Radu Afrim: Eu pot să fug în toiul nopții dintr-un teatru, dacă spectacolul nu merge

De obicei aici se auzea jazz sau pian. Acum se aude Gabi Luncă și alături, la altă masă, patru indivizi trîntesc sticla de Jack printre pahare. „Oare să plecăm?”, îmi spune fără măcar să-și micșoreze pupilele și fără să judece. Radu Afrim vorbește aproape în șoaptă, în așa fel încît vocea lui nici nu se împletește, nici nu se scufundă în zgomotul de fond țipător. A fost un copil teribil al teatrului, dar după ce a regizat peste 45 de spectacole nu-l mai ia nimeni la rost pentru „extravaganța” și „nebu­nia” cu care și-a pecetluit mereu arta. În Teatrul Cub, a scuipat pene și puf, în fiecare seară, alături de îngerii din „Down Way”, premiera de săptămîna trecută a Naționalului Ieșean. Timp de o lună, a respirat puf de aripi smotocite, tot închipuind povești de oameni slabi. De înger.

OPINIA VECHE: Cum ai de­ve­nit „omul mării”?

RADU AFRIM: Cred că e ceva ca­re ține de nostalgie în asta. Mer­geam prin ’74 – ’75 cu părinții la mare. Iar mie îmi plăcea enorm să mă pierd pe plajă. Ei mă căutau întotdeauna, dă­deau anunț la Radio Vacanța și mă găseau doar cu greu, fiindcă plecam me­reu foarte departe. Dar știi, eu nu pot înota. Deci îmi place marea la ne­bu­nie și eu tot nu știu să-not! Dar nu e nimic paradoxal în asta. Stau în apă ore întregi și merg pînă foarte departe. Nu e un paradox, ci doar plăcerea riscului extrem. Iar peste nostalgia asta s-au brodat toate re­fe­rin­țele culturale ale spațiului deschis, în­tins și dezmărginit, din pictură și litera­tură. Poate și asta o fi tot o nostalgie. De fapt, știu clar cînd a început nostalgia spațiului nesfîrșit. Eram în armată – fiindcă am făcut armata un an și patru luni. Acolo mă trezeam în fiecare di­mi­neață, foarte devreme, la patru, și por­neam în Bărăgan la cules de ce era pe acolo – porumb sau orez. Niciodată nu mai văzusem orezării. Nici pînă atunci și nici de atunci încolo. Îmi amintesc foarte clar aerul acela de dimineață și cum culegeam orezul, eu care nu puse­sem mîna pe-o seceră niciodată pînă atunci, iar cizmele erau găurite și plo­ua peste noi. Era ca la chinezi. Nicio­dată nu păreau să se termine bălțile și rîndurile acelea de orez.

O.V.: Ploaie, cizme găurite și rînduri nesfîrșite de orez. Fac parte dintr-o nostalgie sau dintr-o fobie?

R.A.: Păi nu era nimic chinuitor în asta. Eram tînăr în primul rînd. La 18 ani poți să faci multe lucruri. N-am luat-o niciodată ca pe o penitență. Erau momente în care puteam să mă gîn­desc în voie, în care eram liber să fac planuri, să proiectez vise în viitor. Era, cumva, poetic. Eu cîntam, îi înveseleam pe ceilalți, făceam scenete de tea­tru. De atunci, nu-mi place să mai intru între actori. Dar pe vremea aceea interpretam ro­luri, dădeam mini-spectacole și chiar mă bucuram de ce mi se întîmplă. Îmi amintesc cum trebuia să mergem să împădurim niște dealuri de nisip în ju­dețul Ialomița. Erau niște dealuri seci și spiralate, iar noi săpam niște gropițe pînă în vîrf, ca să plantăm copacii în ele. Totul era plan, o întindere nes­fîrșită din care apărea brusc o formă- spirala aceasta nisipoasă care se ridica deodată, cumva ca Babel-ul lui Bruegel. Eu am niște nostalgii din as­tea care poate par sămănătoriste, dar nu sînt. Eu zic că sînt metafizice.

Ilustratele din copilăria mea erau mai bune decît primul original de Magritte pe care l-am văzut

O.V.: Te-a speriat vreodată să fii la cheremul propriei imaginații?

