Grigore Tinică: Nu oricine poate fi Mozart sau chirurg cardiovascular

Chirurgul Grigore Tinică, care astăzi, 11 noiembrie, împlinește 53 de ani, își iubește fiecare pacient, iar aceștia nu-l uită niciodată. De aceea biroul său arată ca altarul unei biserici. Pe pereții acestuia nu mai ai loc nici să bați un cui de la cîte icoane s-au adunat drept mulțumire de la cei cărora medicul le-a mai dat încă o șansă. Vorbește însă calm și modest, evită să facă paradă cu realizările sale deși el este cel care a făcut prima operație pe cord deschis la Iași și a introdus tot aici pentru prima dată peste 40 de tipuri de intervenții chirurgicale cardiovasculare majore, iar unele metode de tratament au fost în premieră națională. Acum, pe lîngă conducerea secției de Chirurgie cardiovasculară de la clinica de Chirurgie Cardiovasculară din Iași, încearcă să-i învețe pe studenții de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” minunile pe care le pot face cu un bisturiu.

Ați ținut în mînă inima unui om. Ați oprit-o și apoi i-ați dat din nou viață. Pot doctorii să îi țină, în sala de operație, locul lui Dumnezeu?

Nu. Doctorii sînt trimiși de Dum­ne­zeu pe Pământ ca să-i ajute pe oa­meni într-un fel sau altul. Cum, de altfel, și cel care ajută pe cineva ca să treacă strada este tot un salvator pen­tru persoana respectivă. Chirurgul car­diac este același om ca și ceilalți, are o meserie mai deosebită, pentru unii din afară pare fascinantă, dar este una grea, care necesită sacrificiu mult, dă­ru­i­re, curaj, forță de muncă. Este o me­serie ca toate celelalte, dar pe care nu o poți face fără pasiune. Nu poți să o faci doar dacă te pune cineva. Da­că nu o iubești, atunci nu te apuca de ea. Este o meserie vocațională.

Dar în mijlocul unei operații, cît de importantă e vocația chirurgului, îndemînarea sa, și cît de mult e intervenție divină?

Contează foarte mult ca un chi­rurg să-și cunoască foarte bine me­se­ria. Să aibă stăpînire de sine, să ia de­ci­ziile corecte atunci cînd trebuie să le ia. Însă majoritatea chirurgilor pe care i-am văzut se roagă în sinea lor ca Dumnezeu să-i ajute în situațiile gre­le. Și eu fac acest lucru, cînd am o operație complexă, cînd am de re­zol­vat o situație specială, mă rog ca Dum­nezeu să mă ajute. Am foarte multe icoane în birou. Toate acestea mi le-au dăruit pacienții. Cînd au ve­nit la control, după mulți ani de la operație. Unele sînt făcute de copii, dar toate au o poveste și fiecare are cî­te ceva special. Noi trebuie să cre­dem în ceva și cînd avem credință lu­cru­rile se rezolvă mai ușor. Dar chi­rur­gia cardiovasculară este o știință foarte concretă, trebuie să ai precizie, trebuie să știi exact ce trebuie să faci și să o faci la timpul potrivit. De­gea­ba faci ceva după zece minute. Dacă ai pierdut acele zece minute poți să pierzi o viață de om. Trebuie să iei de­cizii cruciale, corecte și într-un timp foarte scurt. Nu prea ai timp de gîndire, de reflexie, de filosofie. Iar acest lucru se capătă prin experiență, prin exercițiu și multă muncă. Cînd eram student și aveam foarte mult de citit, luam un lighean cu apă rece, bă­gam picioarele acolo și citeam, căci altfel adormeam. Iată, totul se capătă prin muncă. Cu toate acesta există în­să și un talent pentru că foarte mulți oameni muncesc, dar nu toți ajung să aibă un exercițiu tehnic chirurgical ieșit din comun. Sînt chirurgi ieșiți din comun și majoritatea au și talent. Dacă nu ai un pic de talent, nu te aju­tă Dumnezeu. Chirurgul are ne­vo­ie de foarte multe lucruri, de talent, de multă muncă, de studiu și ajutor di­vin. De acesta, poate, în primul rînd.

