Constantin Iftime: Eu nu pot gîndi bine dacă nu scriu cu pixul, la calculator parcă scriu mecanic și nu dezinvolt

Jurnalist, eseist și poet, Constantin Iftime a început să guste din lumea literară încă din copilărie la îndemnul profesorului său din școala generală. Deși nu se vedea în ipostaza de autor, a luat numeroase premii, iar acest fapt l-a încurajat pentru ca mai apoi, în perioada liceului, să devină renumit pentru poezie. În ciuda faptului că a terminat o facultate cu profil real, în 1990, a debutat ca jurnalist în ipostaza de membru al „Grupului teribil de ziariști” la Botoșani. Prin revista „Atitudinea” a zdruncinat presa românească și în schimb, aici a primit o lecție dură și a fost concediat. După zeci de ani distanță de la acea perioadă gri, Constantin Iftime a venit la Iași pentru a dezvălui publicului printr-un volum de poezie că secretul succesului său se datorează, în mare parte, și mediului în care a fost crescut.

În clasa a VII-a am început să citesc zilnic, cu program, între 50 și 100 de pagini

Ce rol a avut literatura în viața dumneavoastră?

M-am decis să mă îndrept spre literatură relativ tîrziu, începînd cu clasa a VII-a. Sigur că sună poa­te ciudat pentru un tînăr acum, dar la vremea mea, trebuia să mă decid între două lucruri pentru că îmi plăcea și profilul tehnic și îmi plăcea și literatura. Aveam un profesor de școală generală care avea două facultăți, în contextul în care toți profesorii aveau doar liceul. Profesorul meu de literatură terminase filologia și era student la filosofie și începînd cu clasa a V-a îmi dădea să scriu compuneri și îmi spunea „tu ai să devii scriitor”. Eu nu prea credeam în treaba asta, era cam ciudat acest vis, mi se pă­rea prea mult și încercam să fac alte lu­cruri, de aceea mă orientam că­tre profilul tehnic. Pot să spun că am inventat un motor electric, por­nind de la soneria electrică care îmi era predată în clasa a VII- a la electrici­ta­te. Din clasa a VII-a am decis să mă ocup de literatură și în anul acela am luat premiul I pe țară la „Tinere con­deie – proză”. Am luat premiul cu o povestire despre un bătrîn care a orbit într-o închisoare. Mai tîrziu am văzut că în povestirea aceea erau interesante dialogurile și descrieri­le. Atunci am început să citesc zilnic, cu program, între 50 și 100 de pa­gini. În timpul liceului, am venit la Negruzzi, la Iași, dar aici pentru că nu aveau umană m-am transfe­rat la liceul meu din Botoșani. Pro­fe­sorii de acolo nu m-au lăsat să mă duc la umană pentru că mi-au zis că acolo sînt golani și am făcut în continuare reală.

În 1990 ați realizat primul ziar post-decembrist la Botoșani – „Atitudinea”, alături de Viorel Ilișoi, Dinu Buceceanu, Constatin Cristescu – „Grupul teribil de ziariști”. De unde a pornit ideea aceasta?

E o poveste pe care Ilișoi o știe. În ’87 eram suspect de cancer și am stat șase luni închis într-un spital de boli respiratorii. Se chema bro­șenctazie și slăbisem foarte tare în­cît nu mai puteam să mă ridic din pat. Imediat după revoluție niște prieteni din oraș au venit la mine și mi-au zis că vor să facă o revistă literară al cărui redactor-șef să fiu eu. Eu nu puteam să activez, dar nu puteam să le spun că abia mă ți­neam pe picioare și i-am propus lui Ilișoi să facă un ziar al tineretului și să preia el conducerea. Cred că la vre­mea aceea, ziarul era una dintre ce­le mai bine scrise tinere publicații din România. M-am uitat acum pes­te texte și așa mi se pare că a ră­mas. În februarie 1991 am devenit „obraz­nici”, eu scriam mai dur, deve­ni­sem mai apriat, scriam despre ac­ti­viști de partid, despre realitățile din industria societății. Ilișoi scria opi­nii dure, dădea cu bîta bine și în felul acesta publicația se vindea ca pîinea caldă. Atunci a fost desfiin­ța­tă, eu dat afară, și bineînțeles că am rămas muritori de foame toți. Rămînînd așa vreo trei luni, am stat retras în casă, mi-era și rușine să ies pe stradă deoarece cartea de muncă mi-era închisă cu litera „i”, asta însemna ceva indisciplinar. Așa m-am gîndit să mă duc să caut alte publicații din afară și am venit la Iași unde directorul de atunci Ca­ssian Maria Spiridon m-a luat re­dactor la Timpul.

