Cristian Hadji-Culea: Într-un spectacol bun nu mai vezi regizorul pentru că s-a topit în elementele din jur

Cabinetul cel mare pare neschimbat de pe vremea lui Alecsandri. O masă lungă plină cu hîrțoage, un birou im­punător și-o vitrină în fun­dal, toate din lemn masiv. Pînă și aerul par­că a rămas de-al Chi­ri­ței. Poate doar portretele de pe pereții încăperii să se fi înmulțit. În fața lor stă acum cel al actualului director al Teatrului Na­țional Iași, Cristian Hadji-Culea, responsabilul de serviciu cu refacerea ma­chiajului de pe fața instituției. Din mandatul său și-a făcut o misiune: ace­ea de „a-i ajuta pe alții să facă spectacole cît mai bune”. Astfel, a construit o scenă pe care să monteze, printre alții, Ale­xandru Dabija, Mihai Măniuțiu și Silviu Pur­cărete. Iar cu cele două nominalizări la premiile UNITER de anul acesta, pare să fi închis de tot gurile măștilor rele de prin pre­să.

Opinia VECHE: Sînteți credincios?

Cristian HADJI-CULEA: Mi-aș do­ri să fiu. Să cred liniștit și sigur. Sînt un intelectual raționalist, ceea ce face ca relația cu religia, mai precis cu ortodoxia creștină să nu fie simplă și ușoară.

O.V.: Spuneați într-un interviu că nu vă place să aruncați vina pe cei­lalți. Care ar fi cele mai mari bîr­ne pe care le-ați văzut pînă a­cum în ochii dumneavoastră?

C.H-C.: Cele mai mari nu știu. De exemplu cînd fac un spectacol, e evident că dacă există o nereușită într-un moment, vina este împărțită între actori, mine și mai știu eu cine. Nu ajută la nimic să-i victimizez pe ceilalți pînă nu rezolv din partea mea, dacă reușesc, problemele. În­cerc să rezolv neconflictual cît mai mult posibil.

O.V.: Și nereușitele majore?

C.H-C.: Mi s-a întîmplat să am spe­ctacole care nu mi-au plăcut. Nu mă puneți să le amintesc așa cum nu m-ați întreba nici dacă unul dintre copiii mei ar fi mai reușit decît altul. N-am atîția, dar ca principiu vorbesc.

O.V.: Anul trecut, de ziua dumneavoastră spuneați că nu destinația drumului e importantă, ci rostul lui.

C.H-C.: Corect, eram foarte deș­tept pe atunci.

O.V.: Ați găsit rostul drumului dum­neavoastră?

C.H-C.: O, Doamne! Nu. Pro­ba­bil că rostul acesta îl găsesc cîțiva de pe Muntele Athos sau unii care au o enormă for­ță de a face bine în jur sau de a des­coperi ceva extraordinar. În momentul ăsta, drumul meu e să-i ajut pe alții să facă spectacole cît mai bune. Adică să poată bucura intelectual cît mai mulți oa­meni, pe care din ce în ce mai mult, gîn­­dindu-mă, îi consider elita acestei țări. Adică, să-i bucure pe cei care sînt interesați de cărți, de spectacole, de filme bu­ne.

O.V.: Considerați un drum re­ușit doar unul făcut din fapte mari?

C.H-C.: Nu, nu. Un drum reușit e un drum în care ești mulțumit și consideri că ai făcut mult pentru cei din jur. Nu e făcut din fapte mari. N-am vorbit de eroism.

O.V.: Ați vorbit despre ajutor din punct de vedere cantitativ sau calitativ?

C.H-C.: E vorba de calitativ. Deci, relația e importantă, creația e im­por­tantă, raportul cu creația e im­portant fără discuție. Ăsta consider că e un drum reușit, dar nu e unicul model.

Primul public sînt eu

O.V.: Ce fel de regizor sînteți?

C.H-C.: Depinde. Nu știu să răs­pund, nu mi-e clar ce fel de re­gizori există ca să mă pot așeza eu.

O.V.: Un tip de regizor totalitar sau altul care lucrează mai mult cu actorii?