Spuneați că ați primit foarte multe cadouri de la pacienți. Aveți unul mai aproape de sufletul dumneavoastră?

Sînt foarte multe situații în care am primit cadouri care înseamnă ce­va. Ieri, de exemplu, o pacientă mi-a adus o felicitare la zece ani de la o ope­rație foarte grea. Avea insu­fi­cien­ță cardiacă, cu edeme, fusese în mai multe clinici și au declarat-o un caz inoperabil, cu toate că după părerea mea era un caz simplu. Am operat-o și a crescut copilul care acum este stu­dent în anul al IV-lea, deci are o viață frumoasă, sănătoasă, o familie bună și este fericită. Acum, uitați, mi-a scris și mie cîteva cuvinte frumoase. E frumos.

Vă implicați emoțional? Încercați să vă apropiați de pacienți sau acest lucru vă distrage?

Noi avem emoții la orice in­ter­ven­ție chirurgicală, de fiecare dată cînd tratăm un pacient, dar în ge­ne­ral am observat, în experiența mea, că pa­cien­ții nu-i prea iubesc pe medicii emo­țio­nali. Sînt alte specialități unde doctorul se poate duce să bată pa­cien­tul pe umăr și-i zice că o să îl ajute să treacă peste boală. Noi (n.r.: chirurgii cardiovasculari) sîntem niș­te oameni mai seci, mai duri poate, nu ne apropiem foarte tare de pacienți, meseria noastră este una extrem de com­plexă, care necesită o logistică foarte importantă, tehnologie, spirit de echipă. Dar ne iubim toți pacien­ții, ținem la ei, avem speranțe pentru ei și vrem ca aceștia să aibă o viață mai bună, de o calitate superioară și cu o speranță de viață mai mare. Da­că reușim să înfăptuim acest lucru pe noi ne face fericiți. Am un pacient care a trecut demult de 90 de ani, l-am operat și eu acum mult timp, și care mi-a scris o scrisoare foarte emo­ționantă. El a fost invitat la un control care face parte dintr-un studiu, omul nu a putut să vină pentru că nu-l mai țin picioarele, dar mi-a scris „inima este excepțională, mă simt bine”. Mi-a scris și ce medicamente ia, m-a întrebat dacă e bine. Tra­ta­men­tul îi fusese stabilit în urmă cu aproape zece ani, însă pacientul nu avea probleme. Însă la noi medicina este blamată și oarecum pusă la zid de opinia publică, deși medicii au con­tribuit foarte mult la creșterea du­ra­tei de viață a populației.

Acești europeni nu vor să în­țe­lea­gă că odată ce am intrat în UE sîn­tem o țară liberă, că sîntem egali cu ei.

Din cauza acestei blamări aleg foarte mulți medici să părăsească țara și să lucreze în străinătate?