Cînd am venit la „Timpul”, mi se părea că e prea puțin pentru mine să ajung jurnalist la Iași

De ce ați părăsit Iașul?

După revoluție nu am vrut să părăsesc Iașul. Cînd am terminat facultatea voiam să rămîn aici, dar nu aveam cum pentru că orașul era închis. Cînd am venit la Timpul, mi se părea că e prea puțin pentru mine să ajung jurnalist la Iași. Mi se părea un oraș de provincie și era prea puțin pentru mine. Eu vo­iam să mă duc în București un­de credeam că mă voi simți bine. În prima parte nu m-am simțit bine în capitală, a fost greu să mă adaptez, am avut insomnie timp de cinci luni. Mă duceam noapte de noapte la spitalul de urgență și îmi făceau tot felul de calmante pentru că nu puteam să dorm.

Nu există public de poezie pentru că aceasta este încă un pic elitistă la noi. Ea a rămas cu marca asta din anii ’80, cînd era impregnată de experiențe unor modele moderne însemnate.

Tocmai ați lansat la Iași volumul de versuri „Zlătunoaia pentru toți”. Zlătunoaia este satul dumneavoastră natal. Mai reprezintă astăzi satul o temă pentru poezie?

A fost o provocare pentru mi­ne pentru că, într-adevăr, oamenii oco­lesc această temă care este atît de bine bătută-n cuie, într-un limbaj idi­lico-tradițional, încît e foarte greu să îl dezbîrni, să aduci ceva nou, și foarte mulți eșuează dacă se apu­că. Pentru mine a fost o încercare tocmai de acest fel, să abordez o temă care e greu de abordat, adică să vorbești despre sat. Banal. Acum trebuie să vorbești despre expe­rien­țele tale personale și să fie niște ex­periențe personale ciudate pline de întrebări, de haos. Sigur că aici intervine altă chestiune că am de­pă­șit vîrsta asta. Poate că dacă aveam 20-25 de ani, scriam aceste cărți, dar eram la o altă vîrstă și puteam să-mi concep temele dintr-o anumită perspectivă. În primele mele volume am scris și eu, într-ade­văr, nu despre intimități, des­pre lucruri personale, adică despre aventura personală. Tema satului a fost o provocare pentru mine pentru că rămăsese în urmă o par­te, așa, viscerală, tulbure, care ține de un sat uitat în istorie și care dintr-o dată este împins în modernitatea cea mai mare. Adică țăranii de la mine plecau la munci în Franța, în Germania, și se întorceau acasă cu mașini, făceau case mari, iar casele vechi sînt uitate și abia mai stau acolo părinții lor.
Erau închise 260 de case dintr-o 1000. Apoi au apărut vreo 80 de ca­se noi, niște hardughii făcute pe model de acesta occidental luat vul­gar la vedere. Am vrut să surprind acest sat pentru că este foarte in­te­resant să vorbești despre o lume ca­re se prăbușește cu violență și sa­tul, chiar dacă pare așa de tăcut, la pri­ma aparență el nu vorbește despre ce i se întîmplă. Vii din sat și auzi numai cîinii, auzi chiar uneori și iarba cum crește, cum spune poetul, sau stelele cum crapă bolta cerului dimineața, dar într-un fel, acolo se prăbușește o lume, e un vuiet de ruginituri, de fiare vechi și vuietul ăsta este tare simpatic.

Limbajul meu este unul actual, cu cuvinte noi, cu durități, cu asocieri care sînt aproape imposibile prin mizerabilismul lor, prin urîțenia lor

Nu vă temeți că abordînd tema satului veți ieși din atenția criticii?