C.H-C.: Una nu exclude pe cea­laltă. E totalitar dacă încearcă să aco­pere toate valențele actorului și să i le transmită, sau poate fi totalitar dacă e des­cins din Stalin. Poate să fie și așa și așa, iar lucrurile nu sînt la fel. Da, cred că îmi place să lucrez cu actorul și asta am învățat și estetic. Consider că regizorul trebuie să se manifeste și prin actor și că un spectacol foarte bun e un spectacol în care aproape nu mai vezi regizorul pentru că s-a topit în toate elementele din jur. În sensul ăsta pot să vă spun că sînt un anumit tip de regizor, dar mai mult nu știu să vă spun.

O.V.: Aveți o predilecție spre te­me, texte moderne?

C.H-C.: Cred că am, dar asta nu înseamnă că Cehov nu mi se pare foarte contemporan, ca să vă dau un exemplu. Dar sînt interesat să găsesc în jur piese cu care sper că comunic mai ușor cu publicul, atîta tot.

O.V.: E o adaptare la un tip de public?

C.H-C.: Nu, e o adaptare la rela­ția mea cu publicul, pentru că primul public sînt eu, așa cum presupun că primul cititor e cel care scrie. Deci nu mi-am pus problema așa. În mă­su­ra în care am găsit niște piese care mi s-au părut interesante și cu care să rezonez și prin care să pot comunica, le-am și pus.

O.V.: Cînd ați ales să regizați „Ze­ul Măcelului”, cu ce anume ați re­zonat în lumea aceea în care conflictele se nășteau din nimic?

C.H-C.: Cu lumea în care sînt toa­te cele patru personaje, cu tipul de conflict contemporan în care sînt ele. Sigur că toate scriiturile au gra­dul lor de convenționalitate, să zic. Deci și cu modul în care e scris acest conflict. Nu îmi pun problema în terme­nii ăștia.

O.V.: Dar cum vă puneți proble­ma?

C.H-C.: Dacă textul mi se pare interesant, încerc să văd în ce măsură pot eu să-l fac. Și uneori, mă apuc de el cînd simt că e foarte bun, dar nu știu să-l fac.

O.V.: Vi s-a întîmplat să vă do­riți să faceți un spectacol, dar să n-aveți timp?

C.H-C.: Da, sigur că da. Și un spec­tacol dacă nu-l faci la momentul potrivit nu-l mai faci. La fel. Sau nu-l mai faci deloc, că-l termini în cap.

O.V.: Cum vă descurcați cu re­gre­tele?

C.H-C.: Trăiesc cu ele. O să fac un spectacol anul ăsta, am făcut la Cluj, am să mai fac unul. Dar sigur, mi-am luat și sarcina de a crea con­diții ca alții să facă spectacole bune.

N-a fost atît de lung comunismul ca să fie genetic

O.V.: Presa din Iași v-a tot cri­ticat de la începutul mandatului.

C.H-C.: Eu nu pot vorbi decît despre lucruri pe care le înțeleg.

O.V.: Dar ați fost patru ani directorul TVR-ului.

C.H-C.: În televiziune, problema era de management. Am încercat con­tinuu să explic că n-am fost numit pentru că sînt cel mai bun ziarist din România. Problema în televiziune a fost să fie create niște norme clare, un set deontologic clar, o comisie de etică care să aplice acest set deontologic. Deci nu era problema mea să spun dacă o emisiune e bună sau rea, și am refuzat continuu chestia asta chiar dacă mi se propunea să-mi dau cu părerea. Nu era treaba mea. O emisiune are alte moduri de a fi mă­surată. Și nu eu sînt neapărat publicul țintă al fiecărei emisiuni din TVR. Marea problemă era că televiziunea, cînd am ajuns eu, avea o datorie de nouă milioane de dolari pe vremea aia și a fost destul de greu să-i plătim. Dar am terminat pe excedent.

O.V.: Cum se împacă im­par­ția­litatea din presă cu subiectivitatea din teatru?

C.H-C.: E foarte simplu. Una-i una, alta-i alta. Și aici, ca șef, corect e să fiu imparțial. Împărțirea nu e dras­tică, e normală. Adică eu am o fun­cție care are niște reguli, și ele trebuie păstrate. A, pot să fiu de acord cu unele lucruri sau nu, dar în măsura în care sînt în cadrul regulilor, e ok. Nu pot să mă supăr nici dacă sînt jignit personal. N-are legătură una cu alta, consider. Vreau să n-aibă legă­tură una cu alta. În măsura în care in­con­știent fac ceva, îmi pare rău.

