Gigi Căciuleanu: Am fost în flăcările iadului după ce am atins altarul unei catedrale din Köln

Maestrul Gigi Căciuleanu este acasă oricînd. Atunci cînd montează un spectacol alături de Compania sa de la Paris, cînd dansează la București, la Teatrul Național, sau în Santiago, unde este directorul artistic al Baletului Național din Chile. „Gigi” visează din copilărie să zboare. Și de atunci trăiește aventuri, experimente și dansuri „cu zvîc”. Ca într-un tablou de Picasso, de a cărui genialitate este uimit, sau ca într-o capodoperă de-a lui Mozart, pe care și-a construit spectacole de podium. Maestrul a făcut balet și a impresionat jurii, dar cu teatrul coregrafic, în care dans-actorii dau foc la scenă, și-a găsit, pe undeva, libertatea pe care o căuta încă de la patru ani, cînd a jucat prima dată în fața unui public. „Otrava dansului” a primit-o, de altfel, de la profesioniști internaționali, dar prima picătura a înghițit-o alături de maestrul său din București, „doamna baletului românesc, Miriam Răducanu”. Și cu otrava aceasta în sînge aventurile sînt intense. Mai ales cele care se îndreaptă spre tărîmul celălalt

Cu melodiile Mariei Tănase ați cîș­tigat primul premiu I de coregrafie din carieră. În spectacolul OuiBaDa am ascultat și am văzut frînturi dansate din melodiile celebrei cîntărețe, iar acum cîteva zile s-au împlinit 100 de ani de la nașterea acesteia. Ce trăiri vă trezește muzica Mariei Tănase?

Am cunoscut-o prin dansul lui Miriam Răducanu, care alegea de multă vreme muzica acesteia pentru spectacolele sale, iar la un moment dat a făcut un „Noc­turn” numai cu muzică românească la care am participat și eu. Primul dans pe care l-am văzut a fost, atunci, „Cine iubește și lasă”, un moment minunat pe care Miriam l-a dansat foarte multă vreme. Întot­dea­una am perceput-o pe Maria Tă­nase prin imaginea lui Miriam Ră­du­­canu și prin imaginea mișcării. Du­pă aceea am văzut-o și la tele­vi­zor, iar atunci mi s-a părut foarte di­ferit ceea ce auzeam, față de ceea ce vedeam. Adică vedeai o femeie foar­te fru­moa­să, dar cînd cînta și nu o zăreai aveai impresia că e o țărancă din aia adevărată. Și mereu m-a in­spirat ancestralul acela al vocii contopit cu imaginea de femeie fatală. De fiecare dată cînd mă ating de mu­zica Mariei Tănase, mă ating într-un anumit fel și de acea minunată per­soană pe care o cheamă Miriam Ră­ducanu.

Cînd eram mic nu-mi puneam pijamaua pentru că voiam să-mi crească aripile, să devin clovn matematician

După felul în care vorbiți mereu despre Miriam Răducanu, credeți în persoane care îți pot schimba destinul.

Eu am avut norocul să tot întîlnesc astfel de persoane. Mama a fost prima, apoi bunica. Pe mama, spre exemplu, am reîntîlnit-o după ani și ani de zile, pentru că fusesem plecat și nu o mai văzusem multă vreme. Iar regăsirea a fost foarte naturală, ca și cum aș fi plecat cu o secundă înainte și, în același timp, am des­co­perit un alt om, pentru că eu am cu­noscut-o pe mama luptîndu-se cu via­ța, ținînd în spate o familie foarte mare. Cînd spuneam adineauri că vocea Mariei Tănase mă ducea cu gîndul la o țărancă, eu o vedeam pe mama cărînd în spate un căsoi în­treg de oameni. Adică femeia ca simbol al ducerii greului vieții. De aia ascult Maria Tănase, atât pentru că ilustra simbolul acesta al greu­tă­ți­lor, cât și pentru ideea de femeie fa­tală. Iar mama era un om foarte fru­mos, care voia să fie balerină la tim­pul ei, însă nu putea și a făcut, în schimb, agronomie. Mama avea ce­ea ce se numea „mîna verde”, pen­tru că dacă atingea ceva înflorea și, pe undeva, a vrut ca eu să înfloresc într-un fel diferit față de ceilalți copii și m-a dus la vîrsta de patru ani la dans. Acolo, profesoara, de o fru­mu­sețe îngerească, m-a iubit de la în­ce­put, dar m-a și bătut, nu tare, însă cu bastonul peste genunchi, pentru că nu întindeam cum trebuie. După ace­ea am avut norocul să o cunosc pe Miriam, iar pentru mine aceasta a fost cea mai frumoasă întîlnire. Și pro­fesională, și artistică, și de om, pentru că mi-a redat gustul dan­su­lui. La Școala Națională de Coregra­fie, eram un elev foarte bun, proba­bil și din cauza faptului că eram miop, iar pe atunci se spunea că, da­că ai ochelari, nu poți dansa. De aceea stăteam numai în banca întîi, să văd la tablă. Ceilalți colegi se mai jucau prin spate, dar eu stăteam cu frica în sîn și ziceam „Doamne, să nu mă prindă că nu văd bine!” Iar clă­direa în care se țineau cursurile arăta ca un castel din Harry Potter, care mie mi-a plăcut foarte mult, pen­tru că mi-am dat seama că noi toți eram acolo într-un fel de școală de magie cu profesori minunați, dintre care, la vîrsta de 14 ani, a apărut Miriam Răducanu, foarte specială și diferită de toată lumea.