R.A.: Eram la cheremul minții me­le și-al vinului pe care ni-l aduceau ță­răncile și-l vindeau soldaților mai ief­tin. După ce terminam treaba, ne adu­nam toți, beam vinul acela și priveam în jur. Eu eram foarte mar­cat de picturile lui De Chirico și un fan al suprarealismului. Toți supra­re­aliștii au asta: teren arid, spațiu întîns din care țîșnește cîte o formă și cer albastru.

O.V.: De ce te-ai „lepădat” de pictură și poezie?

R.A.: Eu nu mai pictez și nu mai scriu poezii poate fiindcă le-am integrat în teatru. Dar de suprarealism m-am despărțit în Bruxelles, cînd am vă­zut prima dată un original de Magritte. În liceu, cînd am ajuns la ceea ce se numea pe atunci „Sesiunea de comunicări științifice pentru elevi”, un soi de olimpiadă pe țară, știi cum se chema lucrarea mea? „Metafizica la Bacovia și De Chirico”. Ruxandra Cesereanu, căreia i-a plăcut, mi-a dat niște ilustrate pe care le-a adus ea din Spania, cu toate picturile suprarealis­te. Eu am pătruns cu toată ființa mea în ele. Dar, cînd m-am apropiat de pînză, originalul lui Magritte mi s-a părut că are o pictură foarte prost executată. Și nu m-a mai interesat. Ilustratele din copilăria mea erau mai bune. Mie îmi păreau mai adevărate. Am început să simt în suprarealism pu­țină falsitate, puțină fabricație, pu­ți­nă artificialitate și m-am desprins de el. Abia apoi am descoperit pictura adevărată. Atunci am descoperit prerafaeliții, tot în Bel­gia, unde ajun­se­sem cu o bursă de stu­diu, cînd eram student la Filologie.

O.V.: Și n-ai călcat la nici un curs…

R.A.: Nu, nu. N-am fost deloc la ore cînd am plecat cu bursa aceea. Nu-mi plăcea nimic. Toate obiectele erau le­gate de gramatică și de lingvistică. Eu cînd am ales Filologia, am făcut-o pentru partea literară. În Belgia, totul părea o ma­te­ma­tică. Era prima mea ieșire în Euro­pa și nu m-am dus la nici un curs. Mergeam la malul Mării Nordului și vizitam muzee, în schimb. Am avut noroc de co­legul cu care plecasem. El mi-a făcut toate proiectele, în locul meu și am putut să mă întorc în țară, că altfel, n-aș fi putut să promovez. Mi-am dat seama atunci că n-o să apuc pe drumul ăsta. Firește, la Filologie erau oricum mai multe fete, decît băieți, dar erau totuși opt în grupă și toți au făcut carieră în domeniul ăsta. Eu mi-am dat seama că nu sînt la fel de bun ca ei și că trebuie să mă îndepărtez, să merg altfel. De asta am făcut și Facultatea de Teatru (regie), tot în Cluj, la Babeș – Bolyai.

Sînt bucolico-pășunist sau sămănătorist, dar mi-am format singur o mitologie a cîmpiei

O.V.: Spectacolele tale au tot pri­mit etichete precum „oniric” sau „fantastic”. Te-ai apropiat vreodată de vise cu o curiozitate „științifică”?

R.A.: Nu. Niciodată. Cînd eram adolescent, nu mă apropiam de ele ca să le înțeleg, să le notez sau să le anali­zez din teamă și din grabă. Acum nu fac asta din lipsă de timp. Și din teamă. Teamă și atunci și acum, înțelegi ce vreau să spun? Acum s-au adunat și mai multe fobii care pe-atunci, în co­pilărie nu existau. În piesa de-acum, Down Way, sînt doi orbi care spun că visează. M-am întrebat, oare ce visea­ză orbii din naștere? Ce figurație au, ce anume, cum anume visează? N-am un răspuns la asta. Eu visez, dar spectacolele mele nu sînt făcute din vise. Imaginile din spectacol le construiesc din priviri, împreună cu viața pe care-o am în față și care vine dinspre actori. Dacă în timp ce lucrez, se întîmplă să mai primesc unele mesaje de undeva, fiindcă lucrez cu astfel de mesaje și energii a căror sursă nu o știu și nu o găsesc și nu vreau să o știu, atunci sînt foarte fericit. Dar se întîmplă uneori să lucrez la unele proiecte și totuși să nu fiu în conexiune cu ceva… să-i spun un „ceva metafizic”.

