Kenneth Arrow: Grupurile care resping liderii sînt prea slabe ca să schimbe ceva

În 1972 i s-a acordat premiul Nobel pentru Economie. Acum, are 92 de ani, iar viața sa a însemnat dezvoltarea unui întreg domeniu de cunoaștere. Cel pe care l-a „ctitorit” el. Nu știu dacă întrebarea mea îi va aminti de George Eastman. Fondatorul companiei Kodak fusese scurt și la obiect cînd, la 77 de ani, și-a încheiat socotelile cu lumea asta: „Prietenii mei, mi-am terminat treaba. De ce s-aștept?” Aș vrea ca Arrow să-mi răspundă cu banalitatea că mai are o mulțime de lucruri de priceput. În schimb, îmi dă de înțeles că spectacolul la care ar vrea să participe, nu-l va da el, ci viitorul. El și-a adus deja, contribuția.

V-ați trăit copilăria în timpul marii recesiuni din anii ’30. Împărtășiți cultul generației născute după
război, care valorizează capacitatea cuiva de a-și depăși condiția socială în care s-a născut?

O, da. Adică, hai s-o spunem în fe­­lul următor: generația mea a luat E­co­­nomia foarte în serios. Criza e­co­no­­mică a fost o problemă personală pen­tru noi. Știm foarte bine ce în­sea­m­nă decăderea economică. Așa că cei din generația mea sînt o mînă de oa­meni foarte precauți. Sîntem pre­ca­uți în tot ce facem: precauți cu ba­nii noș­tri, precauți cu riscurile pe care ni le a­sumăm. Acum, într-adevăr, Răz­bo­iul a determinat, într-o anumită mă­su­ră, o ușoară schimbare. Cei din ge­ne­rația mea au trecut prin Criză, apoi prin Război și acum, că Răz­bo­iul se în­cheia, apărea un nou suflu.

Războiul a produs, practic, un val de reîntinerire. Se termina potopul și oamenii își recîștigau pofta de viață.

Da, într-un anumit sens. A­di­­că ne-am descurcat grozav și un o­bie­c­tiv esențial uman era împlinit. Pentru că deși situațiile prin care trecuserăm nu fuseseră create de noi, iar vina era a sistemului, noi am luat totul foarte per­sonal. În sfîrșit, reușiserăm. De­si­gur, Războiul fusese cîștigat de A­me­ri­ca, dar pentru noi, oamenii Crizei, era victorie personală. Noi, aceiași oa­­meni ai Marii Crize, am cîștigat un Ma­re Război. Asta ne-a dat o a­nu­mi­tă încredere în noi înșine, a în­de­păr­tat o parte din pesimism și a redus con­ș­tiința neputinței. Am simțit că, de fapt, sîntem în stare.

Acum trăim mai bine, dar tot sîntem neliniștiți

S-a spus despre copiii crizei din anii ’30 că au crescut cu sentimentul că sînt o povară pentru familiile lor. Că au internalizat sentimentul urgenței de-a se descurca singuri, pentru a nu-și parazita familiile.

De fapt, noi nu am avut de ales, în această privință. Chiar eram ob­li­ga­ți să ne căutăm de lucru cît mai re­pe­de fiindcă familiile noastre, într-a­de­văr, nu ne puteau susține. Să fii pe cont propriu era obligatoriu. Nu a­vea­m o altă alternativă, fiindcă fa­mi­lia nu ne putea ajuta.

Eram ob­li­ga­ți să ne căutăm de lucru cît mai re­pe­de fiindcă familiile noastre, într-a­de­văr, nu ne puteau susține. Să fii pe cont propriu era obligatoriu.

Ați conștientizat atunci fragilitatea vieții umane?

Ei bine, fragilitatea e o constantă a naturii umane, în definitiv. Pe vremea aceea, fragilitatea era o trăsătură fi­rească a vieții. Speranța de viață era mai scăzută, vedeai peste tot oameni ca­re se îmbolnăvesc și mor. Iar oa­me­nii se îmbolnăveau și mureau mult mai devreme decît se întîmplă acum.

Asta v-a accentuat nevoia de control?

