Stelian Tănase: Mi-ar fi plăcut să fiu Micul Prinț

Îl întreb cum stă cu demonii. Mă aștept să-mi răspundă cu „Bine, mulțumesc!”. În loc de asta, se încruntă și-mi pare că îmi explică o axiomă pe care toată lumea o știe: „Cărțile pe care le scriu sînt radiografii ale demonilor despre care-am aflat.” Fiindcă Răul știe să poarte o sumedenie de chipuri, pun la socoteală, pe lîngă romane, și volumele istorico-politice. Peste 17 radiografii. S-a simțit ca-n „Demonii” dostoievskieni cînd Securitatea l-a aruncat în întunericul sălii de interogare. Îi interceptase scrisoarea pe care o semnase împreună cu alți scriitori, către Europa Liberă. Acum, Stelian Tănase își cară singur sacoșele de la piață, n-are secre­tare și se oprește în mijlocul străzii s-asculte, dacă cineva, oarecare, are să-i spună oarece. „Fiindcă nu vreau să mă rup de lume, să trăiesc într-un clopot de sticlă, cum fac elitele și politicienii”. Ruptura de lume i se pare a fi „un lucru mîrlănesc”. Cu toate astea, pragul casei i-l trec aproape numai studenții de la SNSPA, unde este profesor, să-i ceară cărți și lecții de viață.

Opinia Veche: De ce v-ați apucat să cultivați întunericul?

Stelian Tănase: M-am născut într-o generație în mijlocul căreia diavolul, Ră­ul, era foarte frecvent. Trăind sub co­mu­nism, într-o societate atît de to­xi­că, era im­posibil să nu te fi gîndit la pre­zența Răului în lume și, mai ales, la sursele lui. În felul acesta m-am apropiat de temele des­­pre care am scris, medi­tînd asupra Răului.

O.V.: Păreți să faceți tot ceea ce spu­neți că nu vă place: o carieră, să ac­tivați în cadrul televiziunii…

S.T.: N-am făcut nici o carieră. Pu­team să fiu ministru de vreo trei ori pînă acum, fiindcă mi s-a propus, dar am refuzat de fiecare dată. Eu pur și simplu înțeleg că mă aflu pe o piață li­be­ră, ca orice intelectual liberal, și în­cerc să trăiesc bine, fără să mă interese­ze angrenajele, ierarhiile, adminis­tra­ți­i­le sau partidele. Am fost în partidul Ali­an­ței Civice și m-am retras. Pur și simplu nu-mi pria. Nu mi-a plăcut asta ni­ciodată: să port răspunderea pentru cei­lalți, să răspund pentru ce fac alții. Me­reu trebuia să explic, să negociez, să aplanez conflictele ivite și nu mi s-a po­trivit. Iar televiziunea, de asemenea, es­te o corvoadă fiindcă e un act de mare răspundere: să apari în fața camerei, să transmiți un mesaj coerent indiferent de starea în care te afi și să fii răs­pun­ză­tor de procentele acelea care arată dacă te-ai făcut auzit și înțeles.

Dumnezeu îți dă un timp, nicidecum infinitul

O.V.: Cum ați ajuns să fiți solitar?

S.T.: Pentru că n-am încotro. Tre­bu­ie să stau mult în casă pentru a scrie. Cărțile nu se scriu în birou. Faptul că apar la televizor nu înseamnă nicidecum că mă aflu în mijlocul lumii. Te­le­vi­ziunea are o explicație foarte simplă: una economică. Să povestesc un epi­sod: a venit odată la mine un editor din provincie. Mi-a dat telefon și m-a întrebat dacă aș fi de acord să-i dau cartea să o publice. I-am dat adresa, a venit la mine, s-a uitat foarte lung la pereți și mi-a spus că venise pregătit cu banii în buzunar, ca să-mi plătească telefonul. Fiindcă știa că scriitorii sînt săraci. Eu n-am vrut să fiu sărac. După ce am trăit tinerețea în să­ră­cia lucie a comunismului, n-am vrut să-mi trăiesc și a doua parte a vieții în același fel.