Cred că cea mai frumoasă pedagogie este cea a ucenicului care stă pe lîngă maestru.

Însă, chiar dacă ați gustat din „o­trava dansului”, după cum dum­nea­voastră spuneați, au fost și momente în care vă gîndeați să renunțați.

La 14 ani am vrut să mă las, am zis că vreau să fac multe alte lucruri. De exemplu, cînd eram mic, nu-mi puneam pijamaua pentru că voiam să-mi crească aripile, ca să devin clovn matematician. Și cred că am devenit clovn matematician, pe undeva, da­to­rită lui Miriam, care mi-a deschis niște ferestre, niște uși, niște antene și niște pîlnii extraordinare. Ea m-a învățat libertatea fața de artă și chiar meserie fără să fie profesoară. Nu am auzit-o niciodată spunîndu-mi că trebuie să fac într-un fel sau într-al­tul. Cred că cea mai frumoasă pedagogie este cea a ucenicului care stă pe lîngă maestru. Și eu am dansat cu Miriam, adică am dansat lîngă ea, iar acest lucru nu am cum să-l des­criu în cuvinte pentru că este o dez­lăn­țuire de energii de tot felul, ener­gii ale corpului, ale minții, ale su­fle­tu­lui și energii pe care pur și simplu nu aș putea să le numesc. Apoi am întîlnit o altă personalitate foarte fru­moasă, Maia Plisețkaia, care semă­na foarte mult cu Miriam, dar cu o tra­iectorie total diferită, și care își lua niște libertăți față de acel dans clasic, foarte rigid. Ceea ce Maia făcea cu niște mișcări foarte mari, Miriam reușea să facă cu niște mișcări foarte mici.

Publicul, pentru mine, este un fel de tigru pe care trebuie să-l îmblînzești. Ori te mănăncă, ori îl îmblînzești

Pe Maia Plisețkaia ați cunoscut-o la Moscova, însă dumneavoastră nu ați fost bucuros cînd Miriam Răducanu v-a îndrumat spre Teatrul Balșoi. De ce?

Da, să știți că am ezitat. Nu am fost deloc încîntat de idee, cu toate că Moscova era foarte bine cotată și foarte bine văzută. Nu voiam să plec deoarece eu aveam spectacole cu Mi­­riam; dar ea mi-a zis: „du-te, bă­iatule, și învață carte”. Și, într-ade­văr, mi-a prins foarte bine să mă duc pentru că și acolo am avut norocul să dau peste niște profesori extraordinari, iar eu eram atunci ahtiat și absorbeam tot. Moscova era o școală liberă spre deosebire de altele, în sen­sul că se tolerau niște ieșiri din dogmă și lucrul ăsta mi-a plăcut. Du­­pă cum am mai spus, jocul pe care îl iubesc cel mai tare este cel de table, pentru că drumul se bifurcă la fiecare aruncătura de zar și oricît de multă strategie ai avut pînă atunci trebuie să-ți iei o altă direcție. Acest lucru îl întîlnesc și în compoziția co­re­grafică și cînd dansez. În com­po­zi­ția coregrafică pentru că lucrez cu niște oameni al căror organism este diferit și pe dinăuntru și pe dinafară. Cum să-l rog eu pe om să mă imi­te? Ar fi idiot și nici măcar nu ar fi inte­resant și atunci trebuie să-l conving prin niște aruncături de zaruri foarte provocatoare, cîteodată destabiliza­toa­re, ca să obțin ceea ce doresc, nu numai prin imitarea acelei mișcări, ci și prin a-i sugera necesitatea ei. Dan­sul este o aventură personală extraordinară și în fiecare moment este o întîlnire cu publicul. Am dan­sat, tot cu Miriam, și pentru publicuri care se aflau foarte aproape de noi. Ieri (n.r.: luni, 30 septembrie) cînd am jucat OuiBaDa, pentru ie­șeni, publicul era foarte departe și ați văzut că, la un moment dat, dan­sa­torii se duceau în sală. Eu nu le-am spus asta, însă ei se duceau pen­tru că aveau nevoie să se alimenteze de acea întîlnire cu spectatorii. Pu­blicul, pentru mine, este un fel de ti­gru pe care trebuie să-l îmblînzești. Ori te mănăncă, ori îl îmblînzești.