Tragedii se întîmplă tot timpul. Oa­menii îmbătrînesc, își pierd a­bi­li­tă­țile mentale, își pierd abilitățile fizi­ce. Ei bine, oamenii dispar. Copiii dis­par. Poți pune toate astea pe seama fra­gilității. E lucru cert, însă, că acum oa­menii sînt mult mai sănătoși. Dacă ne gîndim din punct de vedere eco­no­mic, toată lumea o duce mai bine. Si­gur e că trăiesc mai mult și mai bi­ne. Dar tot își fac probleme. Tot sînt ne­liniștiți. Nevoia de control asupra vie­ții e aceeași. Și acum poți să te pră­bu­șești, la fel de bine cum poți să te ri­dici. Tot apar aceste fluctuații care te țin în gardă.

Americanii bogați dăruiesc mai mult decît oamenii bogați din alte țări

Totuși, oamenii „mai noi” nu par a fi la fel de înspăimîntați de aceste fluctuații. Cel puțin, tot mai mulți oameni de afaceri declară că au pornit de jos și nu se tem să ajungă înapoi acolo.

Ei bine, impresia mea e că oa­me­nii care au milioane de dolari în­cear­că să obțină și mai mulți bani. Nu a­jun­g niciodată să fie satisfăcuți cu cît au. Le e frică nu că vor pierde ceea ce au, ci că nu vor putea să obțină și mai mul­ți bani, să împingă plafonul și mai mult. E o constantă a oamenilor de succes, să-și dorească tot mai mu­lt. În nici un caz, nu cred că se simt con­for­tabil cu gîndul că ar putea avea mai puțin. Nu sînt deloc sigur că oa­me­nii de top de astăzi ar fi diferiți de oa­menii de succes din toate tim­pu­ri­le.

Se articulează, totuși, din ce în ce mai multe inițiative bazate pe economia-darului, care modifică percepția asupra afacerilor. Experiențe de felul festivalului „Burning Man”, unde numai cafeaua și gheața sînt plătite, apar și în educație, de exemplu, în forma cursurilor de masă, gratuite, online. Platforme de felul Kickstarter se bazează pe oamenii simpli care, dacă simt că un anumit produs ar fi semnificativ pentru viața lor, sprijină inovatorii care pot realiza acel produs. Descentralizarea și independența față de instituții și mari corporații deschide o altă viziune față de economie, una centrată pe comunitate, și nu pe resurse.

Ce să spun, Statele Unite au fost în­totdeauna deschise față de actul de-a dărui. În rîndul oamenilor bo­ga­ți a existat întotdeauna ideea aceasta, că au o obligație de a dărui. Cînd ci­ne­va se gîndește la America, are ten­din­ța să considere că oamenii de a­co­lo sînt extrem de individualiști. De fa­pt, americanii își doresc să formeze și să se integreze în grupuri sociale. E o tendință chiar mai puternică decît în alte țări. Iar o parte foarte im­por­tan­tă a acestei apartenențe la un grup, ține de actul de a dărui. Darul sau donația sînt importante în comu­ni­tăți. Într-adevăr, americanii bogați dă­ruiesc mai mult decît oamenii bo­ga­ți din alte țări. Dar asta e o cons­tan­tă dintotdeauna. Nu ține de o schim­ba­re care ar fi apărut ieri.

Nu știm cum va arăta societatea fără conducători

Nu credeți că odată cu dezvol­ta­rea culturii open-source, apare o no­uă paradigmă, care valorizează mai mult inspirația și conexiunea, decît ca­pitalul și puterea de-a conduce? Occupy Wall Street și revoluțiile egiptene au fost doar cele mai vizibile manifestări ale acestui curent social, care prețuiește comunitatea și autonomia, fără să dea doi bani pe lideri și puterea de-a controla sau de a conduce.

Ei bine, tendința aceasta de-a res­pin­ge cu totul liderii s-a manifestat și-n anii ’30. Nu doar în America, ci și-n Europa. Doar că grupurile care res­ping liderii sînt, de obicei, prea sla­be ca să schimbe ceva. Vezi ce se în­tîmplă în Egipt. Se întorc la in­sti­tu­ția leadership-ului. Odată ce re­vo­lu­ția s-a terminat, au fost prea slabi ca să reziste, iar ceea ce urmează după aceas­tă testare a limitelor, este, la rîn­dul său, foarte limitativ.

Deci credeți că sînt condamnate încercările de-a acționa în virtutea puterii de inspirație, iar nu în virtutea puterii de control.