Românii sînt snobi. Poporul nos­tru se uită peste gard și zice că acolo-i mai bine decît la noi. Nu doar me­di­cii părăsesc țara, părăsesc țara și alte persoane. Medicii fac acest lucru cu pre­cădere pentru că sînt foarte re­cu­nos­cuți în străinătate, deci sînt pre­gă­tiți bine și este o onoare și o mîndrie pentru școala românească de me­di­ci­nă ca ei să fie acolo. Dar există vorba lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, „fie pîi­nea cît de rea, tot mai bună-n țara mea”. Vedeți însă că e prea scumpă pîinea asta. Și atunci lumea încearcă să meargă spre o viață mai bună sau spre o speranță, pentru că nivelul de trai în România față de 1989, anul din care tot încercăm să trecem de la o societate bolnavă la una mai să­nă­toa­să, este mult mai bun. Și în România vin oameni, avem și noi imigranți, iar calitatea celor care vin în România este mult mai înaltă decît a celor care pleacă, dacă ne referim la masa în­tre­a­ga a emigranților. Nu vorbesc doar de medici aici, vorbesc de cei care au plecat și au devastat Europa și, eu­ro­penii, în egoismul lor, au început să ne acuze pe toți. Noi am trăit îm­pre­u­nă sute de ani și i-am suportat pe unii concetățeni de-ai noștri, dar am trăit în armonie și nu am avut pro­ble­me. Acești europeni nu vor să în­țe­lea­gă că odată ce am intrat în UE sîn­tem o țară liberă, că sîntem egali cu ei. Ei vor să avem drepturi egale nu­mai atunci cînd vin în România și vor să le dăm facilități pentru investiții sau alte lucruri de acest gen, sau ca noi să mergem la ei și să lucrăm pe salarii foarte mici.Și țara noastră și ar trebui să-și schimbe un pic atitu­di­nea. Ar trebui să fim mai uniți. Eu am avut speranța, la un moment dat, că românii sînt uniți într-un scop al lor. Atunci cînd trebuia să intrăm în NATO, în UE, era o unitate a po­pu­la­ției în gîndul acesta de a accede la alt­­ceva și era frumos. Apoi am observat însă că dacă avem probleme de in­tra­re în Schengen sau alte astfel de lu­cruri, atunci căutăm vinovați. Însă ar trebui să înțelegem că avem și noi o vină, cît și cei de care depinde evo­lu­ția noastră în Europa, care au interesele lor. În acest circuit al po­pu­lației medicii români încearcă totuși să-și păstreze demnitatea și să lu­cre­ze cît mai bine acolo unde ajung. Majo­ri­ta­tea celor care au plecat cît și cei care au rămas în țară sînt apreciați de co­legii lor din străinătate pentru ca­li­tă­ți­le lor profesionale, dar de cele mai multe ori și pentru calitățile lor uma­ne, pe care nu le prea găsești în alte părți. În Germania, de exemplu, doi doctori își pot vorbi doar prin email-uri, dîndu-și indicații în felul acesta. Noi nu am putea ajunge în acest fel. Noi sîntem un popor care vrea să discute, care are emoții, că­ru­ia îi place să se bucure, să petreacă, dar ne place să și muncim. Sîntem un pic altfel decît alții, dar nu ar trebui să fim atît de diferiți încît să-i de­ran­jăm, însă nici să acceptăm să fim de­ran­jați fără o ripostă.

Noi sîntem un popor care vrea să discute, care are emoții, că­ru­ia îi place să se bucure, să petreacă, dar ne place să și muncim. Sîntem un pic altfel decît alții, dar nu atît de diferiți încît să-i de­ran­jăm.

Deci, pe alocuri, este și vina noastră că permitem reacțiile negative, generalizările, și mă refer la modul în care au reacționat francezii în urmă cu cîțiva ani.

Francezii au făcut-o din lipsa lor de educație, iar noi trebuia să-i ta­xăm. Trebuia să-i taxăm pe toate canalele pen­tru că ei au făcut-o public, iar pre­sa noastră trebuia să reacționeze. Sînt multe bancuri despre francezi; de exem­plu se spunea că tancurile lor au o viteză înainte și cinci înapoi pen­­tru că ei de fiecare dată au fugit. În ul­ti­mii două sute de ani, de la Napoleon încoace, au fost învinși de toți, pe cînd noi, românii, am luptat. Am a­vut și lucruri mai puțin bune, am mers dintr-o luntre în alta, care face parte și din psihologicul nostru ro­mâ­nesc, dar am avut mai multă tărie decît ei. Trebuie să avem un pic de dem­nitate. Eu aș fi refuzat un premiu al Academiei de Arte din Franța pe care l-a primit unul dintre marii noștri oameni de cultură pe motiv că o parte dintre cei care fac artă acolo, mai bine zis teatru, au ofensat o parte a populației noastre. Buni sau răi sînt totuși ai noștri.