Întotdeuna am fost atras de aripi și de ideea îngerului păzitor.

Tot o întîlnire a fost și slujba bisericească de care ați fost impresionat în copilărie?

Cred că partea îngerească îmi plă­cea atunci. Întotdeuna am fost atras de aripi și de ideea îngerului păzi­tor, pe care bunica, o femeie foarte credincioasă și cu foarte mult umor, îl banaliza foarte tare. Adică era nor­mal să fie pe acolo, pe undeva. Tot bunica ne citea Biblia ca pe o carte de aventuri și ținea candela mereu aprinsă la icoane, iar acea flăcăruie mi-a rămas totdeuna legată de o en­titate din spatele meu pe care o aveam foarte clară în cap, atunci, copil fiind, precum un fel de abur îngeriu care te și pătrundea. Dar nu asta mă atrăgea la biserică. Cred că mai mult a fost teatrul. Îmi plăcea ritul specific și, în plus, pe vremea ace­ea, slujbele aveau un iz de ile­galitate, pentru că erau o scăpare din lumea în care nu era nimic, într-o lume în care se întîmpla ceva deo­sebit, ceva misterios. Misterul din spatele altarului îmi părea foarte asemănător cu misterul de după cor­tină. De aceea mie îmi plac tea­tre­le cu cortină, îmi lipsește întotdea­una acest element care, deodată, se ridică, și în spate se poate întîmpla orice și oricum. După ani de zile de la aceste momente din copilărie, fiind stabilit deja la Paris, am fost invitat de către o prietenă să dansez într-o biserică. Și am zis, da, sigur, vin cu plăcere, iar acolo am fost pus să improvizez într-o catedrală cu foarte multe opere de artă pe pereți, altarul însuși fiind o sculptură din niște materiale împletite ca într-un dans. M-am uitat la sculptura aceea și mi-am structurat improvizația pe cele patru elemente: apă, pămînt, foc, aer. Apoi, cînd am auzit clopo­țe­lul, am ieșit din sacristie, unde mă încălzeam, și am intrat din spate, pe apă, iar lumea începea încet-încet să murmure. Am ajuns în față, pe pă­mînt, cu bine, iar cînd am atins al­ta­rul, am simțit că este un sacrilegiu să-l simt. Și am zis «foc, foc, foc» apoi am luat foc. Adică, în momen­tul acela, mi-am pierdut cunoștința total și am experimentat trecerea pe tărmul celălalt. Am fost în focul acela, în flăcările iadului. Apoi, am zis „aer, aer, aer” și, într-adevăr, m-am trezit pe iarbă, iar lumea zicea în jur „Vai, ce frumos a fost dansul!”.

M-am chinuit foarte mult să-mi traduc propriile texte, să le spun pe scenă fără să mă fac de baftă

Care a fost reacția Moscovei, cîțiva ani mai tîrziu, cînd ați revenit pe scena-i cu un dans modern, total diferit de stilul care o consacrase?

Reacția publicului a fost minu­nată la acel dans numit „O noapte cu Nijinski”, realizat împreună cu Ruxandra Racoviță, care nu mai era un dans clasic, ci unul pe limba mea, adică altfel, jucat pe o versiune de muzica electronică. În spectacolul acela povesteam cum am ajuns eu să să dansez, deci trebuia să vorbesc foarte mult. Ori, cum specacolul fuse­se realizat la Paris, a trebuit să-l tra­duc în rusă, iar eu, cum nu mai vor­bisem limba, începusem să o uit. În­să, la Moscova, am fost felicitat și pentru acuratețea limbii, ceea ce m-a încîntat. Am avut noroc de bunica care m-a învățat limba aceea bună, drept dovadă că și acum mi-a spus cineva că vorbesc o rusească tur­ghe­ne­viană, iar alăturarea aceasta mă impresionează. M-am chinuit foarte mult să-mi traduc propriile texte, să le spun pe scenă fără să mă fac de baftă. Însă atît publicul, cît și a critica, au primit acel spectacol extrao­r­di­nar de bine. Am și acum prin vali­ze un articol despre spectacol, în ca­re într-o parte apare fotografia lui Lenin și alături fotografia noastră, iar încadrarea aceea și acum mă im­presionează.