Nu, ar fi o crimă să spun asta. Dar cred că vor lua forme pe care nu le pu­tem anticipa. Nu știm cum vor a­pă­rea, în ce formă se vor stabiliza sau cum se vor sfîrși. N-aș vrea să cred că vor fi mereu destinate eșecului. Pur și simplu nu știm cum se vor în­tîm­pla lucrurile astea. Situația Chinei este foarte interesantă, din punctul ăs­ta de vedere. Mulți oameni au cre­zut că după prăbușirea lui Mao, or­ga­nismul de conducere al țării va fi mai deschis, mai diversificat. Cu toa­te astea, țara a fost în continuare con­du­să de grupuri foarte mici de oa­me­ni. Desigur, nu de o singură per­soa­nă, dar de grupuri foarte mici, care s-au tot succedat. Iar după zece ani, dic­tatura n-a dispărut. Dacă ceva poa­te fi dedus din asta, e că oa­me­ni­lor le e îngrozitor de greu să termine ce încep. Funcționează aici un sistem ereditar. Unele lucruri nu dispar de­cît odată cu schimbarea generațiilor, iar alte lucruri nu dispar nici atunci, fiind­că sînt transmise prin tradiție. În­cotro se îndreaptă sistemul chinez, nu poate să spună nimeni. Poziția cea mai des întîlnită e că la un moment dat trebuie să apară o fisură în sistem și lucrurile să se îndrepte spre o di­rec­ție democratică. Asta susțin ma­jo­ri­tatea teoreticienilor, că democrația e inevitabilă. Dar sistemul din China rezistă, de acum, de ceva vreme, și occidentalii încep să-l privească ca pe un bau-bau. Apare o reacție…

În țări precum Grecia apar grupuri de dreapta care se asociză cu simbolurile na­zis­te. E complicat. Nu poți spune că există o tendință generală de a va­lo­ri­fi­ca libertatea și autonomia în detrimentul puterii de a conduce.

Tot ce vreau să spun că în Europa de Vest oamenii sînt obișnuiți să tră­ias­că într-o realitate socială unde exis­tă tot felul de partide care intră într-o sumedenie de relații unele cu altele. Aici, oamenii sînt obișnuiți cu va­rietatea. Mentalitățile lor, felul lor de-a gîndi pornește de la această pre­mi­să a varietății. Și cînd există o tra­di­ție a varietății, poți ajunge, bi­ne­în­țe­les, să imaginezi tot felul de alte sis­te­me care să ducă varietatea la un alt nivel. Dar dacă privim spre situația Un­gariei, de pildă, acolo există o o­ri­e­ntare mult mai puternică spre in­stituția leadership-ului. În țări precum Grecia apar grupuri de dreapta care se asociză cu simbolurile na­zis­te. E complicat. Nu poți spune că există o tendință generală de a va­lo­ri­fi­ca libertatea și autonomia, în detrimentul puterii de a conduce. Încă mulți oameni își doresc să fie con­du­și. Deocamdată, diferența constă în ti­pul de conducător pe care și-l do­re­sc.

Oamenii nu știu dacă-și doresc ceva, înainte să aibă acel ceva

Vă este greu să integrați noile tendințe din cercetare, mai umaniste, mai puternic influențate de științele psiho-sociale?

Nu. De altfel, cînd am intrat în cîmpul științelor economice, ma­te­ma­t­ica nu era în largul ei, acolo. Cer­c­etătorii nu priveau cu ochi buni fo­lo­sirea matematicii în domeniul ăsta și nu li se părea potrivit s-o amestece cu statistica și economia. Făceam par­te dintr-o minoritate care se în­că­pă­țîna să susțină că locul matematicii e e­xact în mijlocul științelor e­co­no­mi­ce. Acolo eram eu și marea majoritate a lumii științifice era împotrivă. De­si­gur, eu știam mai bine! (rîde) A luat a­proape 20-30 de ani să se schimbe vi­ziunea asupra economiei, să dispa­ră pre­siunile sociale, să se relaxeze pre­con­cepțiile editorilor revistelor știin­ți­fice. Dar ăsta e comportamentul de care au parte toți pionierii. Acum, vi­zi­unea noastră a fost acceptată, dar încă mai sînt o mulțime de întrebări la care nu putem găsi un răspuns. Mai sînt o mulțime de dileme de re­zol­vat.