Am vrut să încerc să văd dacă în Moldova se poate face ceva la nivelul Europei, și pînă la un moment dat mi-a reușit

Vi s-a propus să profesați în străinătate și eventual să vă stabiliți acolo. De ce ați ales totuși să vă întoarceți mereu în România?

Am vrut să fac în România ceva care să fie la nivelul lor sau chiar să-i întrecem. În unele domenii am reușit. Sigur, m-au invitat și în țări europene și în țări arabe, unde ai un salariu ex­tra­ordinar de bun, unde poți să-ți alegi cazurile, pacienții. M-au invitat în țări foarte bogate și unii colegi de-ai mei din Franța, din Italia, au ac­cep­tat aceste lucruri, iar acum lu­crea­ză acolo și o duc foarte bine. Însă în felul acesta te diluezi într-o masă și eu nu mi-am dorit asta. Mi-am dorit să fac ceva aici, la noi. De la București am venit în zona asta a Moldovei pen­tru că acolo era o atitudine, să-i spunem… mai specială față de mol­do­veni. Pe de altă parte am văzut că foarte multe personalități ale culturii noastre românești sînt din zona asta, a Botoșaniului, a Iașului. Deci zona asta a țării are un potențial intelec­tual și cultural extrem de mare și ati­tu­dinea era și ea un pic diferită. A­tunci am vrut să încerc să văd dacă se poate face aici ceva la nivelul de top al României, dar și al Europei. Și pînă la un moment dat mi-a reușit. Pe de altă parte am observat că aici există foarte multe persoane care, atunci cînd văd că cineva face ceva deosebit, îl trag înapoi. Se spune că, în Iad, da­că cineva încearcă să iasă ceilalți îl trag înapoi în ceaunul cu smoală. Noi ne asemănăm foarte mult cu această situație, aici, în zona noastră. Poate sîn­tem speciali în ceea ce privește gîn­direa, dar este mai greu să faci per­formanță aici decît în Germania sau în Franța. Aici trebuie să depui mai mult efort. Pe de altă parte însă avem satisfacții mai mari, îmi place meseria pe care o fac, îmi plac oa­me­nii pe care îi tratez și mă bucur pen­tru cei pe care îi văd că pleacă mul­țu­miți și sănătoși acasă. Mă bucur că mă întîlnesc cu ei pe stradă și sînt niște oameni obișnuiți, care se bucu­ră de viață, iar acest lucru îmi dă spe­ran­ță că ceea ce fac, fac bine.

Deci v-ați întors mereu din cauza unei mîndrii naționale?

Nu neapărat, dar se spune că nu există om prooroc în țara sa și eu am vrut să contrazic, poate, acest lucru. Încă sper că se poate face ceva în România.

De la Nistru pînă la Atlantic, nici un alt centru de chirurgie cardiovasculară nu are grijă de atît de mulți oameni cum o facem noi, la Iași.

Aveți grijă de inimile a șase milioane de locuitori, a celor din partea Moldovei. Simțiți această povară?