O.V.: Tot din teamă nu vrei să știi de unde vine „ceva-ul metafizic”?

R.A.: Tradiția spune că dacă ai afla, ai opri miracolul, că ai distruge minunile. Dar nu știu dacă e așa. N-am de unde să știu. Mi-ar plăcea să stau jumătate de an cu mine, să văd ce-i în mine. Dar asta e o formă de egoism, de narcisism în care te îndrepți asupra ta și descoperi cine ești, de unde vii, ce-i cu visele tale… Mi-ar fi puțin rușine de mine să fac lucrul ăsta, să fiu atît de egoist.

O.V.: Cum reușești să-ți tempe­rezi curiozitatea de-a experimenta „lu­mea de dincolo”?

R.A.: De fapt, nu am întîlnit oa­menii care să mă conducă, care să mă inițieze. În spectacolele mele eu sînt cel care conduce, care creează lumi imaginare, pa­radisuri artificiale, dar în altfel de ex­periențe am eu nevoie să fiu condus. Ade­vărul e că mi-am dorit foarte mult la un moment dat și chiar am căutat în Bu­cu­rești oameni care să știe să facă șe­dințe de spiritism. Sin­gur, nu pot să mă arunc în astfel de forme de trăire. Și deocamdată, n-am în­tîl­nit pe nimeni care să mă inițieze într-o experiență în care să nu fie prea multă impostură. Dar, pe de altă parte, nici un pre­ot, de pildă, în care să cred, care să-mi fie „duhovnic”, n-am întîl­nit.

O.V.: Magia locurilor cine te-a învățat să o simți?

R.A.: Singur mi-am dezvoltat sensibilitatea asta. Toți bunicii mei sînt de la țară. Dar ei îmi spuneau povești despre exodul evreilor, despre felul în care trăiau oamenii în timpul războiului. Unul dintre bunici, care ar fi trăit și acum dacă n-ar fi avut un ac­cident cu propria vaca, ar fi avut 100 de ani. Dar, bunicii dinspre mamă, în anii ’40 au trăit foarte mult în București, fiindcă pe atunci țăranii din Ardeal se duceau acolo să facă bani. Iar bunicul a fost un fel de servitor la Iorga. Despre asta îmi povesteau ei, despre oameni, nu despre magie și creaturi mitice. Dar mi-am format eu singur mi­tologia și mi-am creat propriile me­le năluci și ființe fantastice de cîmpie. Gîn­dește-te că eu mi-am petrecut co­pilăria în carul cu fîn, că pentru a ajunge în satul bunicilor trebuia să trec peste o cîmpie cu bivoli negri și mari, iar cîmpia era împînzită de bălți adînci! După ape și bivoli, ajungeam în pădure, iar dincolo de pădure se afla casa bunicilor! Iar sînt bucolico-pă­șu­nist sau sămănătorist, dacă vrei. Dar eu m-am sofisticat abia mai tîrziu. Am trăit locurile acelea cînd eram copil și le-am simțit cu toată ființa ca fiind magice în mine.

În armată am auzit prima dată o femeie înjurînd

O.V.: În unul dintre spectacolele, „omul-pernă” trezea copiii spre suicid. Crezi că un copil poate să-și do­rească să moară?

R.A.: Acela era un spectacol so­cial, despre copiii care se sinucid fiind­că părinții lor sînt plecați în Occident, la muncă, iar ei rămîn singuri acasă și se sinucid de dorul mamei sau al tatălui. Dar nu cred că moartea ține de vîrstă. Îmi amintesc și acum de o colegă de-a mea, era blonduță și cu părul scurt, care s-a sinucis în clasa a doua. S-a otrăvit. N-a fost un accident. Toată lumea așa știa, că s-a sinucis și bineînțeles că toată lumea acuza. În anii aceia, să te sinucizi era considerat un gest extravagant pe care toată lu­mea îl acuza. Firește, nu e un gest de lăudat, dar pe atunci, oamenii acuzau teribil și nu existau păreri împărțite ci numai incriminare. Eu eram emoționat și nu înțele­geam mare lucru din moartea aceea. Pur și simplu, într-o zi, cînd am intrat în clasă, pe locul unde ar fi trebuit să fie ea, se afla un buchet de flori. Apoi am aflat că s-a sinucis. Mai tîrziu, în adolescență, o altă prietenă s-a sinucis cu verde de Paris. Așa am aflat eu de verdele de Paris, că pînă atunci nici nu auzisem. Sînt cazuri reale, întîlnite de mine. Copiii se sinucid. Pe atunci pre­sa nu vorbea despre așa ceva, fiindcă firește, „înainte de revoluție nu s-a sinucis nimeni”. Nu erau copii care să fi fost „contaminați” în vreun fel de gîn­dul acesta prin filme sau prin presă. E clar că sinuciderea n-are nici o legătură cu vîrsta! Copiii pot să-și dorească să moară și chiar să se omoare. Sinu­ci­de­rea nu are limită de vîrstă.