„Parisul este o minune. Mi-a plăcut animalul acela de oraș în luna august, cînd toate străzile erau pline de străini. L-am regăsit acolo pe Ca­ra­giale, adică mi-am dat seama că așa ar fi trebuit să arate Bucureștiul, Iașul sau Clujul.”

Ce s-a întîmplat la Paris de v-a determinat să renunțați la visul american?

Parisul este o minune. Mi-a plă­cut animalul acela de oraș în luna august, cînd toate străzile erau pline de străini. L-am regăsit acolo pe Ca­ra­giale, adică mi-am dat seama că așa ar fi trebuit să arate Bucureștiul, Iașul sau Clujul. Pe undeva, Româ­nia ar fi trebuit să arate ca o Franță la un moment dat. Și dacă nu a putut România să arate ca o Franță, de ce să nu mă opresc eu în Hexagon? Pî­nă atunci văzusem Germania, un­de oamenii mi s-au părut foarte diferiți și reci. Francezii mi s-au părut atunci foarte apropiați de noi, deoarece acolo nu se putea nimic și totuși se putea orice.

Mi-ar plăcea să-mi facă cineva cadou Teatrul Țăndărică. Acesta ar fi visul meu

Ați simțit acolo în Franța sentimentul proverbului latin pe care l-ați introdus și în spectacolul OuiBaDa, „Homo hominis lupus est” (n.r.: „Omul este lup oamenilor”)?

Nu numai în Franța. Sentimentul acesta îl simți peste tot. Bineînțeles că trăind undeva și ajungînd altun­de­va trebuie să lucrezi de zece ori mai mult decît altul. Asta este soarta a nu știu cîtor oameni în momentul de față pentru că sîntem într-un ceas al marilor schimbări. Dar senzația aceasta te și stimulează foarte tare. În Santiago m-au întrebat la un interviu unde-mi simt rădăcinile. Și le-am spus că rădăcinile mele sînt în valiză. Acum, cînd revin acasă, la Paris, mă simt foarte bine; cînd revin acasă în România, mă simt foarte bine; la Moscova m-am simțit acasă imediat. Acasă-i pe planeta asta, pe Pământ. De exemplu, cînd am ate­ri­zat prima dată în America latină, la Montevideo, în capitala Uruguay-ului, mi s-a părut că-i București. Din­tr-o dată am descoperit iar acel acasă din mai multe puncte de vedere. În primul rînd pentru că este o țară mi­că și marginală, vecina mai săracă a Argentinei. Apoi pentru că am întîl­nit acolo un public asemănător cu cel din București, unde stăteau oa­me­nii la coadă pentru „Nocturne”. Acolo mi s-a întîmplat un lucru ex­traordinar. După ce am ajuns, mi s-a zis că trebuie să mergem la tele­vi­ziu­ne să facem publicitate, că nu se știe dacă o să ne iasă spectacolul. Iar eu le-am zis celor din echipă: „cum să mă duc să dau interviuri, dacă eu nu știu spaniola, decît așa, cîte ceva, cum știe toată lumea”. În cele din ur­mă am găsit un traducător, iar cînd am început conversația respec­ti­vă, dintr-o dată am vorbit spaniolă, probabil cu foarte multe greșeli, și-mi veneau cuvintele uite așa: taca-taca, taca-taca! Iar după aceea mi s-a oprit tot. Timp de o lună și ceva cît am lu­crat la spectacol nu-mi mai ieșea o vorbă în spaniolă. Atunci am înțeles ce înseamnă coborîtul limbilor de foc.

Dar acum în ce limbă scrieți la jurnalul dumneavostră „Biblia și cactusul”?

În ce limbă îmi vine și depinde un­de sînt. Apoi, îmi traduc tot ce scriu în cel puțin trei limbi, care-mi sînt acum la îndemînă, franceză, spa­nio­lă și română. În rusă nu mai scriu pentru că e greu să scrii poezii în rusește. Acum, de exemplu, îmi vine foarte bine în română, însă mi-a fost greu la început să scriu pentru că pierdusem limba, pentru că nu avem cu cine vorbi, iar acum sînt fe­ricit de regăsirea ei.