Dumneavoastră ce ați ajuns să prețuiți mai mult: capacitatea de a controla evenimentele din viața dumneavoastră, prin măsuri de precauție, sau abilitatea de-a vă lăsa captivat de viață, descoperind regulile pe măsură ce jucați?

De fapt, majoritatea regulilor nu le putem ști, exact, de dinainte. Dar e­xistă, totuși, două tendințe opuse de a ne raporta la viață. Să luăm exem­plul inovației economice. Există ai­ci două modele de succes. Pe de o par­te, e Microsoft Electronics, pe de al­tă parte, e Apple. Microsoft spune: „tre­buie să le dăm oamenilor ceea ce vor. Scopul e să avem o mulțime de oa­meni care folosesc produsele noas­tre”. Apple spune, însă: „Nu putem con­trola totul!” De fapt, asta a fost po­ziția lui Jobs, care le-a replicat ce­lor­lalți că: „Voi nu încercați, de fapt, să aflați ce vor oamenii. Habar n-a­ve­ți ce vor oamenii, fiindcă oamenii în­și­și nu știu dacă vor ceva, înainte să ai­bă acel ceva!” Cu alte cuvinte, ca să vezi dacă ceea ce ai de oferit e dorit sau nu, de oameni, trebuie, mai întîi, să oferi. Oamenii nu știu de dinainte ce-și doresc și ce nu. Îți pot arunca pro­dusul la gunoi după ce-l au în mî­nă și constată că le este inutil. Sau se pot îndrăgosti de el. Ca să vezi dacă ceea ce ai de oferit e de folos cuiva, tre­buie să oferi mai întîi. Uneori, re­gu­lile urmează, nu preced jocul.

Filosofia lui Steve Jobs se bazează pe cunoașterea auto-transcendentă, cea în care „presimți” realitatea care încă nu este, dar care se prefigurează. Într-o perioadă în care cunoașterea era înțeleasă exclusiv ca transmitere pasivă de informații, ați venit și-ați spus „Mai există o formă de cunoaștere, una activă: cunoașterea-prin-a-face!” Acum, alți cercetători, vin și spun „în afară de cunoașterea-prin-a-face, mai există o formă de cunoaștere, și mai profundă, cunoașterea auto-transcendentă, bazată pe reflectare, imaginație, inspirație și intuiție!” Ați întemeiat un sistem de gîndire. Vă este teamă că va fi depășit și înlocuit de alte sisteme de gîndire?

Știu că în istorie asta a fost soarta tuturor sistemelor de cunoaștere.

Bineînțeles că știți asta, rațional. Însă, nu vă înspăimîntă?

Nu neapărat. Adică asta e regula e­voluției: ca o formă de cunoaștere me­die să fie înlocuită de altă formă de cunoaștere, mai avansată decît pre­cedenta.

Deci credeți că v-ați terminat treaba?

Dacă eu mi-am terminat treaba? Ei bine, mă mai interesează unele lu­cru­ri despre alegerea socială. Însă, da­că vorbim despre macro-e­co­no­mi­e, atunci multe lucruri încă trebuie aș­tep­tate să se întîmple. Abia în viitor se va vedea dacă lucrurile urmează sau nu, un anumit curs. Cel puțin în­tre­bărilor pe care mi le-am pus eu, în­că nu li s-a găsit un răspuns. Eu cred că în ceea ce privește macro-e­co­no­mi­a, trebuie să se acorde o im­portanță sporită problemelor de in­te­rac­țiu­ne socială. Noi nu le-am găsit răs­punsul acestor probleme. Probabil că cineva, cîndva, o va face, totuși. Dar nu acum.

Picioarele de lut ale incertitudinii

Al II-lea Război Mondial scrîșnea din dinți, iar Arrow lucra în departamentul Aviației. Își dăduse seama demult că gîndirea umană e impredictibilă. „Războiul mi-a adus știrea că și lumea naturală e, de asemenea, impredictibilă. (…) O parte dintre colegii mei aveau responsabilitatea de a pregăti niște previziuni meteo pentru luna următoare. Statisticienii au verificat pre­vi­ziu­nile și-au descoperit că nu diferă cu nimic de ceea ce ar fi putut ieși din pură întîmplare. (…) Au cerut să fie anulată sarcina asta și li s-a răspuns : «Comandantul General știe foarte bine că previziunile nu-s bune. Totuși, are nevoie de ele pentru a planifica următoarele operațiuni»”. Arrow avea să noteze episodul ăsta în paginile volumului Eminent Economists: Their Life Philosophies, la începutul anilor ’90. Primise deja Premiul Nobel și lumea cunoștea de-acum Teorema Arrow de Imposibilitate. Teoriile sale despre echilibrul general și alegerea socială se aflau la baza majorității cer­ce­tărilor din economie, psihologie și sociologie. Înte­me­ia­se un domeniu de cunoaștere și acum participa la dez­voltarea lui. Cinci dintre studenții săi doctoranzi aveau să fie, la rîndul lor, laureați Nobel.