O.V.: Ați ales singurătatea pentru a vă simplifica viața?

S.T.: „A simplifica” este cuvîntul corect. Și tot am o viață prea complica­tă, față de cum aș vrea s-o duc. Nu-mi fac probleme că n-am prieteni. Știți ca­re-i secretul prieteniilor? Prietenilor tre­­buie să le dai timpul tău. Numai dacă le faci cadou propriul timp, e OK și ei sînt cu tine. Dar dacă alegi, de pildă, ca în timpul pe care-l ai să scrii, atunci lu­crurile se strică. Fiindcă oamenii nu mai înțeleg să fie cu tine fără acest tribut, al propriului timp. Iar meseria de scriitor implică să rămîi singur cu mașina de scris. E o alegere asumată, pe care n-am trădat-o niciodată.

Mă echilibrează faptul că nu-mi mai proiectez viitorul

O.V.: Odată cu căderea comunismului, ați început o rejunificare?

S.T.: Da. M-am simțit adolescent în anii ’90. A fost o lipsă de sincronizare istorică. Fiindcă mi-am trăit adoles­cen­ța abia după ce a trecut, ca vîrstă biologică. Abia la 38 de ani am simțit-o ca stare psihică, după Revoluție. Atunci am putut să înfăptuiesc ceea ce ține de re­cu­zita normală a adolescentului: să că­lă­toresc, să mă întîlnesc cu prietenii mei și, mai ales, să spun ce gîndesc cu voce tare. Acum mă și întreb cum poți să tră­iești fără libertate.

O.V.: V-ați dorit debutul literar. A fost amînat. Ați vrut să fiți profesor. Ați așteptat 20 de ani. Vă mai bucură împlinirea dorințelor fermentate?

S.T.: Așa am învățat să nu-mi mai propun nimic de dinainte. Faptul că nu știu cum va fi și nu-mi mai proiectez un viitor, mă echilibrează. Nu am nici un proiect pentru următorii trei, cinci ani. Poate doar să plec din țară, dar nici asta nu-mi propun, de fapt. Cu dinamica asta economică, nu știi ce-o să faci pes­te o lună. E chiar mai simplu, decît în alte perioade, să înțelegi riscul de a-ți fa­ce un plan, fiindcă asta înseamnă aproa­pe sigur să te chinuiești după aceea, fiindcă nu reușești să-l împlinești.

O.V.: Decalajele dintre proiecte și factualizarea lor v-au dat prilejul de-a vă forma în răspăr?

S.T.: O, da! Și asta cred că e cel mai important: să nu mergi cu turma, să ai, în mod fericit sau nefericit – prin ne­împlinirea dorințelor – distanța necesa­ră ca să poți să-ți creezi propriile judecăți și propria înțelegere asupra vieții. Asta te face să-ți asumi o anumită răspundere, dar și să ai curajul de-a spune: „nu”. Foarte mulți îmi spun, la televizor: „cheamă-l pe ăla”, sau „spune-o pe aia”. Iar eu răspund invariabil: „Dacă asta vrei mata, n-ai decît, fă-ți singur!” Fiindcă sînt foarte mulți care vor să scoată cărbuni încinși, din foc, dar cu mîna altuia.

N-o să-mi pun sufletul în palma lor coruptă!

O.V.: Ați învățat ce-nseamnă constrîngerea din copilărie, cînd ați ajuns la internat.

S.T.: Așa e. Primisem o educație în primul rînd de la mama, care mi-a im­primat limitele firești ale libertății, o edu­cație care s-a factualizat prin viața în internat, unde principiul de bază a fost să țin cont de ceilalți. Acolo am învățat că voința mea nu este aceeași cu voința altora, că interesul meu este altul decît al celorlalți și atunci sînt respon­sa­bil să fac reamenajări interne. Fiindcă nu este de la sine înțeles că poți să-ți duci propria voință pînă la capăt, dacă asta înseamnă a dăuna altora. Multă in­trospecție. Asta a însemnat internatul, conștientizarea dife­ren­țelor, delimi­ta­rea și construirea sinelui în­tr-o formă non-distructivă pentru cei din preajmă.

