie în casă. În sfera ser­viciilor, cred, are loc o dezvoltare mai amplă decît în zona in­dus­tri­a­lă.

Ar trebui să fin atenți la ceea ce producem

Mulți oameni de știință, printre care Elon Musk sau chiar Stephen Hawking, au vorbit despre potențialul pericol al inteligenței artificiale. În ce măsură considerați avertismentele lor întemeiate, avînd în vedere avansul galopant în domeniile inteligenței artificiale și al roboților?

A fost o vreme în care eu spu­neam că nu se va ajunge la situația în care va trebui să ne temem de ro­boți. Luînd în considerare însă ceea ce spu­neți acum cu privire la in­te­li­gen­ța artificială, în momentul în ca­re vom crea un robot capabil să se a­utoperfecționeze, s-ar putea să ne gîn­dim foarte serios dacă nu cum­va, într-o zi, ar trebui să fim atenți la ce­ea ce producem și, dacă nu cumva, ar trebui să ne fie teamă de aceste sis­teme tehnice. Dar, în prezent, nu cred că sîntem capabili să creăm a­se­menea sisteme, cu informațiile pe ca­re le am eu și la care am acces.

Faceți parte din Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), dar această instituție are acum mai mult o funcție simbolică. Ce se plagiază în domeniul ingineriei?

Am făcut parte din acest consi­liu și în anul 2011, dizolvat în anul 2012, tocmai din cauza unor acuzații cu pri­vire la plagiatul teze unei per­soa­­ne aflate atunci în vîrful ierarhiei. A­tunci am dispărut din consiliu, iar ul­terior, în 2016, cînd s-a format no­ul consiliu, aplicîndu-se aceleași prin­­cipii ca în anul 2011, avîndu-se în vedere criterii pur profesionale, am fost inclus din nou.

Spuneați că are o funcție mai mult onorifică, dar noi ne facem trea­ba atît cît trebuie și la nivelul co­misiei noastre nu există probleme în acest sens. Într-adevăr, acuma nu mai ajung în comisiile CNATDCU, și este păcat, dosarele de concurs pen­tru conferențiar și profesor, ci doar tezele de doctorat. În domeniul ingineriei, plagiatul este mult mai scă­zut decît în științele umaniste, spre exemplu. Unde, poate, e mai greu să vii cu ceva inovator, pentru că teza de doctorat asta înseamnă, să vii cu ceva în plus față de ceilalți, nu neapărat să faci o gaură undeva, în cer. Au fost și la comisia noastră u­ne­­le dosare privind suspiciunea de pla­giat, dar acuzațiile respective nu au fost confirmate. În inginerie, se poa­te plagia o soluție tehnică, un mo­del matematic ori rezultate ex­pe­­rimentale, dar toate acestea pot fi pla­giate cu mare dificultate, astfel în­cît să nu fie descoperite.

Ce v-a dezamăgit la ingineria românească?

Îmi este greu să spun, pentru că, în general, încerc să-mi fac treaba și eu cred că am reușit să o fac cum tre­buie pînă în momentul de față. De­pun eforturi să o fac la fel și în conti­nuare. Eu privesc ingineria ca pe ce­va care mi-a oferit plăcere, în sensul că îmi place să găsesc soluții teh­ni­ce noi, să inovez – și am cîteva ­bre­vete în acest sens. Din punctul meu de ve­dere, a inova nu este ceva dificil da­că ai ceva imaginație, cunoștințe teh­nice și timpul necesar.