Eu sînt un critic sever care practică o critică de atitudine și nu mă aștept să fiu simpatizată

Fără a dori să aibă vreun „fan club”, teatrologul Oltița Cîntec a ales să facă critică teatrală la Iași, unde este director artistic al Teatrului pentru Copii „Luceafărul”. Practicînd o „critică de atitudine”, aceasta s-a remarcat la nivel național în urma obiectivității sale, fiind în prezent președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru din România. Organizează anual Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr și a ales să îi învețe și pe cei tineri despre arta teatrului, fiind profesor asociat la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Nu ați urcat niciodată pe scenă și ați spus că nici nu v-ar face plăcere să faceți acest lucru. Ce v-a adus spre critica teatrală?

Nu, nu mă simt bine în lumina reflectoarelor. Nu cred că a fost un eveniment în viața mea care să mă fi orientat – din copilărie era prea de­­­vreme, dar măcar din ado­les­cen­ță – spre zona asta. Cert este că am a­vut dintotdeauna un spirit critic foarte evident și, sigur, asta în viața obiș­nuită nu-i comod întotdeauna, pen­tru că riști să stîrnești antipatii multe. Dar știu că întotdeauna mi-a plă­cut să citesc foarte mult, să scriu foarte mult și să fac comentarii în ceea ce privește literatura, spectacolele, con­certele. Cînd simți că ești critic de tea­tru, observi așa la oamenii obiș­nu­iți că au o mică nedumerire. Nu înțe­leg cum poate fi o profesiune în care să urmărești spectacole și să scrii des­pre ele. Dar critica de teatru este foar­te necesară pentru că ea este o par­te a actului de creație a acestui circuit creativ, care începe cu artistul, fără îndoială, că este dramaturg, că este regizor, actor, scenograf, coregraf sau alte genuri, dar continuă cu publicul care este destinatarul mesajului ar­tistic și din public se deta­șea­ză acest spectator mai special care este cri­ticul de teatru. Eu exact în po­stura asta mă duc la orice spectacol, mă duc ca orice spectator.

Vă mai amintiți cum arătau primele dumneavoastră critici de teatru?

Nu prea, dar asta chiar e o idee foarte bună, să mă uit, să recitesc un pic. Nici nu mai țin minte care a fost prima cronică teatrală pe ca­re am scris-o. Chiar nu mai țin min­te. Dar sînt convinsă și sper, și mă străduiesc, să evoluez. Eu dintr-un punct de vedere sînt propriul meu proiect profesional. Adică, așa cum mie îmi place în domeniul teatral – îmi plac mai ales formele noi de artă teatrală, lucrurile îndrăznețe, lucrurile care nu s-au mai făcut – la fel mă străduiesc și în ceea ce privește profesiunea mea de critic teatral, să schimb. Sînt o persoană căreia îi displace rutina. Mă obo­sește, mă îngrozește rutina. Adică îmi plac mereu lucrurile noi, lucrurile inedite, să descopăr. Eu le spun asta și studenților noi și chiar cred în chestiunea asta. Nu poți să spui, mai ales în profesiunile artistice, nu există niciun moment în viață, în carieră în care să spui: gata, știu tot, nu mai am nimic de învățat. Nu, dimpotrivă. Eu cred că mereu avem cîte ceva de învățat, mereu a­vem cîte ceva de descoperit. Eu în­cerc să fur, și eu recunosc asta, și de la studenții mei. Sînt foarte atentă la opiniile lor, la viziunile lor. Ur­mă­resc cu foarte mare atenție ar­tiștii care sînt la început de ca­rie­ră, pentru că prin natura vîrstei vin cu lucruri noi și deși asta însemna un risc foarte mare, să urmărești noile forme de teatru, pentru că nu știi cum vor evalua ele peste ani, da­că vor avea continuitate, dacă se dez­voltă. Pe mine mă fascinează luc­ru­rile noi.

Arta nu rezolvă problemele, dar dacă ea reușește să dea niște răspunsuri, e foarte important

Cum credeți că va arăta viitorul teatrului romînesc?

Eu sper să arate cît mai divers. Sper ca artiștii din zona in­de­pen­dentă și freelancerii să aibă la dis­poziție mai multe resurse financiare, materiale, care să-i ajute să se ex­prime. Sigur că la început, în pri­mii pași în carieră, mai ales în Ro­mânia momentului este dificil. Însă, cei care cred în talentul lor trebuie să persevereze, trebuie să înțe­lea­gă că nimic nu vine așa, nu cade din cer. Ar fi foarte simplu să avem niște formule magice și să le folosim ca să reușim, dar, pe lîngă talent, în orice profesiune, și în asta de critic teatral, este nevoie de o disciplină pro­fesională de perseverență, de des­chidere, de curiozitate, pentru că zona aceasta a artelor este o zonă a creativității și a înoirii continue. Și noi, criticii de teatru, trebuie să fim în aceeași măsură creativi și des­chiși la inovație cum este teatrul, și sper ca teatrul româneasc să mear­gă, să fie mai activ pe direcția asta a înnoirilor, a teatrului laborator, al experimentelor.