O.V.: Simțeați nevoia să vi se îm­păr­tășească ideile?

S.T.: Niciodată. Știu că și în singu­rătate se trăiește destul de bine, iar ne­vo­ia de împărtășire mi-o realizez suficient prin scris.

O.V.: Totuși, în adolescență, v-ați apropiat de religie, chiar dacă nu vă interesa, numai pentru că făcea su­biectul de discuție al colegilor dumneavoastră.

S.T.: Da. Dar să vă spun o mică anecdotă. A fost cu recensămîntul la mine și cînd m-a întrebat ce religie am, i-am spus: nici una. „Sînteți ateu?”, m-a întrebat. Zic: „Nu, sînt religios”. „Atunci, de ce religie aparțineți?” „Nu aparțin nici uneia”, i-am răspuns. Știți cum aflați dacă cineva aparține cultului ortodox? Întrebați-l cînd s-a spovedit ultima dată. Fiindcă nu ești ortodox pentru că părinții te-au botezat așa, ci nu­mai dacă practici.

O.V.: N-ați găsit un duhovnic, ați rămas nespovedit, așadar, v-ați auto-ostracizat spiritual?

S.T.: Am rămas numai religios. N-am cum să nu fiu, fiindcă nu pot înțelege lumea asta în formă finită, fără nimic altceva decît mecanicismul care repetă viața după vreun șablon. Nu pot să cred că totul este substanță. Atunci, spiritul ce e? Magia lumii, ce e? Simt obligația interioară de-a fi religios. Dar nu pot aparține unei religii, fiindcă detest să mă duc la biserică și să văd niște func­ționari amatori, analfabeți, orgolioși, corupți, cărora trebuie să le pup mîna și să mă spovedesc lor. N-o să-mi pun su­fletul în palma lor coruptă! Și-atunci, nu mă duc! Am ace­eași imagine despre preoți pe care o am despre activiștii de partid comunist: detest ceea ce fac din spiritul uman, de­test mijloacele ilegiti­me prin care-și men­țin puterea.

O.V.: Cum v-ați apropiat atunci, fără „călăuze”, de „cultura duhului”?

S.T.: Foarte încet. Cu multă pruden­ță. Scriind. Fiindcă eu mă exprim foar­te prost verbal. Ce se vede la televizor nu este un vorbitor înnăscut. Din contra. Dar știu că există ceva, undeva, sus. Cînd scriu, mă exprim altfel. Simt textul ca și cum mi-ar aparține organic, e la fel ca trupul meu. Un securist a citit odată o carte de-a mea. După ce m-a interogat, mi-a zis: „Tu ești un tip foarte periculos”. Înțelesese că-n cărțile mele spun mai multe decît par a spune efectiv. De asta, nu pot să-mi fac un titlu de glorie din faptul c-am refuzat cenzura, asumîndu-mi să nu fiu publicat. Pur și simplu n-am putut să tai. A fost o neputință, o limită internă, care ținea de normalitatea mea, lipsită de in­tenția rebeliunii sau a protestului.

O.V.: Amînarea status-ului de scriitor v-a marginalizat, v-a înde­păr­tat de prieteni?

S.T.: Prietenii mă turnau la Se­cu­ri­ta­te. Dar am trăit în preajma unor oa­meni care m-au format, precum Pa­le­o­lo­gu, Șora și Steinhardt. Așa că nu mi-a lipsit acea atmosferă de comuniune in­te­lectuală și spirituală. Au fost ani întregi în care mă întîlneam aproape zilnic cu Paleologu, de pildă. Ei au avut asupra mea o influență imensă. Abia după Re­voluție am realizat asta. Mi-am dat sea­ma cît am învățat de la ei. Nu numai la nivel de cunoaștere, fiindcă sigur că îmi dădeau cărți. Dar și în felul de-a privi lumea și de-a înțelege. Eu veneam din periferia Bucureștiului, unde sigur că ci­team pe rupte, că doar asta m-a salvat, dar eram un tîmpit! Le sînt foarte dator pentru ceea ce au făcut din mine! Acești oameni, la 30 și ceva de ani, mi-au deschis mintea!