Criticii din ziua de astăzi po­ves­tesc literatura, sînt mai degrabă niște impresioniști și au niște șabloane, cred eu. Pe de altă parte, cum am mai spus, nu mă concentrez asupra tematicii sau ideilor, mă concentrez asupra limbajului. Lim­bajul meu este unul actual, este un limbaj proaspăt cu cuvinte noi, cu durități, cu asocieri care sînt aproa­pe imposibile prin mizerabilismul lor, prin urîțenia lor. Tema, într-adevăr sună caduc, dar limba în care o scriu este proaspătă și cred că asta va atrage și cred că critica va semnala acest lucru și-i de-ajuns.

Ați debutat editorial acum doi ani cu un volum apărut la Editura „Tracus Arte” cu care ați luat și premiul Uniunii Scriitorilor. De ce atît de tîrziu?

După cum spuneam, am avut un track cînd am intrat la facultate, eram tînăr poet și la 20 de ani publicasem în toate revistele pentru tineri. Cînd am intrat la Poli­teh­ni­că am avut sentimentul că am pier­dut teren, nu mai puteam să citesc așa mult pentru că trebuia să mă apuc de studiu. Primele trei luni nu m-am dus deloc la școală și am vrut să rămîn repetent ca să prezint în fața părinților un fapt împlinit, „am rămas repetent, deci pot să mai stau acasă”. Dar, pe de altă parte, nu puteam să rămîn repentent că așa era vremea. Dacă mă întorceam, făceam armata doi ani, așa că am făcut doar două luni. Pentru mine era o tragedie să mă gîndesc că voi sta doi ani obligatoriu în ar­ma­tă și din spaima asta n-am mai rămas repetent, dar, mi-am dat sea­ma, că pierdusem ritmul. În mo­men­tul cînd am ajuns la 20 de ani, eram avansat foarte mult în zona asta a poeziei, dar nu puteam să renunț la poezia de tip trăirist și să intru în acea zonă impregnată de modele literare occidentale. Pen­tru treaba asta trebuia să am acces la literatura americană, la poeții relativ actuali și asta însemna că trebuia să fiu la filologie, să am timp să stau. Din cauza asta am zis că am pierdut startul și am renunțat. Cînd am revenit, am citit și am scris poezie cred că vreo zece ani înain­te de a lansa volumul acesta. Am scris vreo trei volume de poezie, asta ca să reiau și să ajung la un anumit ni­vel de meșteșug literar pentru că mi-am zis că asta este șansa mea de a fi un scriitor cu bun meșteșug care cunoaște foarte bine modele li­te­rare și care poate să navigheze foar­te suplu printre idei, concepte de poezie, viziuni.

Nu editura îmi garanteză mie valoarea cărții, ci eu garantez valoarea unei edituri

Astă-vară ați lansat alt volum de versuri la Iași „Elefantul de cîm­pie”, apărut la editura importantă, „Cartea Românească”. Acum ați scos „Zlătunoaia pentru toți” la Edi­tura GRI (Grupul Reporterilor Independenți). De ce ați ales această editură nouă, practic necunoscută, cînd aveați porțile deschise la edituri mari?

