Ioan Gyuri Pascu: Un actor trebuie să știe să joace absolut orice, nu există comedie sau dramă pentru el

Jocul cu cuvintele l-a descoperit încă din timpul facultății, însă nu a bănuit că îl va lipi de grupul umoristic Divertis. La fel cum nu s-a gîndit nici că îl va face să scrie cărți pentru copii, cărți de spiritualitate sau versuri inspirate din realitatea care îl înconjoară. Însă a știut că, fiind artist, are datoria de a fi cît mai complet pentru ca atunci cînd urcă pe scenă, nicio situație să nu îl prindă nepregătit. Astfel, Ioan Gyuri Pascu a ajuns în fața publicului ca umorist, actor, scriitor sau compozitor și nu a încetat vreodată să le trăiască pe toate. Pentru că ar fi renunțat la propria viață.

Cum vă amintiți Agnita anilor ‘60?

Primul lucru pe care mi-l amin­tesc e că m-am născut (rîde), dar nici asta nu pot spune că îmi amintesc, ci că știu doar din prisma celor care mi-au povestit. Frații mei spuneau ca în pri­mele mele zile m-a arătat mama la geam și eram așa de negricios, mic și slab, aveam vreo două kilograme și prima vorbă pe care au spus-o ma­mei mele a fost „pe ăsta să nu-l aduci acasă”. Îmi amintesc și grădinița, lo­cul de joacă, îmi plăcea foarte mult să umblu prin păduri. Agnita fiind un orășel foarte mic, stăteam la niște blo­curi unde se termina orașul și în jumătate de oră puteai să fii în săl­bă­ti­cie, într-o pădure de salcîmi sau ce­va de genul.

Simțeați în acele vremuri efectele mișcării ideologice de atunci?

Aș putea să spun ca da, dar avînd în vedere că de 24 de ani e tot co­mu­nis­mul la putere, eu zic că din punc­tul ăsta de vedere nu e o mare schim­bare. Totuși, în anii ’60, cînd a venit Cea­ușescu la putere, nu au ieșit la su­prafață din prima chestiile urîte, erau programe minunate la televizor, du­pă anii ’70 s-a stricat rău. Ideologia în sine era alta, dacă nu ar fi fost, astăzi nu am fi vorbit atît de liber. Ceea ce mă întristează e că, după 24 de ani, avem aceleași ideologii, chiar dacă se numesc liberali sau democrați, ei sînt tot aceiași membri de partid. Vorba lui Ioan T. Morar prietenul meu de la Divertis, „copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri”. Și așa este.

Pe cei din grupul Divertis i-am întîlnit în 1987, la un spectacol

Din fan al grupului de comedie Di­vertis ați devenit membru în 1987, după ce aceștia v-au remarcat. Ce le-a plăcut la Dumneavoastră?

Pot să spun ce mi-a plăcut mie, pentru că în ‘82 ei nu mă cunoșteau și îi vedeam din sală la Costinești. Erau trei atunci: Toni Grecu, Florin Cons­tan­tin și Doru Antonesi. Eram siderat de cît de mult curaj aveau, și mai ales de cît de subtil era umorul lor. La un moment dat, la un festival studențesc în anii ’85 – ’86 eu am fost cu o piesă de teatru. Pe vremea aceea făceam fel de fel de pastile umoristice, mă ju­cam cu teatrul radiofonic, cu 100 de le­gende românești, iar ei au apreciat foarte mult asta. M-au întrebat sim­plu: „Nu vrei să mergi cu noi?”. Fiind vorba de anul 1986, cînd nu existau telefoane mobile, nu ne-am mai găsit. I-am întîlnit însă în 1987 la Izvorul Mu­resului, la Serbările Zăpezii și aco­lo și-au adus aminte de mine. Aveau o piesă unde era nevoie de niște cîntecele pentru personaje și nu le venise nicio idee. Iar în dimineața spectacolului m-au luat pe mine.

Umorul nu trebuie să fie o strîmbătură, iar cel de la Divertis a fost ceva deosebit, improvizațiile noastre nu cred că vor fi egalate vreodată.

Era într-adevăr „o fabrică de rîs”, așa cum a fost renumit grupul?