O.V.: Vă mai leagă ceva de pe­ri­oada comunistă?

C.H-C.: Păi, tinerețea mea. E ca-n bancul cu Auschwitzul: „ce bine era la Auschwitz. – De ce, ești nebun? – Ce tineri eram!”. Am trăit în perioada aia. Aveam senzația că toți au aceleași valori pe care le-aveam eu și grupul meu, am constatat după aia ca nu e cazul.

O.V.: Cînd ați venit la Iași ați lansat un concurs de texte pe tema comunism – postcomunism. De ce această temă?

C.H-C.: Pentru că mi se părea și mi se pare în continuare foarte im­portantă. Cred că dacă am fi în stare să ne analizăm pe noi, am vedea cîte lucruri bune, rele, mai ales rele, le-am învățat în structura relațiilor noastre, și în modul în care reac­ționăm ca cetățeni, ca persoane, în perioada comunistă. Lucru care se vede uneori, din păcate, la tineri care s-au născut după ’89. Lucruri care sînt în societate, nu de la tata sau ma­ma moștenite. Poate și de la ei, dar nu genetic, fiindcă n-a fost atît de lung comunismul ca să fie și genetic. Sînt lucruri pe care le învață direct.

O.V.: Se pot ele vindeca prin teatru?

C.H-C.: Prin teatru nu se pot vindeca. Dar problema e în ce măsură poți să faci niște spectacole prin care să transmiți lucrurile astea unui pu­blic care este în fond, interesat de cultură. E o elita a acestei țări, care nu se vede, dar care în principiu, poate influența noi tipuri de relații. Dar în timp.

O.V.: De ce n-a mers con­cursul?

C.H-C.: Nu am primit texte care să explodeze. Nu aveam pe atunci, încă nu avem, oameni care să aibă timp să lucreze cu dramaturgii. Eu cred că în momentul ăsta, de asta ar fi nevoie. Am constatat că nu merge „primești textul, îl pui pe scenă”, ci că trebuie un alt tip de apropiere, de creație comună a unor tineri regizori cu tineri dramaturgi. Nu avem logistica și po­sibilitatea umană necesară, dar cred că mai pot fi dezvoltate forme te­a­trale de care o colectivitate mare cum e Iașul are nevoie. Din păcate, e nevoie de teatru alternativ. El nu prea există și atunci îl creăm tot noi.

E o schizofrenie puternică în societatea română între stat și cetățean

O.V.: Teatru alternativ era și proiectul cu teatrul în cartiere.

C.H-C.: Sigur. Dar n-am găsit sălile necesare. Am fost, am văzut tot felul de foste cămine, cantine școlare care s-au transformat în micro uzine sau în altceva, dar oricum n-am putut să mai intrăm în ele. S-a făcut la uzină, dar și aia a falimentat după aia și s-a vîndut. Deci s-a terminat și cu hala.

O.V.: Atunci teatrul în aer liber?

C.H-C.: Sigur, dar avem și noi concediu. Deja am impus un ștroc, un ritm destul de susținut în teatru. Avem mai multe premiere decît orice alt teatru național din provincie. Avem și trei săli la un personal foarte mic. Munca e grea.

O.V.: Sînteți susținătorul for­mei contractuale de muncă?

C.H-C.: Da. Pe un termen determinat. Se poate realiza numai dacă vrea societatea română. Statul ar trebui să reprezinte societatea română. Statul nu e stat în sine. Ăla e numai în povești, Statu’-palmă-barbă-cot. Statul ar trebui să fie ca la Ludovic al XIV-lea, dar invers: „statul sîntem noi”. Sigur că e o schizofrenie puternică în societatea română între stat și cetățean, mult mai mică decît în Oc­ci­dent. Asta vine de la un stat care n-a comunicat cu cetățeanul timp de 45 de ani.

O.V.: De-atunci s-a schimbat ceva?

C.H-C.: După revoluție și eu ie­șeam cu pancarte prin București împotriva lui Brucan. Dar văd că mai e nevoie de timp. Comunismul, la scara istoriei, a durat extrem de pu­țin. Dar iată că sechelele probabil că or să trăiască tot atîta timp. Nu știu să vă răspund, nu sînt specialist și nici nu m-am gîndit.

O.V.: Vă place să experimentați?