Am avut șansa chiar la primul volum, scriind la cele mai importante edituri din România, să pri­mesc scrisori de acceptare de la toate. Nu editura îmi garantează mie valoarea cărții, ci eu garantez va­loa­rea unei edituri. Și atunci mi-am zis că dacă Ilișoi face o editură nouă, îi dau o carte pentru editare și el a fost foarte încîntat de acest proiect. Mai mult, Viorel este un foarte bun redactor. În România, din păcate, calitatea de editor de carte a dis­pă­rut și funcția a ieșit din no­men­cla­tu­ră. Orice carte de poezie cam as­ta are: autor, redactor de carte, co­rec­tor, tehno-redactor. Un redactor de carte este cel care stăpînește cît de cît domeniul și face ob­ser­va­ții bune în favoarea autorului, adi­că îl face să îi crească valoarea căr­ții. Știam de Viorel că este un foar­te bun cititor, iar apoi este un poet foarte bun și aveam impresia că sco­țând la el, voi scoate o carte bună. Și așa a fost, o carte bună din toate punctele de vedere.
Din ce perspectivă privește astăzi un autor publicul de poezie?
E greu de spus public de poe­zie. Nu mai există public de poezie, es­te impropriu spus. Poeții se citesc între ei. Situația nu e numai la noi, este și în Franța la fel. Tirajele sînt cam de 500 de exemplare la noi. Dacă se scot mai multe înseamnă că le dai la unchi, la veri, la mătuși. De fapt, mie Polirom mi-a scos 600 de exemplare, o excepție. La editura Polirom treci printr-un concurs edi­torial, te publică pentru un contract, nu dai bani pentru treaba asta și ei își fac treaba, te promovează, au li­bră­riile lor acreditate, au criticii lor acreditați. Este o mare șansă să pu­blici la edituri precum Polirom sau Cartea Românească, dar din păca­te nu există public de poezie pentru că poezia este încă un pic elitistă la noi. Ea a rămas cu marca asta din anii ’80 cînd poezia era impre­g­na­tă de experiențele modelor cele mai însemnate din perioada modernă a poeziei internaționale. Vorbind pro­centual, cîți cititori sînt la Iași, atî­ția sînt și la București, deci cîți poe­ți buni sînt în Iași, și sînt foarte mulți, atîția cititori sînt. Mai sînt poate pe lîngă ei cei care vor să citească poezie, ori care vor să scrie poezie. Nu poți să scrii poezie dacă nu citești poezie.

Acum mai am ceva de făcut, după experiența scrierii unui volum despre satul românesc, vreau să scriu un volum despre natură. Din punctul meu de vedere, natura cea mai atractivă și cea mai impresionantă. În artă a fost scrisă, foarte curios, de antici, apoi în renaștere natură a revenit proaspătă.

Se vorbește despre o posibilă moarte a presei tipărite și asta din cauza publicului care preferă, mai nou, varianta online, iar tirajele ziarelor au scăzut considerabil. Dumneavoastră v-ați conformat noilor norme de a citi texte de mare întindere pe online sau preferați varianta tradițională?

Eu am rămas pe varianta tradi­țio­nală și ca scriitură nu pot gîndi bine dacă nu scriu cu pixul. Cred că e o sechelă, mi-au rămas pîrghiile în cap și nu le pot dezbăra ca să intre în calculator. Cînd scriu la calculator, parcă scriu mecanic și nu scriu dezinvolt. Sigur că scriu pă­trun­zător, scriu logic, dar nu scriu inspirat, cuvintele n-au ușurința ins­pirației, mai degrabă scriu cu pi­xul. Citesc texte pe Internet, dar nu ci­tesc texte lungi pentru că obosesc repede. Eu citesc foarte atent un text. Citesc zece pagini și vreau să mă gîndesc, să mă răstorn în sca­un, cartea o pot închide, pot să și revin foarte ușor că știu la ce pagină. O perioadă am făcut însemnări pe carte, acum nu mai fac, nu știu de ce, dar eu am însemnări pe caiet cu creionul. Am caiete întregi, am va­lize întregi de note și au rămas aco­lo. Trecerea pe Internet este mai degrabă o trecere a literaturii sau a jurnalisticii de tip informațional, pen­tru că rapiditatea cu care cir­cu­lă pe Internet nu poate fi egalată pe hîrtie. Este o experiență nouă pe care o trăiește un cititor tînăr; es­te conectat printr-un text care apa­re pe suport electronic sau pe un ziar electronic într-un timp real cu toa­tă presa lumii. Înainte cînd citeam un ziar din România mă gîndeam, fără să vreau, că această infor­ma­ție este cu două zile în urma ei. Așa, presa online este o presă la timp, este un tip de interconectare. Ne bîn­tuie demonul acesta al comu­ni­că­rii în orb în fața zidului. Cînd citești o carte tipărită, pagina îți dă impresia de fizic. Ai impresia că în spatele ei simți autorul, pe cînd în spatele calculatorului nu vezi pe nimeni. Acolo e o răceală, poți să orbești și să apară boli de astea de însingurat în fața calculatorului, ceea ce nu se poate întîmpla în fața cărților.