O.V.: Cît de devreme ai desco­pe­rit violența?

R.A.: Chiar a spus cineva, așa, răutăcios, că „tu sigur ai fost abuzat în copilărie”. E adevărat că eu n-am cu­noscut violența decît tîrziu. Prima dată am descoperit-o în armată. Atunci am văzut pentru prima oară o femeie în­ju­rînd. Nici nu credeam pînă atunci că o femeie poate să înjure. La televizor nu se dă­dea, iar la cinematograf nu mă duceam să văd filmele pe care le vizionau co­le­gii mei. Eu eram altfel decît ei – îmi plăcea „Pas în doi”, de Pița, de pildă, care era cu cîteva niveluri de în­țe­le­gere mai sus. Și acum, cînd aduc vio­lența în spectacolele mele, nu e una ca­re crește în gangsteri, de exemplu, ci o violență a oamenilor slabi, care nu știu sau nu pot să trăiască altfel. Acum îmi amintesc însă că în Beclean stă­team la bloc; și la etajul de deasupra locuia o fetiță pe care zilnic o băteau pă­rinții ei. Eu auzeam întotdeauna cum fuge dintr-o cameră în altă și o auzeam cînd cădea, îi auzeam traseul, cum încerca să scape. În felul acesta, am presimțit și eu violența. Spun presimțit, fiindcă n-am simțit-o direct, ci mereu actele violente se petreceau undeva, nu foar­te aproape de mine.

O.V.: Ai fi vrut vreodată să fugi cu circul?

R.A.: Cu circul?! Nu! Dar nici n-am văzut decît o singură dată un spectacol de circ. Atunci a fost o experiență onirică pentru mine. Eram mic. Nici nu mai știu dacă ce-mi amintesc e fabulație sau amintire a unei realități. Am văzut-o atunci pe Tereza, femeia cu gîtul de șase metri. Amintirea ei am folosit-o într-un spectacol pe care l-am montat la Odeon, împreună cu Ada Milea – „De ce fierbe copilul în mămăligă”. E o amintire magică! Era și un iluzionist care folosea, desigur, un joc de oglinzi. Dar ce să știe copilul de mine despre jocurile de oglinzi?! Mă fascina orice vedeam! Dar nu voiam să fug cu circul. Eu îmi făceam propriul circ acasă: aveam animăluțele mele și oamenii în miniatură pe care-i puneam să intre în tot felul de povești. Chiar scriam reviste mici despre ele. Eram în I – IV cînd făceam cu pixul, carioca și creionul revistuțe cinema și scriam despre vedete care erau, firește, omuleții si animăluțele mele. Și desenam, desigur! Erau reviste ilustrate. Desenam foarte frumos. Am făcut după aceea, Liceul de Artă, dar mi-am spus: „Afrime, oprește-te că n-o să le poți face pe toate și-o să rîdă lumea de tine!” Eu și acum, cînd sînt nervos, la repetiții, mă apuc și desenez pe un colț de hîrtie ca să mă calmez.

Mă devorează actul de a lua decizii

O.V.: Îngeri ai salvat?