C.H-C.: În teatru da, aș vrea. Deci cred că asta, într-un teatru profesionist, e mai greu. Experimentul înseamnă un timp în general și o reușită discutabilă și în principiu trebuie să producem spectacole bune. Înseamnă riscuri asumate și-atunci dacă-mi asum cu niște tineri, încerc ca profesioniștii validați să-mi scoată niște produse întregi și foarte bune. Ca manager, pentru asta am creat sala de la Uzina cu teatru, pentru a se crea spectacole experimentale. Tot pregătim astfel de spectacole, dar nu putem să le scoatem pe bandă rulantă pentru că n-avem forță.

Teatrul e o formă de transmitere de la suflet la suflet

O.V.: Care sînt momentele din teatru care v-au rămas?

C.H-C.: E un spectacol cu „Vi­sul unei nopți de vară” a lui Peter Brook, de cînd eram student. Eram elev cînd am văzut un spectacol de-al lui Dinu Cernescu după Gelderot, cu mo­men­te din „Faustul” lui Pur­că­rete, cu momente din „Maestrul și Mar­gareta” al Cătălinei Buzoianu. Să zicem, mai sînt cîteva. Sînt mo­men­te mai mici care mi-e greu să le scot. E un gest, o replică pe care o avea Te­odor Mazilu. El ținea minte propri­i­l­e lui replici spuse de actori. Da, o mi­că scenuță care, scoasă din context, îmi ia mai mult timp s-o po­ves­tesc. Teatrul cu poezia lui, atunci cînd exis­tă, e ceva extraordinar. E sin­gura artă, și asta n-am cum s-o po­vestesc, în care te simți împreună cu spectatorul. Transmisiunea e non-ver­bală și pînă la sfîrșit, non-gestuală. E aproa­pe o formă de transmitere, nu știu dacă de la suflet la suflet, de la creier la creier, dar e singura artă în care co­munică direct omul cu omul. Pentru că toate celelalte sînt mediate de ecran, de materia picturii, de su­net. Pe cînd aici omul pînă la sfîrșit se transmite pe sine.

O.V.: Depinde foarte mult și de talentul actorului.

C.H-C.: O, dar depinde de atîtea lucruri. Depinde și de calitatea acto­rului, un actor prost nu poa­te. Dar depinde de multe alte lu­cruri. Nu-i automat că un actor bun face chestia asta. E o încredere, un șarm, e o în­țe­legere mai profundă ca­re s-a potrivit între el, personaj și în­tregul spectacol și public din seara aia. Pentru că și publicul are talent sau n-are talent. E publicul de azi, fa­ță de publicul de ieri.

O.V.: V-ați atașat de Iași?

C.H-C.: Am trăit aici destul de mult timp. De aia am venit, că trăi­sem înainte. Și cum m-ați întrebat, în comunism era foarte frumos la Iași cînd eram foarte tînăr. Nici nu mi-a trecut prin cap că voi reveni la Bucu­rești cînd am venit la Iași. Așa s-a întîmplat. Nu mi-am pus probleme de tipul ăsta. Mă simțeam foarte bine în teatru, lucram liber, spectacolele pe care le voiam. Era libertate, nu-mi puneam probleme de cenzură, de nici un fel, și nici n-am avut probleme la Iași. Sigur, într-un fel erai în lumea asta cu niște oameni care-și doreau să lucreze și cu alții care voiau să vină să vadă ce lucrezi tu, deci totul era perfect.

O.V.: Cum vă raportați la nomi­nalizările la premiile UNITER?

C.H-C.: Nominalizările sînt în­tot­deauna discutate și discutabile pentru că un mic grup de oameni e cel care propune. Și-atunci grupul ăla își rostuiește gusturile într-un anumit fel și propune. Alt grup poate să propună altele. Eu mă bucur că o actriță de la noi, Petronela Gri­go­res­cu, și mă bucur că Sandu Dabija care a făcut spectacolul la Teatrul la cub e nominalizat. Nu știu o mo­da­litate în care nominalizările să nu fie discutabile. Și se discută.

strong>O.V.: Ce regizori vor mai veni?

C.H-C.: O să mai vină Tompa Ga­bor, o să vină Răzvan Mazilu cu care vreau să începem un nou tip de proiect cu teatru dans, dar abia în toamnă. O să vină, nu vă fie teamă. Probabil că și Silviu Purcărete încă o dată, dacă ne ajută Dumnezeu.