Într-adevăr, sîntem singurul centru din Europa care are o arie atît de mare de arondare a populației. Nu mai există, de la Nistru pînă la At­lan­tic, un centru de chirurgie cardiovas­cu­lară care să aibă în grijă atît de mul­tă populație. Asta nu înseamnă în­să că acești aproape șase milioane de locuitori sînt povara mea. Sînt și alți colegi care se ocupă de ei, sînt foarte mulți cardiologi, chirurgi, care se ocu­pă. Sigur, de multe ori trebuie să spargem tiparele, să operăm unele cazuri foarte grave pe care alții nu le întîlnesc. Nici în Europa, nici în Sta­te­le Unite ale Americii, pentru că la ei, fiind un centru la un milion de locuitori, cazurile nu ajung să fie atît de complicate. De multe ori colegii ca­re au venit din SUA ne-au zis că anumite cazuri, după cărțile și ex­pe­rien­ța lor, nu prea au șanse de reu­și­tă. Dar noi pe unele le-am izbutit. Îl țin minte pe Vlăduț, un băiat de opt ani, despre care colegii din America ne-au spus că este prea bolanv pen­tru a putea fi operat. Dar am văzut disperarea pe fața mamei care în­țelegea limba engleză și ce spuneau medicii și, după ce aceștia au plecat, l-am operat pe Vlăduț. A supra­vie­țu­it, a crescut mare, iar acum cred că are peste 20 de ani. Există niște tipare pe care noi trebuie să le spargem, nu pentru că am vrea, ci pentru că sîn­tem nevoiți să facem acest lucru. Alt­fel nu poți salva viața unui om. Există astfel de situații cînd trebuie să și ris­căm, în care am avea nevoie de teh­no­logie mai performantă, de mai mul­te resurse pentru a salva o viață, iar dacă acel om s-ar fi născut în altă parte poate ar fi avut o altă șansă. Dar noi ne-am născut aici, noi sîntem fău­ri­torii acestei țări și beneficiarii posibilităților ei. Noi le creăm, iar ele sînt pentru noi. Cu cît vom munci mai mult, cu cît vom fi mai insistenți să ne păstrăm interesele naționale, cu atît va fi mai bine pentru toată lumea. În special pentru medicină.

Spuneați că meseria de chirurg este vocațională în mare parte. Credeți că poate fi considerată și o artă?

Da! Categoric da. Chirurgia este o artă, cu atît mai mult chirurgia car­di­o­vasculară pentru că trebuie să iu­bești ceea ce faci. Eu am văzut multe persoane care au învățat să cînte la pian sau la vioară și care pot să redea un fragment dintr-o operă, însă am văzut pe unii care fac din această simplă interpretare o artă și nu te saturi niciodată să-i asculți, să-i vezi. Așa este și în chirurgia cardiovas­cu­la­ră. Pe lîngă profesionalism, pe lîngă spiritul de sacrificiu, pe lîngă cu­rajul pe care trebuie să-l ai, pe lîn­gă abilitățile tehnice, trebuie să gîn­dești și artistic. Să nu faci numai artă, pentru că sînt unii care se iubesc pe ei înșiși în chirurgie. Trebuie să iubești chirurgia din tine.

Am înțeles că ascultați în sala de operații Mozart.

Muzica ne dă speranță și chirur­gia cardiovasculară ne dă speranță. Muzica se face greu și nu o pot face toți, nu oricine poate să facă o operă de artă, nu oricine poate să fie Bee­tho­ven, nu oricine poate să fie Mo­zart și nu oricine poate să fie chirurg cardiovascular.

Am vrut să merg la aviație dar nu am fost acceptat pentru că eram miop

După ce am absolvit liceul, mergeam la o verișoară din Odessa. În gară, o țigancă mi-a zis să-i dau un ban ca să-mi zică viitorul. Mi-a ghicit în pal­mă și i-am dat o rublă. Mi-a zis că ori voi fi un mare comandant de oști, ori un mare chirurg.

Sfîntului Pantelimon, ocrotitorul medicilor, i-a fost insuflată dragostea pentru medicină de mama sa. Pe dumneavostră cine v-a îndemnat să alegeți medicina și apoi chirurgia?

În familia mea nu am avut nici un medic. Eu sînt primul. Au fost eco­no­miști, ingineri, negustori, au fost pre­oți, însă în special s-au dezvoltat pe domeniul economic. Și eu eram olim­pic la Fizică, la matematică, la chi­mie, la științe exacte și doream să mă fac inginer. Țin minte că, după ce am absolvit liceul, mergeam la o ve­ri­șoa­ră de-a mea de la Odessa și o țigancă, în gară, mi-a zis să-i dau un ban ca să-mi zică viitorul. Mi-a ghicit în pal­mă și i-am dat o rublă. Mi-a zis că ori voi fi un mare comandant de oști, ori un mare chirurg. Am rîs atunci și mi-am căutat de treabă, dar am fost mar­cat pentru că eu aș fi vrut să merg la aviație dar nu am fost acceptat pentru că eram miop. Atunci am dat la medicină pentru că era concursul foarte mare. Erau 16 pe un singur loc și am zis că dacă toată lumea se duce acolo înseamnă că-i bine. Am avut mereu spiritul acesta de luptător, îmi place concurența. În ceea ce privește interesul pentru chirurgia cardiovas­culară, pe acesta l-am căpătat în anii ’90. Țin minte că a venit profesorul Ion Pop de Popa (n.r. primul chirurg care a efectuat o operație pe cord des­chis în România, în 1973) la o con­fe­rin­ță la Chișinău și a prezentat o lu­cra­re despre valvele de porc mistreț. Am fost impresionat de viața lui, de opera lui și am hotărît să fac doctora­tul în chirurgie cardiovasculară.