În calitate de președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru din România, simțiți presiune atunci cînd scrieți știind că sunteți urmărită la nivel național?

Presiune personal, nu. Am avut reacții de multe ori din partea regi­zorilor, din partea actorilor – unele mai diplomate, altele de-a dreptul foarte directe. Discuții uneori des­tul de vulcanice, dar asta face parte, din pachetul profesional.

Dar acest lucru nu v-a influențat în scrierea criticii.

Nu. Adică nici nu mi-am propus să am un club de fani. Cînd ești un critic sever, eu sînt un critic se­ver, un critic care practică o critică de atitudine, nu aștepți să fii simpatizat. Nu acesta este scopul meu. Nici printre artiști, nici printre spec­tatori. Ceea ce îmi dă așa o satis­fac­ție personală este cînd cititorii, pe diverse canale, îmi transmit mesaje, „asta am simțit și eu cînd am fost la teatru, dar nu puteam să-mi ex­plic de ce”, „mulțumesc că ați scris pentru că mă duc să văd spectaco­lul și deja am niște repere pe care să le folosesc în propria-mi recep­tare”. Sînt foarte mulți artiști care spun că pe ei nu îi interesează ce scrie critica sau că nu citesc. Nu cred asta. Citesc, poate mai pe fugă, poate numai paragrafele care se referă la ei, dar citesc. Și toți artiștii care au discernămînt artistic, și cei care își respectă profesiunea țin cont de ceea ce scriu criticii și bine fac.

Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr are în fiecare an o temă. Este aceasta aleasă în funcție de piesele pe care le vedeți de la an la an?

Are legătură și cu ceea ce văd, dar nu numai cu asta. Are legătură și cu temele zilei, cu ceea ce consider că este important. Sigur, sînt multe teme interesante și teme ca­re frămîntă comunitatea. Însă, sînt mult mai mulți factori care concu­ră. Am grijă să atragă publicul, pen­tru că spuneam, publicul este un element foarte important în acest circ al creației artistice. Da, ce spectacole foarte bune am văzut, ce nu s-a mai făcut în țară pe această te­mă, adică să fie o chestiune ino­vativă și la nivel măcar național și să intereseze și pe specialiști pentru că și specialiștii sînt foarte im­portanți în orice eveniment. De asta, de exemplu, anul trecut a fost „neli­niștile prezentului”. Aici m-am gîn­dit și am ezitat foarte mult, pentru că era foarte delicat. Era important cum o formulez ca să nu înde­păr­tez publicul, să nu-l împovărez mai mult decît este în viața de zi cu zi, dar pe de altă parte, să transmit fap­tul că teatrul trebuie să fie o artă care este ancorată în prezent, o artă care sigur că abordează marele te­me ale umanității, teme universa­le, importante, grave, dar care are o ancoră importantă și în sfera asta imediată și în problemele prezentului. Arta este o formă de ex­pe­­­ri­en­ță a prezentului și ea poate ajuta, si­gur, nu rezolvă nici autismul, nici alzheimerul, nici înstrăinarea, nici anxietățile, nici alte probleme. Din păcate, sînt foarte multe, dar dacă ea reușește să dea niște răs­pun­suri, măcar cîtorva celor care sînt în sala de spectacol, deja e un lucru foarte important.

Creativitatea de tip teatral se stimulează în timpul repetițiilor

În cadrul festivalului vin actori din toată lumea. V-ați gîndit vreodată să părăsiți țara pentru a scrie publicului străin?

Am avut un moment imediat du­pă anul ‘90, cînd am vrut să plec din țară, dar atunci soțul meu a a­vut o ezitare, deci eram deja căsă­torită, și n-am plecat. Acum, nu m-am mai gîndit. Oricum, însă, co­­ne­x­iunile noastre prin Asociația Interna­țională a Criticilor de Teatru cu co­legii din străinătate există. Eu am coordonat și două cărți, sînt volume colective, pe care le-am realizat îm­preună cu colegii mei din aso­cia­ție, bilingve. Deci au două părți, una în română, una în engleză, una consa­crată tînărului artist și cea­lal­tă con­sacrată regiei românești. Sînt cărți pe care le-am trimis și colegilor din străinătate. Colaborez și cu re­vista Critical Stages, care este o re­vis­tă in­ternațională online, și revista NCT International. Deci, în momentul ăsta nu mai este nevoie să emigrezi, ca să poți să scrii în publi­ca­ții in­ter­naționale.