Bineînțeles, și toți ieșenii știu asta. Era umor extrem de inteligent, de subtil și deloc vulgar. Acum de cînd a apărut stand-up comedy, în 30 de minute își dă jos și pantalonii. Nu zic, sînt talentați și cei de acolo, însă eu cred că ceea ce făceam noi era mai apropiat de ceea ce era umorul. Umorul nu trebuie să fie o strîm­bă­tu­ră, pentru că așa ne uităm la clipurile de la televizor cînd oamenii cad și al­ții rid. Umorul nostru de la Divertis a fost ceva deosebit și improvizațiile noas­tre cred că nu au fost egalate ni­cio­dată de nimeni oricît s-ar fi stră­duit.

Colegul Dumneavoastră Toni Grecu spunea că erați singurul membru care nu era moldovean. Credeți că v-a ajutat și umorul pentru care sînt renumiți ar­de­le­nii?

Mie mi-a plăcut foarte mult umo­rul moldovenesc în schimb, îmi plă­cea foarte mult Ion Creangă atunci cînd eram mic. La scriitorii ardeleni nu prea găseam umor, dar la Crean­gă rîdeam și îmi plăcea cam tot ce scria. Există într-adevăr un umor hîtru al ardelenilor, dar cred că s-a combinat mult și cu faptul că, făcînd Facultatea de Litere, îmi plăcea foarte mult și să mă joc cu cuvintele, să im­provizez și asta cred că mi-a prins bi­ne.

În mod sigur umorul moldovenesc este greu de egalat, la fel ca și inima deschisă a moldovenilor. Chiar dacă se supără prietenii mei ardeleni nu știu unde este deschiderea aceea mare, ospitalitatea. Toți ardelenii sînt oameni minunați, dar în Moldova, oriunde te duci, te întreabă lumea dacă nu bei, dacă nu mănînci ceva. Mi s-a întîmplat cînd am rătăcit dru­mul într-un sat din județul Neamț și primul lucru pe care mi l-au zis după ce mi-au arătat drumul a fost „dar nu intrați puțin să mîncați? Că poate sînteți obosit”. Și nu, nu mă cu­noș­teau, era un sat pierdut de lume. Se zi­ce că e o trăsătură generală a ro­mâ­ni­lor, dar dacă mergeți în Banat nu o să vă cheme nimeni în casă.

Umorul de la Divertis conținea multe sensuri ascunse

Cum reușea un grup studențesc să dea reprezentații de satiră politică îm­po­triva regimului comunist în acele vre­muri?

Prin foarte multă parabolă. Foar­te multe erau metaforice, cu sensuri ascunse, de fapt toată lumea făcea așa, nu doar Divertisul. Eu cred că securiștii din vremea aia au lăsat și ca un fel de supapă, să mai rămînă ceva. Dacă i-ar fi deranjat foarte tare, cu siguranță ar fi avut ei grijă să ne cen­zureze sau să nu mai existăm. Ar putea să mai existe și acum astfel de grupuri studențești, însă doar în alt mod, pentru că după 1990 s-a produs o criză de limbaj. Fiind acordată foar­te multă libertate, oamenii nu au mai fost nevoiți să ascunda prin metafore lucrurile care îi supără, însă acum a devenit totul mult mai vulgar. Se poa­te, dar nu știu cît de mult succes ar avea. Dacă ai iubire pentru umor și pentru oameni și nu ești mînat de dorința de a-ți bate joc și de a face ca­ricaturi din oameni, atunci s-ar pu­tea. Umorul Divertis arata ce e rău din ironie, dar dădeau și o soluție.

Grupul Divertis nu a murit, există într-o altă formă, iar ceea ce este frumos rămîne mereu viu

După perioada în care ați făcut parte din grupul umoristic Divertis erați cunoscut ca „una dintre cele mai populare figuri ale umorului autohton”. Cre­deți că ați rămas la fel în amintirea celor care vă urmăreau?

Pentru mulți da, pentru alții e o chestie ciudată, de exemplu atunci cînd mă văd și aud cîntînd, deși eu am început să cînt cu mult înainte să fiu la Divertis. Eu nu am renunțat la ei, mai particip și la proiectul cu Distractis atunci cînd simt că e ceva care mă reprezintă. Mereu am fost extrem de liber și am considerat că singurul meu șef este Dumnezeu. Mă exprim liber, cînd am chef să scriu poezii o fac, cînd am chef să fac umor, fac umor. Dacă Dumnzeu mi-a dat toate darurile astea de ce să nu le folosesc?

Ar putea fi reînviat grupul Divertis?