R.A.: Nu. Nu cred c-am salvat ni­ciodată îngeri. Acum, în Iași, am dezvoltat o altă relație, un altfel de în­țelegere a îngerului, care, de obicei, e un element dulceag și în literatură și în artă. Îmi place să cred că spectacolul ăsta, Down Way, a schimbat ceva în mine. Am fotografiat în Iași toți în­ge­rii din cimitir. N-aveți prea mulți, dar știți că sînt printre cei mai frumoși din cimitirele Europei? Eu n-am salvat de la moarte, dar poate am ajutat să meargă mai departe, printre oameni un înger. Alții poate-au salvat. Eu s-ar putea să fi trecut pe lîngă ei, fără să-i văd, fiindcă îngerii nu strigă după ajutor. Nu strigă fiindcă n-au voință, știi? Asta scrie în toate tratatele. Sînt buni executanți, dar n-au voință. Sînt abulici. Oameni-îngeri, adică neîntinați, neîn­rău­tățiți de lumea asta, am întîlnit, să știi. Poate am ajutat oameni, să se re­găsească sau să se reinventeze. Dar n-am făcut niciodată sacrificii extre­me. Nu am făcut acte de caritate, ci am ajutat altfel, ființial. Dar lucrul ăsta nu poate fi spus. E vulgar să spui tu în­suți: „Am ajutat oameni”. Alții pot spune asta despre tine. Oricum, n-am zis nimănui „hai să te-ajut”, dar am oferit. Despre asta e vorba. Dar e, ori­cum, ceva egoist în fiecare dar. Eu am oferit ceva trupei din Iași, dar mi s-a întors afecțiunea. Întotdeauna primești în schimb, dacă oferi, așa că nu e un gest pur, altruist.

O.V.: Ai întîlnit oameni care să te dezlege, să te împingă să te desprinzi de ei, ca să-ți urmezi calea?

R.A.: Mircea Zaciu a făcut asta. El mi-a dat cel mai valoros sfat pe care l-am primit și chiar l-am urmat. Mi-a spus: „Fugi, Radule, din Cluj, fugi de aici și chiar mai departe, din țară, fugi cît mai departe!”, și chiar așa am făcut. Clujul devenise foarte conservator și foarte rigid. Oamenii deprinseseră men­­talități foarte stricte iar el, deși avea prieteni printre academicieni și profesori, se simțea mereu res­tric­țio­nat și limitat. În lumea aceasta, acade­mică, desigur că există și multă artificialitate, așa că el se simțea foarte singur. Nu avea cu cine să împărtășească unele emoții, unele idei sau concepții fiindcă prietenii lui erau foarte rigizi și conservatori. De altfel, eu mi-am dus mulți prieteni în casa lui, să-l viziteze. Nu știu dacă mi-a spus să plec din altruism, fiindcă, de pildă, se supăra da­că trecea o săptămînă fără să-i vor­besc sau fără să-l vizitez. Și nu mai vor­bea cu mine. Era ca un copil. Dar înafară de el și de profesorii mei din liceu, care mi-au spus și ei, să plec din Beclean, ca să mă dezvolt, n-am în­tîl­nit oameni care să mă elibereze așa, ne-egoist.

O.V.: Ai rezista să prinzi rădăci­ni?

R.A.: Bunicul meu îmi spune: „Radule, găsește-ți și tu o slujbă de bi­rou, să mai stai și tu pe lîngă casă.” Eu îi răspund mereu că „bine, am să-mi caut”, dar nu cred că pot trăi „în­­ră­dă­ci­nat”. Deși acum îmi fac o casă, acolo, în Beclean. Și asta înseamnă ceva. Mă tem să ma gîndesc ce înseamna. Dar e adevărat că nici nu grăbesc lucrările. Și asta în­seam­nă, iarăși, altceva. Probabil că nici nu trebuie să prind rădăcini. Eu fug ușor uneori, din mijlocul unui spec­tacol care nu iese, din mijlocul unei relații care nu merge. Simt o anumită dulceață eminesciană a renunțării, dar mă de­vorează actul acesta, de-a lua o de­ci­zie. Mulțumesc oricui care ia hotărîri în locul meu. Sînt un geamăn clasic. E cumplit să iau decizii – de la a alege un text, la a mă hotărî să plec cu trenul într-o anumită zi. Dacă îmi spune cineva: „Afrime ești obligat să faci un spectacol acum” eu sînt cel mai fericit. E foarte greu să spui „Nu!” și de multe ori am spus „Da” și am greșit fundamental și continui să spun „Da” greșind fundamental. Eu pot să fug noaptea dintr-un teatru dacă spectacolul nu merge, pot să nu lupt deloc pentru o relație și știu că asta aduce foarte multă suferință celor din jur, așa că nu o fac cu lejeritate. Eu sînt destul de stîngaci în a oferi afec­țiune. Nu știu cum să ofer în viața ci­vi­lă, și atunci dăruiesc exclusiv aproape prin actul ar­tistic.

O.V.:Asta nu te face singur?