În prezent colaborați cu numeroase publicații culturale. V-a ajutat meseria de critic în scrisul articolelor?

Cronicile de teatru sau eseurile sau reportajele, că facem și reportaje uneori, sau interviurile pe care le facem, orice formă care implică o analiză teatrală snt forme de lite­ratură. De fapt, profesiunea și exer­citarea acestei profesiuni este o ches­tiune de natură creativă pentru că o cronică teatrală nu este o dare de seamă în legătură cu un spectacol. Întotdeauna înainte de a scrie te gîn­dești să fie o formă agreabilă, să fie o formă plăcută la citit, sigur că es­te creativă, dar un alt gen de creativitate decît cea artistică. Da, eu am o rubrică săptămînală în Su­­­­­­­­p­li­mentul de cultură, care se nu­mește „Datul în spectacol”. Eu am intitulat-o așa pentru că am vrut pe-o parte să acroșez cititorii, pe de altă parte să fie permisivă în sensul în care să pot să scriu lucruri foarte diverse. Și asta mă solicită, pentru că trebuie să fiu în fiecare săp­tă­mînă, să am un subiect interesant, să-l dezvolt, să surprind ceea ce se întîmplă, ceea ce este pe moment, dar să nu pierd din vedere nici lucrurile de generalitate. Da, colaborez și la Observatorul Cultural și la cele două reviste de specialitate teatrală la Teatrul azi și la sce­na.ro. Noi, criticii de teatru, așa ne exprimăm, în principal – prin scris.

Putem judeca un spectacol doar după actorii care urcă pe scenă?

Nu. Actorii sînt cei mai vizi­bili, dar pînă să-i vedem pe actori la pre­mieră și după aceea la toate repre­zen­tațiile, există dramaturgul, cel care scrie piesa de teatru, există re­gizorul, cel care vine cu viziunea a­su­pra spectacolului, cel care lu­crează cu actorii, care este ca un fel de an­trenor al actorilor. Actorii sînt și ei, desigur, creativi și își construiesc personajul așa cum îl înțeleg, cum cred ei că este potrivit, dar într-un context unitar pe care îl creează re­gizorul. Este scenograful, cel care con­cepe decorul, costumele, este coregraful, cel care lucrează la partea de dans, de mișcare scenică, este cel de la lumini, sonorizare și așa mai departe. Sînt apoi tehnicienii de sce­nă, sînt cei de la ateliere care con­fecționează decorul și costumele. Ar­tele spectacolului sînt arte colecti­ve, sînt arte de echipă și fiecare din­tre aceste componente ca­re lucrează la realizarea unui spectacol sînt pe secvența lui foarte im­portante. Cre­ativitatea de tip tea­tral se stimu­lea­ză în timpul repeti­țiilor. Regizorul vine cu o idee de spectacol, dar pe parcursul construirii spectacolului, scenograful poate să-i dea o idee și să-i schimbe puțin din ceea ce a gîndit inițial regizo­rul. Actorii vin cu foarte multe idei, unele sînt po­trivite pentru viziu­nea regizorului, altele nu sînt potrivite și se re­nun­ță la ele. Deci, realizarea unui spec­tacol este o muncă cre­ativă, co­mu­nă și care amorsează toți par­tici­pan­ț­ii aceștia la creație, sti­mulează cre­a­tivitatea celorlalți. De asta este foarte importantă echipa. Chimia asta, o chimie pe care nu o pu­tem explica, nu o putem cuanti­fica, dar care e­xistă și trebuie să e­xiste într-o e­chipă de spectacol, ga­rantează succesul. Sau cînd se lu­crează într-o for­mulă de asta contradictorie în care lumea nu se în­țelege poți să ai niș­te actori stră­luciți, poți să ai regizorul, poți să-l aduci pe Peter Bruck­ner și să nu ai un spectacol interesant. Deci asta face frumusețea ar­telor teatrale, fap­tul că nu poți să cu­antifici și nu poți să anticipezi. Deci poți să ai toate ingredientele; nu-i ca la un tort că poți să pui tot ce scrie acolo și o să ai un tort minunat. Aici poți să pui tot ce crezi tu că e necesar și totuși să nu fie un succes.

Un spectacol de teatru în fața unei săli goale e o absurditate

Și țineți cont de munca de echipă atunci cînd realizați o cronică?