O.V.: Andrei Șerban?

C.H-C.: Și cu Andrei Șerban am vorbit, încă nu am certitudini. Teatrul se mișcă. Sper să vină și tineri de care nu știm, dar care să-și facă numele și prin spectacolele de aici. Sper din toată inima pe tot palierul să putem avea lucruri puternice.

O.V.: Vin din spate, de la universitate, actori tineri?

C.H-C.: Noi avem un număr de locuri. Una din probleme e faptul că pot să vină tineri și nu poți să-i pri­mești. Asta înseamnă o lipsă de flexi­bilitate în sistem în momentul ăsta. Sînt tineri, totdeauna sînt tineri care trebuie încercați. Unu, după trei ani de facultate nu știu care e foarte bun și care nu. Deci trebui puși și încercați real în roluri. Laboratorul din fa­cultate naște. Dar nu întotdeauna va­lorile de acolo se confirmă în teatru. Doi, o trupă e ca o echipă de fotbal, ca să înțeleagă lumea mai simplu. Nu poți să angajezi numai mijlocași sau numai fundași, chiar dacă-s toți foarte talentați. E o știință teoretic, a creării unei trupe, dar din păcate trupele românești stabile, s-au creat prin voia sorții și mai puțin prin construc­ție.

Orice artă se nutrește din ea însăși

O.V.: Teatrologul George Banu spunea că artificialitatea face par­te din destinele modernității, dar, în același timp, arta modernă în­seam­nă excluderea stere­oti­pu­ri­lor. Pî­nă la urmă ce în­seam­nă pentru dum­neavoastră?

C.H-C.: Modernitatea în mo­men­tul ăsta pentru mine înseamnă o adecvare a sistemelor dramaturgice cu noile mijloace, să zic așa, cu mij­loacele actuale, cu materialele actu­ale, cu reacții actuale, a siste­me­lor dra­maturgice. A pieselor, dacă zic „sis­tem dramaturgic” o să creadă că-s nebun. Să nu puneți. Da, nu mi-am pus problema în termenii ăștia. Îți dai seama dacă ceva e modern sau vetust cînd vezi sau cînd creezi. Pentru că ce nu e modern, și mi-e mai simplu să spun, e convențional, e fals, s-a mai repetat, e dejà-vué. Toate astea sînt scoase din modernitate de la în­ceput. Pe de altă parte, fără discuție că orice artă se nutrește din ea însăși. În cazul ăsta și teatrul. Problema e cum poți depăși stereotipurile, sau ci­ta stereotipurile ca stereotipuri. Dacă rezolvările sînt false, e clar că nu-i modern.

O.V.: Ați avut la mijlocul anilor ’90 un moment Gorki. De unde a pornit?

C.H-C.: Am considerat că Gorki răspundea atunci unor întrebări ale societății de-atunci. Am pus „Copiii Soarelui”, în care e vorba de mo­mentul în care intelectualul intră în conflict cu societatea, avea senzația că totu-i perfect, că valorile sînt aceleași și la el, și la lumea de jos. Atunci explozia lumii de jos împotriva lui e uimitoare și imposibil de înțeles. Se întîmpla în ’96. Pentru mine era evident că idealurile mele și ale celor din jurul meu se clădiseră fără nici o realitate în lumea care după ’89 a început să arate ce vrea. Și erau cu totul alte lucruri decît discuții despre libertăți și democrație. La fel, asemănarea dintre viața unor oa­me­ni, pentru că am pus Gor­ki la Iași, a celor din „Azilul de noap­te”, iar de­ve­nise evidentă. Eu nu neg că poate erau la fel de mulți săraci și oameni fără adăpost în pe­rioada comunistă, dar nu-i vedeai. Deci lipsa de comunicare liberă în comunism, ne-a dus pe toți să credem că avem aceleași valori, că do­rim același lucru și ’89 a dat senzația că despre asta-i vorba. Deci, au fost, în București cel puțin, două săptă­mîni în care ne iubeam toți cu toți pe străzi. Mai frumos n-am trăit. Dar și trezirea de după, cînd unii stăteau în Piața Universității și alții voiau cu totul altceva, a dovedit că e o rupere în societate îngrozitoare. Asta m-a trimis la Gorki. În „Copiii soarelui” e vorba despre unii care chiar cred că lumea e frumoasă, că ei iubesc po­porul, că poporul îi iubește pe ei și pe dracu’. Poporul nu mai la fel nu gîn­dește. Consideră ca pierd timpul fă­cînd cercetări chi­mi­ce…

O.V.: Dar 1996 era vremea schimbării…

C.H-C.: Se terminase pentru mi­ne și mi-era clar că dihotomia e ma­joră în societate, că modelele pe care societatea începuse să le propună din 1990 erau niște modele care împing lumea într-o direcție pe care nu mi-o doream, și de acolo am ajuns.