Nu, pentru că nici oamenii nu pot fi înviați. Divertisul nu a murit, există în forma Distractis, a lui Toni. Nu trebuie reînviat pentru că nu a murit și nu moare, ceva ce e făcut din punct de vedere spiritual nu moare. Cor­pu­rile oamenilor mor, dar nu sînt de ne­în­locuit, se pot face și alte lucruri. E frumos și ceea ce rămîne. De exemplu, o melodie a lui Eric Clapton se ascultă și astăzi, chiar dacă sub formă de coveruri, el trăiește prin muzica lui.

Mă exprim liber, cînd am chef să scriu poezii, o fac, cînd am chef să fac umor, fac umor. Dacă Dumnezeu mi-a dat toate darurile astea, de ce să nu le folosesc?

Spuneați că ați devenit cunoscut pen­­tru că imitați foarte bine diferiți ar­tiști, însă nu voiați să rămîneți la acel sta­diu pentru că „un actor trebuie să facă de toate” Ați reușit?

Da, nu prea mi-a plăcut eticheta asta. Însă desigur, am reușit să fac de toate și asta se vede, am 12 albume de muzică, cinci cărți scrise, printre care și cărți pentru copii, am scris muzică pentru film, am scris muzică de teatru pentru Teatrul Țăndărică, pen­tru teatrul radiofonic, am făcut sute de spectacole, am cîntat în des­chi­de­re la artiști mari, cum ar fi Scorpions, Suzanne Vega, ce pot să-mi doresc mai mult? Părerea mea e că un actor care nu știe să cînte, pierde. E bine ca orice artist să fie cît mai complet posibil.

Ați luat vreodată pauză de la cariera de actor sau de cîntăreț?

Nu, pentru că eu nu le văd ca fiind neapărat meserii. Ele sînt parte din viața mea și pauza de la mine eu nu am luat.

Cum ați ajuns să scrieți cărți de spiritualitate și pentru copii?

În primul rînd, pentru că am vă­zut în alte locuri că scrie că eu aș fi scris cărți religioase și nu de spi­ri­tua­li­tate, vreau să zic explic: credința cu­prin­de și religie, dar religia nu cu­prin­de și credința. Sînt doar bucățele care au pornit din credință și au fost desprinse în funcție de interesul oamenilor, au devenit niște instituții extrem de politizate și care au cultivat frica în rîndul oamenilor, ceea ce nu e bine. Au cultivat frica de Dum­ne­zeu în loc să cultive iubirea. Cum să-ți fie frică de Tatăl tău?

Cele pentru copii au fost scrise pentru fiica mea, atunci cînd era mică. M-am gîndit să le înregistrez, pentru ca atunci cînd eram plecat ea să-mi audă vocea. După ani de zile am făcut o carte cu CD și cînd fata mea a mplinit 15 sau 16 ani mi-a făcut grafica la una dintre povești. A fost minunat, ca fata pentru care am scris să-mi facă și grafica. E o bucurie să faci muzică și cărți pentru copii. Am mai făcut cum v-am spus și mu­zică pentru teatru, pentru „Mu­zi­can­ții din Bremen” și abia aștept să iasă în premieră.

Am fi mult mai liberi dacă nu ne-am compara cu ceilalți, în fiecare om există scînteia divină și niciunul nu e mai cu moț decît celălalt.

Partea dramatică se îmbină cu cea umoristică în teatru sau se anulează reciproc?

Oamenii au acest stil de a separa, ajung să fie puse etichete, să se facă topuri. De exemplu, nu îl putea ve­dea nimeni pe Dem Rădulescu jucînd dramă, însă asta e o prostie. Un actor trebuie să știe să joace absolut orice, nu există comedie sau dramă pentru el. Pentru mine a fost o bucurie atunci cînd am fost distribuit într-un rol dra­matic, toată lumea mă știa ca ac­tor de comedie. Cînd m-au văzut pe ecran, la premieră, primele 15 se­cun­de au rîs, după care s-a stins încet rî­sul și s-au uitat mai departe. La fel am jucat în „Azilul de noapte” la Teatrul Metropolis, un rol dramatic. Însă lipsa asta de încredere și stilul de a pune etichete pe borcanele de zacus­că pentru ca să le deosebim de gemul de prune, părerea mea e că nu tre­buie să existe.