Într-o cronică teatrală, e bine să încerci să te referi la toate aceste componente. Sigur, uneori din lip­să de spațiu nu poți să te referi la toate departamentele acestea care contribuie. Uneori te axezi pe anumite lucruri care sînt mai eviden­te, o coregrafie mai specială, un ac­tor care iese în evidență, dar e bine să nu pierzi din vedere aceste lu­cruri și pentru că, repet, succesul, re­ușita este rezultatul contribuției mai multor agenți artistici din echi­pa spectacolului.

La un spectacol, mai importanți sînt actorii sau publicul?

Publicul contează și el și întotdeauna. Cînd artiștii încep un nou proiect trebuie să aibă în vedere publicul. Adică, teatrul fiind o artă vie, nu poate exista în absența pu­blicului. În literatură, de exemplu, scriitorul își scrie cartea, o tipă­rește, cartea stă într-un raft de libră­rie și-și așteaptă cumpărătorul liniștită acolo. La fel ca în pictură, pictorul pictează cînd are el chef o creație individuală. O ține acasă sau ajun­ge într-o colecție sau la muzeu sau unde ajunge ea, și-și așteaptă pu­blicul. În artele spectacolului, ar­tiș­tii au nevoie de public. Publicul este cel căruia i se adresează echipa de creație. Un spectacol de teatru în fața unei săi goale e o absurditate. Deci, publicul este un element foar­te important și întotdeauna, în fie­care seară de spectacol se creează între scenă și sală niște conexiuni care sigur, sînt invizibile, și care sunt foarte diferite de la o seară la alta.

Ați spus că „Teatrul este o artă vie”. Ce îi lipsește teatrului românesc?

Cred că ceea ce îi lipsește în mo­mentul ăsta este mai multă în­drăz­neală artistică, mai multă des­chi­de­re spre formulele experimentale și, asta îi lipsește fundamental, o mai bună promovare în stră­ină­tate. Si­gur că asta nu poate fi făcută de artiști. Sau artiștii o fac fiecare pen­­tru ei înșiși, dar mă refer la au­to­rități, la cei care trebuie să promo­veze teatrul românesc în străi­nă­ta­te. Avem artiști, avem spectacole de foarte bună calitate, dar care sunt cunoscute doar în România. Ar trebui să privim și să urmăm modelele Poloniei, de exemplu, care își promovează foarte bine artiștii în străinătate, chiar Ungaria, pînă să zic acum vreo patru ani, că s-au pe­trecut și acolo niște schimbări po­litice care nu au făcut bine artelor în general, și a altor țări foste co­mu­niste, care se preocupă și au mult mai multă grijă de promovarea ar­tiștilor în străinătate. Asta ar trebui să facă și teatrul românesc, au­to­ritățile române, care se ocupă de chestia asta.

Își imaginează deseori actorii că sînt mai buni decît sînt în realitate?

Da, asta ține de psihologia ar­tis­tică. Actorii sînt niște ființe speciale. Sînt oameni cu o psihologie aparte, sînt oameni cu un talent, sînt oameni care nu se pot exprima. De aia artiștii se fac actori, pentru că nu se pot exprima decît jucînd niș­te personaje, prin intermediul unor personaje. Ei au o psihologie apar­te și criticii de teatru au o psihologie a lor, care ține de natura profesiunii. Unii îi consideră persoane di­ficile. Unii uneori sînt, pot fi, dar, de asta oglinda pe care criticii de teatru o așază în fața artiștilor trebuie să fie o oglindă corectă, nu o oglindă deformantă. Și, pe de o par­te, asta ține de obligația noastră pr­o­fesională, deontologie profesio­nală, să scriem fără părtinire, fără umor, fără simpatii, fără prietenii. Să scri­em, să redăm lucrurile așa cum s-au pe­trecut ele și așa cum le evaluăm noi. Iar pe de altă parte, artiștilor le face bine măcar din cînd în cînd să ci­tească ce scriu criticii de teatru. Și si­gur, în măsura în care con­si­deră ne­cesar pentru cariera lor, să țină cont de ceea ce scriu criticii.

De critică de teatru va fi nevoie întotdeauna și pentru artiști, și pentru public

Este necesar ca publicul să își dea seama atunci cînd un spectacol este mai puțin bun?