R.A.: Nu mi-e frică de singurătate. De altele, da. Acum zece ani aș fi spus că nu-mi este frică de nimic. Am întîlnit oameni cărora nu le era frică de nimic și erau foarte fericiți și confortabili cu societatea și cu ei înșiși fiind așa, suficineți prin ei înșiși. Nu mă îndoiesc că se poate. Deocamdată mă simt bine cu mine, pe fugă. N-am luat-o razna, nu m-a schimbat succesul. Adică deși sînt cum­va, profesional, în top, am rămas nea­tins, așa cum eram și înainte. E drept că nici n-am întîlnit vreodată o cone­xiune din asta, de lungă durată, în care să simt o împletire metafizică, organi­că, fără de care să mă simt incomplet. N-am simțit niciodată că singur n-aș fi întreg. Dar nu m-am însingurat vreodată, nu de singurătate mi-e frică. Poa­te că m-am adaptat și-am dezvoltat o formă de comuniune în care pot să comunic foarte bine și foarte intens numai pe perioade scurte. Apoi am nevoie să fiu un pic singur și iar pot să comunic foarte bine și tot așa. Deja am o vîrstă și mă cunosc: știu că siguranța excesivă nu mi-ar face bine. Dar n-am nimic din personajul romantic prins în­­tr-un turn de fildeș și condamnat la singurătate. Poți să-i zici „surogat”, dacă vrei, dar eu ajung să am o relație din aceasta, de osmoză afectivă, cu tru­­pa cu care fac un spectacol. Gîn­dește-te că viața mea se petrece între patru spectacole pe an. Uneori cone­xiu­nea e mai slabă, alteori mai puternică, dar în interiorul acelui laborator în care creăm lumi imaginare, fiindcă ne jucăm cu toții de-a micii dumnezei, se produce acestă formă de osmoză emoțională, afectivă. O fi un balon de săpun, o minciună care se sparge imediat dupa premieră. Fiindcă astea nu sînt „vorbe goale”, după premieră chiar se produce un gol teribil. De asta amîn plecarea dintr-un loc sau evit să merg uneori chiar la premieră, ca să nu trec prin experiența sfîrșitului. Sigur că dau telefon după aceea ca să aflu dacă spectacolul trăiește, dacă n-au murit per­sonajele. Dar nu dacă trăiesc personajele e important atunci, ci tocmai prelungirea stării de întreg, a sferici­tă­ții relației care s-a creat. Dacă vrei, tră­iesc patru osmoze pe an și între ele, nu cred c-aș avea timp de alta, civilă. Fiind­ca eu sînt un artist care chiar cre­de în ceea ce face și care nu di­fe­ren­ția­ză între viața personală si trăirea prin artă. Îmi spun unii „hai, nu mai fi atît de perfecționist! Ocupă-te și de altele” fiindcă în țară nu sînt mulți artiști care să trăiască arta lor. Dar în lume există oameni care își duc arta la extrem.

E prea tîrziu să mai fiu vulnerabil

O.V.: Te-ai simțit vreodată prins în tine, ca într-un costum de cauciuc în care nu poți respira?

R.A.: Nu am vrut niciodată să fiu altcineva, să evadez din mine, să mă schimb radical. E o prostie care ori­cum n-ar fi reușit. Nu știu dacă a trebuit să lupt așa puternic pentru a mă elibera interior. Am crescut într-un orășel mic, în care mi-am făcut prieteni. Adoles­cența n-a fost roz, fiindca din orășelul acela am ajuns în Cluj, unde am dat peste oameni nu prea to­leranți și nu prea deschiși. Dar de acolo am ajuns în Belgia, unde am întîlnit oameni toleranți și deschiși. Iar din Belgia m-am întors schimbat. Viața însă m-a tot aruncat în vîrtejuri în care n-a mai fost timp să mă întreb cît de liber sînt și nu știu cîtă libertate mai păstrez în mine. Îmi pare rău că nu mai sînt, ca artist, la fel de curajos cum aram acum zece ani. Dar viața mi-a dat ceva, mi-a luat altceva și tot așa. Acum e o luptă să mă păstrez liber ca artist. Ca om, e mai simplu să-mi păstrez o oarecare libertate. Nu sînt vulnerabil ca om. Poate și fiindcă n-am o viață socială foarte intensă și mă simt bine printre cărțile mele, nu trebuie să lupt pentru a-mi păstra individualitatea și personalitatea. Pot să-mi creez singur paradisurile mele artificiale – și nici măcar nu mă droghez. Pe bune! E tîrziu să mai fiu vulnerabil, să mă mai poată schimba ceilalți și să trebuiască să lupt pentru a mă păstra. Aș vrea chiar să fiu mai vulnerabil, să mă „pierd” uneori, fiindcă un artist ar trebui să trăiască cît mai multe stări de a fi, de la cele mai de jos, la cele mai înalte ale existenței. Dar e tîrziu să mai trebuiască să lupt pentru cine sînt.