Exista muzică pur si simplu, sau actorie și atît. Dacă de exemplu Johnny Depp ar fi jucat numai dramă sau numai comedie ar fi ajuns ca Ben Stiller, nu l-ar mai fi luat nimeni în serios. Noi trăim patru anotimpuri în fiecare zi, viața nu e doar comedie sau numai dramă. De aia mi-a plăcut să joc în filmul lui Cristian Mungiu, „Occidentul”, pentru că acolo era ceva de genul rîsul-plînsul. Eu mi-am scos complet gradele de comparație și verbul „a trebui” din vocabularul meu. Am fi mult mai liberi dacă nu ne-am compara cu ceilalți, în fiecare om există scînteia divină și niciunul nu e mai cu moț decît celălalt.

Povesteați că nu vă place să vă can­to­nați într-un singur gen muzical, ci pre­ferați o combinație de genuri care să nu plictisească. Pînă la ce combinații ați ajuns?

Tot felul de combinații, am pe al­bu­mul ăsta o melodie care are la în­ce­­put muzică ambientală foarte mo­dernă pînă la reggae, părți de vioară clasică și etc. Am făcut și multe parodii de hip hop. Nu-mi place muzica house de exemplu, pentru că nu con­si­der că ar fi muzică. Din 1982 pîna în 1985 ascultam doar Bob Marley. L-am descoperit prin formația Police, pen­tru că stilul avea rădăcini în reggae. Am fost unul dintre primii care am cîntat reggae în România în anii ’80.

Acum, melodi­i­le mele sînt cu mesaj mai simplu, mai spiritual, nu mă mai interesează socialul sau politicul

Momentele de la Cenaclul Flacăra din 1982, cînd ați fost ascultat de Ducu Bertzi sau de Adrian Păunescu au fost cele care v-au deschis drumul către muzică?

Într-un fel, am stat doar patru zile (rîde). Am cunoscut foarte multi ar­tiști, însă în doi ani mă uitaseră aproa­pe toți. Îmi amintesc de mo­mentul în care m-a remarcat Adrian Păunescu, însă totul s-a risipit de cînd am încetat să mai merg acolo.

Cei care au har și inspirație găsesc idei, pentru că e povestea lor, pe care trebuie să o spună. Dacă faci ceva doar ca să apari la radio, la televizor, făcînd copy-paste, atunci faci ceva care nu e al tău. Prinde la lume pentru că lumea este prinsă într-o falsitate. Oamenii nu mai așteaptă să simtă ceva din inima lor.

Cît de actuală este piesa compusă de dumneavoastră „Țara arde și babele se piaptănă”, inspirată dintr-un proverb românesc?

Uitați-vă în jur și veți vedea cît de actuală este, din păcate. Pentru noi, ca artiști, e bine pentru că le mai pu­tem cînta din cînd în cînd, dar pentru oameni ar fi bine să nu mai fie ac­tuale. La melodii de genul inspirația vine pur si simplu, mereu am fost prins în realitatea imediată și ideile veneau pur și simplu. Acum, melodi­i­le mele sînt cu mesaj mai simplu, mai spiritual, nu mă mai interesează socialul sau politicul. Consider că schimbarea mea pe plan spiritual ar putea să schimbe și ceea ce se în­tîm­plă în jur, datoria mea e să mă schimb pe mine și nu pe ceilalți. Și așa am evoluat, mai întîi am fost mai răz­vrătit și acum sînt mai calm.

Toată lumea duce lipsa unui astfel de umor

Din perspectiva dumneavoastră de textier, reușesc piesele din ziua de azi să mai spună o poveste?

Cei care au har și inspirație gă­sesc idei, pentru că e povestea lor pe care trebuie să o spună. Dacă faci ceva doar ca să apari la radio, la televizor, făcînd copy-paste, atunci faci ceva care nu e al tău. Prinde la lume pentru că lumea este prinsă într-o falsitate. Oamenii nu mai aș­teaptă să simtă ceva din inima lor. Sînt oameni care la 78 de ani reușesc să umple un stadion de lume. De ce? Pentru că este povestea lor și este una sinceră și electrizează toată sala.

Simțiți lipsa acelui „umor simplu, fru­mos, din piatră-seacă”?

Eu la televizor nu mă uit decît la filme și la sport. Cînd am chef de un astfel de umor mă întîlnesc cu colegii de la Divertis și facem acel umor din piatră seacă. Eu cred că lumea duce lipsa unui astfel de umor, pentru că dacă deschid televizorul se sperie. Dar dacă nimeni nu se plînge de asta, e la fel ca în sintagma „Dragoste cu de-a sila nu se poate”.