Literatura estetică este frumoasă, literatura se ocupă cu frumusețea, se ocupă de suferință, nu de victorii, de crize și nu de succese

Cum reușiți să păstrați granița dintre literatură și jurnalism, două emisfere aparent asemănătoare, dar complet diferite?

Asta este o problemă, o teamă de tinerețe culturală. Momentul ma­turizării scrisului este acela că gra­ni­țele nu mai sînt atît de stricte, deși frumosul în literatură are normele lui, dar sînt norme care stau ca sche­letul și pe el pot s-așez carne. Cînd ai acest schelet în spate, adică cînd întelegi ce este frumusețea și îți in­tră în pori, în trup, atunci tu pe ori­ce gen pe care îl citești sau îl scrii îl poți așeza și în formule estetice. Li­teratura estetică este frumoasă, literatura se ocupă cu frumusețea, se ocupă de suferință, nu de victorii, de crize și nu de succese, se ocupă cu lucruri indecise, nu cu lucruri precise, dar cînd lucrurile astea sînt clare și tu ai experiența cultu­rală ne­cesară, nu te împiedică cu nimic să practici jurnalismul ca pe un exer­ci­țiu de măiestrie al actului scrisului. Scrii un articol cum scrii un ro­man. Într-adevăr, v-am spus, sînt temeri din astea. Eu, de exemplu, acum încerc să scriu un roman și foarte mulți poeți maturi mi-au spus că am greșit și că nu o să mai pot scrie poezie. Cînd se deformează mîna pentru proză, care este un fel de poezie diluată, lungită cu apă, îți dai seama că nu scrii poezie. Acum vreau să văd asta pe viu, da­că într-adevăr voi păți chestiunea asta, dar sînt convins că nu voi reveni la poezie după ce termin romanul acesta și cred că o să-mi iasă un al tip de poezie. Acum mai am ceva de făcut, după experiența scrierii unui volum despre satul ro­mânesc, vreau să scriu un volum des­pre natură. Din punctul meu de vedere, natura este cea mai atrac­ti­vă și cea mai impresionantă. În ar­tă a fost scrisă, foarte curios, de antici, apoi în renaștere natura a revenit proaspătă.

Ați publicat cărți de interviuri, de investigație, de eseuri, de poezie, însă lipsește de pe raft cartea de proză. De ce?

Am vreo două romane începu­te, nu le-am continuat, erau o cons­trucție și le-am lăsat neterminate pentru că aveam neconsumată o ex­pe­riență a limbii. Poetul este, mai ales, un mare consumator al limbii, al focurilor, al energiilor ascunse ca­re ies din ciocnirea cuvintelor, efec­telor ciudate, uneori inexplicabile. Poetul așază cuvintele în diferite feluri, cu o anumită cursivitate, fă­cîn­du-le să curgă ca într-un cîntec. Eu aveam această experiență neter­minată. Acum, terminîndu-mi pof­ta asta, cum s-ar spune, aș vrea să scriu liniștit proză, adică să mai tem­perez focul limbajului și să mă apuc de construcții. În roman contează foarte mult cum pui două lucruri unul lîngă altul, de aia iese spectacol din așezarea a două lucruri unul lîngă altul. Sper să-mi iasă și dacă îmi iese sînt salvat, am scris și roman. Am boala de a scrie un eseu despre romanul modern, adi­că un roman care să pornească de la analiza Flaubert la analiza Kaf­ka. Am 5.000 de fișe făcute pe treaba asta, am publicate prin r­e­vis­te literare de genul acesta de eseu, dar îmi trebuie cam un an să le topesc și să fac textul acestui eseu. Un eseu chiar dificil în care mă com­plic. Literatura de la Flaubert se du­ce un pic către psihologism, Kafka găsește un artificiu, găsește un tip, o formulă care salvează proza nu­mai de aventura psihologică și revi­ne iar la ontologic, adică la des­cri­e­re de lucruri, nu de explicat lu­cru­rile. Aș vrea într-un fel să am și experiența asta.