O.V.: Spuneai undeva că îm­păr­tășești cu Alice, Lumea Minunilor și perversitatea ei.

R.A.: Cred că m-am simțit ca Pinochio, mai degrabă, fiindcă mereu întîlneam vulpoiul după o răscruce, ca­re mă tot purta în altă parte și mă ducea unde nu trebuia să ajung. Era o perversiune de a vrea să știu totul, să pătrund peste tot, să am totul. Fugeam în pădure și fumam grisine. Furam carțile poștale pe care le primeau oa­menii de sărbători. Din tot orașul! Nu mai rămînea nici o felicitare în că­su­­țele lor poștale. Cînd m-a prins mama, m-a pus să le duc înapoi și în mijlocul verii, eu duceam oamenilor înapoi fe­li­citările pe care le primiseră de Cră­ciun. Se demola masiv, pe atunci și stă­team numai prin poduri de case. Mereu descopeream ceva, o lume nouă și le povesteam celorlalti copii ce-am văzut și ce-am auzit. De altfel, eram mic, slab, roșcat și pistruiat și îmi amintesc cum de fiecare dată, fugeam să ocup ultima bancă. De acolo făceam un tărăboi teribil pînă ce eram mutat disciplinar în prima bancă. Eu continuam tărăboiul pînă ce ajungeam să fiu dat afară. Mi-am petrecut liceul pe coridoare. Odată i-am convins pe toți să chiulească și a doua zi, ne-au scos în careu. Pe fiecare i-a întrebat cine i-a îndemnat și nimeni nu m-a pîrît. Numai pe mine nu m-au întrebat nimic. Era o perversiune a copilăriei, de a face totul altfel, de a pătrunde peste tot, de a-i conduce pe ceilalți în alte spații decît cele în care trebuiau să fie. Îmi amintesc cum pe atunci, oa­menii aveau w.c.-urile în curte și lipeau pe pereții lor imagini din ziare sau fotografii cu actori. Pe toate le fu­ram! Nici una nu rămînea. Nu făceam nimic cu ele, dar voiam să le am.

O.V.: Mai mergi să duci țigări la gardul ospiciului din Beclean?

R.A.: Da, sigur că da. Am un prieten pe care mi l-am făcut acolo. Tibi îl cheamă. Mă duc la sărbători să-i duc cîte ceva. Eram tînăr pe atunci, cînd am început să merg la ospiciu și să duc țigări celor de-acolo. Țigări și nes le plăcea să primească. Eu stăteam ore întregi ascultîndu-i și rîzînd. Îmi amintesc cum, odată, Tibi era chiar shakesperian vorbind despre nori. Dar nu erau nebunii lui Dostoievski. Era o nebunie domestică, cumva dadaistă. Eu am înregistrat discursurile lor. În Kinky Zone am și folosit unele dintre mo­no­loage. Nu aveau povești în spate. Erau doar colaje de impresii și gînduri. și se bucurau cînd rîdeam de ceea ce spuneau ei. Era ca în absurdul lui Ionesco. Fără nici o logică. Am continuat să merg la ei fiindcă am încercat să repar o greșeală care s-a făcut imediat după revoluție. Veniseră atunci ajutoare umanitare și niște foto-reporteri francezi. Dar aveau o atitudine sfidătoare, care pînă și mie mi s-a parut obraznică. Unul dintre nebuni, știi ce le-a spus? „Fotografiați conș­tiința mea de om, dacă puteți!” Jur că asta a spus. Pe mine – eram în primul an de facultate – m-a marcat. Continui să merg la ei – sigur, eu mă duc la Tibi, dar imediat se adu­nă toți în jurul meu. Așa că trebuie să mă înarmez cu multe pachete de Carpați și cu nes cînd vreau să-i văd.