Acum sînt locuri la universități aproape pentru pentru fiecare tînăr care dorește să urmeze o facultate și a dispărut, într-o oarecare măsură, spiritul de concurență. Sînt studenții de astăzi mai slab pregătiți?

Era o perioadă în care la Facul­ta­tea de Medicină erau admiși 250 de oameni. Din cei 250 erau o sută care învățau foarte bine, o sută care în­vă­țau mai puțin și 50 care treceau ca ra­ța prin apă. Acum, să zicem, sînt cinci sute, dar cei care vor să învețe și în­va­ță tot o sută au rămas, cei care sînt me­dii tot o sută au rămas, iar restul trec ca rața prin apă. Și astfel se di­lu­ea­ză totul. Diploma de medic, prin anii ’60, ’70, ’80, poate și în ’90, era ceva rar și important, consistent. La fel și diploma unei universități. Acum, foarte mulți au această diplomă și atunci valoarea ei se diluează, dar cei care fac treabă au rămas constanți. Cei care au avut de învățat atunci învață și acum.

Vă mai amintiți prima operație?

Da, eram în anul al V-lea de fa­cul­ta­te, făceam o gardă cu domnul asis­tent universitar Făgrel, era din Cer­nă­uți, și a venit un pacient cu apen­di­cită. M-a întrebat dacă știu să fac, i-am zis că sigur știu. Mi-a zis atunci „ia povestește” , iar apoi, după ce m-a ascultat, mi-a zis „hai să vedem da­că poți”. M-a asistat să fac acea ope­ra­ție, eu eram în dreapta pacientului, eram chirurgul principal cum ar ve­ni, el era asistentul, dar cu toate astea a făcut el vreo 75 la sută din operație din poziția cealaltă, dar eu m-am sim­țit important. Atunci am înțeles că ceea ce știi, ce ai citit de o sută de ori și ți se pare că-i clar, cînd ajungi la ma­sa de operație totul este un pic mai complicat. Și atunci am mai în­țe­les că trebuie să ai nu numai cu­noș­tințe teoretice ci și abilități practice. De atunci am stat în gărzi cu echipele de chirurgi și în timpul facultății, dar și ulterior. Intram de multe ori joi în gardă și ieșeam duminică seara, du­pă care intram luni și ieșeam mier­curi sau joi. Aveam două seri libere pe săptămînă, în una mergeam la dis­co­tecă iar în cealaltă mergeam la înot cu colegii de serviciu. Programul aces­ta m-a ajutat pentru că am văzut în spital foarte multe cazuri, am văzut diferite abordări, care nu erau trecute în cărți. Am stat în spital cîți­va ani de zile, aproape zilnic, și eram un fel de băiat de mingi la echipele chirurgicale, dar mie îmi plăcea să stau acolo, am învățat foarte mult și le sînt recunoscător profesorilor mei.

Unde vă simțiți acasă?

Și la Iași mă simt acasă, și la Bu­cu­rești mă simt acasă, și la Chișinău mă simt acasă și la mama cînd mă duc mă simt acasă. Într-un fel ar tre­bui să ne simțim acasă în toată Eu­ro­pa, dar încă nu o facem. Cu toate lu­crurile bune, cu cele rele, e casa mea și mă simt bine în România.