Dincolo de limbă, cum a fost reîntîlnirea cu România?

Reîntoarcerea a fost susținută de către TVR, de către doamna Silvia Ghiață care ne-a invitat, pe mine și pe Miriam, să reluăm „Nocturnele” de la Teatrul Țăndărică, acel teatru de pe Calea Victoriei, care acum, din păcate, este închis. Deci Silvia mi-a spus să revin, însă eu i-am zis că, după 30 de ani, nu-mi mai amintesc dansurile. Dar, cînd am revenit la Teatrul Țăndărică, atunci mi-au re­ve­nit toate amintirile. Pe undeva, cred că acele dansuri au rămas în genele mele și nu vor ieși niciodată. Deci, de la aeroport am mers direct la teatru, pe scenă, iar acolo, printre public, mi-au revenit toate amin­ti­ri­le. Ah! Mi-ar plăcea să-mi facă cineva cadou acel teatru, pentru că acolo am trăit momente atît de speciale în „Nocturnele” cu Miriam Răducanu. Da, chiar acesta ar fi visul meu.

Îi rog întotdeauna pe dansatori să călătorească pe tărîmul celălalt

Pe om îl descoperi prin dans, pentru că mișcarea nu te poate ascunde. Nu te minte.

Se menționează, la un moment dat, în spectacolul „OuiBada”, că în viața de artist „în somn ești neom”. Mama dumneavoastră spunea, glu­mind, că în somn vorbiți sanscrita veche. Dansați cu ochii închiși?

Da, pentru că ochii închiși în­seamnă deconectare; te deconectezi vizual de lume si te conectezi cu tine însuți, ceea ce este probabil lucrul cel mai greu în dans. Să te conectezi imediat tu cu tine, adică, deodată, să intri într-o stare intimă, dar para­do­xală, întrucît ești cu tine și în același timp dansezi pentru exterior. Tu, înă­untrul tău, trebuie să-ți găsești fragilitățile și neajunsurile. Prin dans, lucrurile pe care le ascunzi o viață întreagă reies, ceea ce pe mine mă amuză acum. Mă uit, de exemplu, în cluburi și discoteci cum dansează oamenii și cum își revelează caracte­rul, mai ales prin acele dansuri fără partener. Ei, bine, este extraordinar să vezi nu doar faptul că dansează toți pe acelasi ritm, ci cu același ritm, cu aceeași pulsație și zvîc. Așa îl descoperi pe om, pentru că mișcarea nu te poate ascunde. Nu te minte. I-aș pune pe psihanaliști să învețe mișcare pentru că ar ajunge mai re­pede la esențe. Eu în somn visez foar­te multe aventuri extraordinare pe care mai apoi nu mi le mai amin­tesc, dar sînt convins că noi călă­to­rim și, pe undeva, ajungem – după cum spunea și Hamlet foarte frumos – ca Alice în Țara Minunilor. Sau ca țăranul român care se duce pe tă­rî­mul celălalt printr-un puț. În bas­me­le noastre se călătorește foarte ușor dincolo. Pe lîngă mișcări și tot ce poa­te fi vizibil în exterior, îi rog în­totdeauna pe dansatori să călăto­reas­că pe tărîmul celălalt.

Vîrsta dansului este aceeași peste tot?

Este la fel de diferită peste tot și pentru fiecare om în parte. Am să vă răspund cu ce a declarat Maia Pli­seț­kaia, acum vreo 10 ani, la o tele­vi­ziu­ne franceză, cînd au întrebat-o „doamna Plisețkaia, la ce vîrstă ar trebui o balerină să se oprească din dans?”, iar ea s-a gîndit și a răspuns „sînt unele care niciodată nu ar trebui să înceapă”. Și asta așa este. Eu, de exemplu, am învățat să dan­sez și cu Bob, cățelul din copilărie. El dansa, nu se gudura. Cu el mă lăsa mama și tata să merg să înot de­parte, la Costinești. Mă țineam de umărul lui și înotam amîndoi în mare. Era o minune pentru că lui Bob îi plăceau valurile și le mușca și se arunca în ele. Am să vă spun ceva ce poate nu am mai zis. Într-o zi, eu mi-am visat îngerul păzitor foarte clar. Era un cîine alb, foarte lățos, mare, cu ochi albaștri, dar nu era Bob. Și era lîngă mine, iar de atunci știu că așa arată îngerul meu păzitor.