O.V.: Deci Constantinescu și mesajul convenției…

C.H-C.: Nu Constantinescu, Doamne iartă-mă. Lucrurile au în­ceput dinainte. Era foarte clar. Da, si­gur, veniseră la putere și am constatat că între idealismul unora și mercantilismul altora sau dorința altora de autopublicitate, s-a creat hăul.

O.V.: Ce legătură există între Io­nesco și Woddy Allen?

C.H-C.: Sînt oameni deștepți amîn­doi. La nivel dramaturgic nu e. Woddy Allen e un intelectual interesant, Ionesco e mult mai mult. El a creat un sistem și un mod de a înțe­le­ge lumea. Nu e cazul lui Woddy Allen.

Mă hrănesc cu realitate cînd regizez

O.V.: Cît de ancorat în realitate sînteți atunci cînd montați o piesa?

C.H-C.: Eu cred că sînt tot timpul ancorat în realitate. Eu mă hră­nesc cu realitate cînd regizez.

O.V.: Alții se hrănesc cu vise…

C.H-C.: Păi și visul e o realitate. Apăruse Țepeneag în anii ’70, oniri­cii, și era un scandal căci erau greu acceptați de partid ca onirici. Și-atunci ei explicau că visul e o parte a realității. Nu cred că cineva doarme și cînd se trezește notează și pune pe scenă, ci creează niște simili-visuri, un anumit tip de onirism. Nu am ni­mic împotrivă. În măsura în care spe­c­tacolul o cere, poate să fie minunat. Realitatea românească are suficient material. Problema e cum reușești să-l extragi, să-l folosești. Nu sînt eu așa de valoros. Realitatea românească nu vi se pare că e destul de diversă? Nu tot poate fi folosit de toți sau de fie­care. Nu știu ce poate fi folosit. Eu n-am fost, de exemplu, să stau într-o comună lîngă Iași și să descopăr în ce măsură relațiile de acolo sau întîm­plările pot să fie. Nu știu să răspund, am și eu o cultură și o relație cu lu­mea din jur limitată. Sună foarte frumos. Lucrurile nu sînt înțelese doar din realitate, există o realitate a textului. Dacă e Hecuba, există o realitate culturală. Vorbeați de Mă­niu­țiu. El n-a fost pe front și cred că nici în lagăre, ca să aibă o relație extrasă din realitatea imediată. A citit, a înțeles, a văzut ce se întîmplă în lagărele alea. Sînt diferite forme de a te apropia de realitate. Nu sînt un filosof al culturii, dar și realitatea o percepem prin backgroundul nostru cultural, o fil­trăm și o înțelegem. Nu știu, nu m-am gîndit, dar lucrurile nu sînt așa simple. Ar fi ok, dar nu sînt. Atunci am fi ca niște aparate, bagi o parte în realitate și altele sus, și vezi ce iese. Da­că filtrele sînt corecte, iese. Filt­re­le sînt culturale, fără discuție. Ele în­seamnă toate cunoștințele, cărțile, ce-am trăit și ce-am simțit pînă acum.

O.V.: Cum e să-l ai drept socru pe maestrul Radu Beligan?

C.H-C.: Nu e nici un fel. Ca să zic așa, nu m-am însurat cu el. E un om inteligent, foarte plăcut, poate să aibă șarm, e un actor minunat, deci e ok. Și mă bucur cînd ne întîlnim și ieșim la restaurant o dată la șase luni. Nu e intimidant. E un om cu adevă­rat. Dacă e cineva pasionat de teatru, e el. Care la 90 de ani știe ce se joacă și la Londra și la New York și la Paris. Care ia textele, le traduce, le caută, care se duce să vadă spectacolele. Tocmai s-a întors de la Paris. Da, pentru asta trăiește.

Alex VARNINSCHI