În timp ce Kenneth Arrow explică cum funcționează ine­galitatea cunoașterii, mă întreb dacă nu cumva și-a dorit să fie mentor, mai mult decît „somitate”. Tocmai a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Uni­ver­sității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași și e electrizant. Mîine va vizita orașul bunicilor săi, care au plecat spre America, de la Podul Iloaiei. Ce-am face dacă ar apărea un anunț, cum că s-ar da o bere din partea casei, celor care vor vota pentru cîștigătoarea unui concurs de miss? N-are nici un rost să votezi cu cea care îți place. Nu-ți iese nimic. Ideea e să votezi cu cea pentru care crezi că va vota ma­jo­ritatea. Și fiecare poate să creadă altceva despre ceea ce cred alții. E o buclă infinită. Previziunile nu sînt niciodată exacte. De fapt, Arrow a fost, toată viața, preocupat de incertitudine.

Uriașii dn morile de vînt

Ar fi putut fi profesor de matematică, statistician, sau grefier. Așa își propusese după ce absolvise College of the City of New York. Toată familia trăia din plin criza economică din anii ’30, așa că era absolut necesar să cîștige o pîine. La facultate a ajuns fiindcă n-a găsit nici un loc de muncă. La Columbia University, nu în altă parte, fiindcă nu-și permitea o chirie în alt oraș. Numai că la Columbia nu exista un departament de statistică. S-a înscris la Ma­te­matică, în schimb, imaginîndu-și că cele două se-apropie destul de mult. Se înșelase. Matematicienii nu se luau de mî­nă cu statisticienii. Nu exista nici măcar un curs despre teoria prețurilor. Așa ceva se studia la Harvard și în Chi­cago, unde toți cercetătorii excelau în doctrina laissez-fair-ului. Cum științele economice nu erau încă bine osificate, puteai alege în care școala „să te-nrolezi”.

A venit însă Războiul și Arrow a avut ocazia să-și per­fec­ționeze tehnicile de calcul statistic. A absolvit și-a de­ve­nit interesat de planificare. De socialism. Și, iarăși, de in­cer­titudine. Sau, mai exact, de control. De mecanismele de diminuare ale incertitudinii. Din lupta cu morile de vînt izbucnesc, desigur, revelații. Asta trebuie să-i fi spus și Sel­ma, soția lui, care lucrează în psihiatrie și care nu-i îm­păr­tă­șește, ci completează, convingerile.

Arrow a știut dintotdeaua că lucrurile nu pot fi decît aproximate, dar a încercat să-i facă-n ciudă imposibilului. Nu poți controla, dar dacă ești suficient de aproape, dacă te implici suficient de mult, atunci, ceva, ceva, tot vei afla, fiindcă te-apropii de miez, de ochiul vîrtejului. Așa că Arrow se păstrează aproape de tot ce-i intră în viață. Se implică în tot felul de cauze sociale, ori academice, e di­rec­torul unor corporații și se întîlnește regulat cu toate gru­pu­rile de conducere. Se menține în mijlocul oamenilor. Cel pu­țin șase dineuri pe lună se petrec în casa lui. Ai spune că nu vrea să piardă nimic. Nu știu dacă ați avut vreodată o obsesie, dar dac-ați avut, știți că memoria vi se dilată și per­cepeți o grămadă de informații pe care vă străduiți să le uitați, ca să nu vă mai hăituiască. Ei bine, așa e Arrow, doar că nu suferă de obsesie și nici nu încearcă să uite. Îi e bine cu memoria sa „de elefant”. Sau, cel puțin, așa spune pri­etenul său, Robert Aumann, matematician și teore­ti­cian al Talmudului. Că Arrow știe invariabil mai mult de­cît oricine și despre orice. Și nu uită, niciodată, nimic.