Obligatoriu. Și formarea aceasta începe de la vîrste fragede. Un spectator adult care și-a format obi­ceiul de a merge la teatru încă din copilărie va fi un spectator mult mai bun decît un alt spectator care mer­ge accidental la teatru sau la un concert. De ce? Pentru că își for­mea­ză o mică cultură de specialitate, o com­ponentă a culturii generale, pe care trebuie să o aibă fiecare spectator. Cu cît mergi mai des la teatru, este vorba aia că pofta vine mîncînd și că devii gurmand după ce mănînci multe lucruri bune și știi să le a­pre­ciezi. Ei, așa este și cu bună­tă­ți­le astea culturale. Experiența con­tea­ză, se cultivă vizionînd mai multe spectacole ca spectator oarecare. În­cepi să faci mici comparații, să îți dai seama că un actor a jucat mai bi­ne astăzi decît în spectacolul pre­cedent, că personajul pe care l-a ju­cat a fost mai autentic și, în fond, fiecare spectator, fără să își dea seama că este un specialist, face niște eva­luări ale spectacolului. În dis­cu­ți­i­le cu prietenii cu care se duce la tea­tru, la ieșirea din sală toată lu­mea are această discuție post-spectacol, în care își spune impresiile „mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, aș fi vrut să văd altceva sau mi-ar fi plăcut să revăd nu știu ce mare ac­tor”. Apoi în spațiul online sînt blo­gurile, chiar postările de pe Facebook, care consemnează ie­șitul într-o sea­ră la un spectacol și în care cineva scrie „mi-a plăcut atît de mult ce am văzut” sau „m-am plictisit” sau di­v­erse tipuri de aprecieri. Sigur că ele nu sînt forme de critică teatrală, dar sînt formule prin care fiecare spectator își exprimă impresiile, sen­zațiile, sentimentele, emoțiile pe ca­re le-a trăit cînd a văzut un spectacol. Este o statistică foarte inte­re­santă, apropo de această conexiune le­ga­tă de democratizarea criticii tea­tra­le. În Anglia de pildă, unul din cinci spectatori își scrie impresiile pe Twi­tter. Unii zic că nu e bine, dar eu zic că e bine pentru că chiar din dis­cuțiile astea care se nasc pe rețelele de socializare, opinii diferite, lu­mea mai află alte lucruri, dialogul este foarte bun, pot interveni și spe­cia­liști în postările astea, deci eu cred că e foarte bine să ne exprimăm, in­diferent că suntem spectatori o­biș­nuiți sau specialiști cum sînt criticii teatrali.

Influențează criticile de teatru spectatorii?

Uneori este incomod să fii critic de teatru, dar ideea este că eva­luările sînt foarte, foarte necesare și pentru artiști și pentru public pentru că prin ceea ce scrie criticul de teatru, el contribuie, trebuie să con­tribuie, la formarea gustului public, la specializarea celorlalți spectatori, care citesc cronicile teatrale, artico­lele de critică de teatru. La un mo­ment dat se spunea că lumea nu mai citește ce scriu criticii de teatru și nu sînt de acord cu aceas­tă opinie. Lumea citește, lumea care obiș­nu­iește să meargă la teatru, care iu­bește artelele spectacolului, citește, se in­formează, sigur că și noi, criticii de teatru trebuie să ne adap­tăm stilul, formele la spiritul timpului. De cri­tică de teatru va fi nevoie întotdeauna și pentru artiști, și pentru public.

Ați spus la un moment dat că vă plac și filmele. Cum încearcă teatrul să facă față cinemtografului?

Nu-i vorba de o luptă. Este o concurență între ele, indiscutabil. În ultimele decenii, filmul a cîș­ti­gat mult teren în fața teatrului, din diverse motive obiective. Sînt foar­te mulți artiști de teatru care fac și film și invers, artiști de film care fac și teatru. Deci, sînt zone ar­tistice foarte apropiate. Dar teat­rul da, tre­buie să țină, să se stră­du­iască să nu piardă teren într-o pro­porție mare în fața cinematografului. Din fericire, legătura asta di­rectă, emo­țio­nală care se sta­bi­lește o oră-două, cît durează spectaco­lul între artiștii de pe scenă și spec­tatorii din sală este o chestiune mi­nunată care aduce spectatorii la teatrul.

Cum reacționați atunci cînd dați peste un film mai puțin bun?

Schimb canalul. Dar înainte de a mă uita la un film mă și documentez puțin. Țin cont de regizo­rul care l-a făcut, de subiect, de ac­torii din distribuție, dacă au fost nominalizați, dacă au luat premii, mici chestiuni de genul ăsta. Și, în general, încerc să fiu la zi așa cu ce este.

V-ați gîndit vreodată să vă faceți și critic de film?

Critic de film, nu. Uneori scriu și despre filmele care îmi plac, dar nu cu pretenția unui critic de film. Scriu așa ca un critic de teatru, deci care vine dintr-o zonă conexă, că­ruia îi plac filme și le urmărește cu plăcere.