O.V.: N-au reușit însă să vă des­chi­dă, să vă limpezească sufletul.

S.T.: Dar n-a fost vina lor! Eram deja matur cînd i-am întîlnit. Ar fi fost bine să-i fi întîlnit în copilărie, în adoles­cen­ță… I-am întîlnit la 30 și ceva de ani, dar au fost atît de puternici, că tot a contat des­coperirea lor, chiar dacă deja eram osificat.

Nu vreau să mă rup de lume

O.V.: Ați simțit vreodată că orice ați face, ajungeți să stați tot pe marginea lumii?

S.T.: Cred că asta-i mai bine. Nu mi-am dorit niciodată o centralitate. Dacă vin de la periferie, îmi place să văd Bucureștiul de pe șoseaua Vergului, nu de pe Calea Victoriei. Asta mă face să rămîn viu, să fiu uman, să-mi păstrez sensibilitatea. Nu vreau să mă rup, așa cum se întîmplă cu politicienii sau cu elitele intelectuale, care ajung să tră­ias­că în sere auto-confecționate. Ei vor să-și poarte existența în clopote de sticlă, să nu se mai amestece cu vulgul, cu socie­tatea. Dacă s-ar putea să se îmbrace în niște costume speciale, verzi cu picățele galbene, pe care să scrie „elită”, iar pe burtă, cît au IQ-ul, ar fi foarte fericiți. Mie îmi repugnă lucrurile astea și nu pot să le accept!

O.V.: Așadar, mergeți la piață ca să vă normalizați

.S.T.: M-au întrebat mulți cum de nu am bodyguarzi, cum de umblu așa, pe jos, cu sarsanalele după mine. Nu o fac deliberat, nu e o strategie, ci pur și simplu, modul meu de viață. Nu am nevoie de șofer, secretare și tot felul de experți, așa cum văd în jurul meu, că au alții ca mine. Mi se pare, în primul rînd, un lucru mîrlănesc. Chiar dacă-i practic să-ți răspundă altcineva la telefon și să-ți facă ordine în viață, asta te rupe de lu­me. Mie îmi plac lucrurile, îmi plac ac­ti­­vitățile în care simt materia, subs­tan­ța. Îmi place să fac treburi meșteșugărești, să stau în grădină desculț, să mă mur­dă­resc.

Cînd le dau o carte, le mai trag și cîte-o morală!

O.V.: Spuneați la un moment dat că sînteți cum sînteți fiindcă nu v-a îmblînzit nimeni.

S.T.: Așa e. Trăiesc mereu într-o formă de împotrivire, de revoltă față de ceea ce mă înconjoară fără să fiu un rebel. Nu am în mine spiritul dizident, nu sînt rebelul excentric care se răz­bo­iește cu lumea. Simt însă că am rămas un recalcitrant, că încă nu m-am îm­blîn­zit.

O.V.: Portretul clasic al solitarului este cel conturat de Paler în „Elogiul izgonirii din Rai”: un om care-și do­reș­te să fie iubit cu forța, care ridică ba­rie­re și speră că lumea îl va iubi totuși, chiar împotriva lui însuși. Pe scurt, un om care speră că lumea își va da osteneala să-l cucerească.

S.T.: Nu, pariul meu e cu cărțile mele. N-am prieteni, nu vine lumea la mine, nu chem și nu primesc.

O.V.: Îmblînzirea de care vorbeați este cea despre care vorbește și vulpea Micului Prinț?

S.T.: O, este cartea mea preferată! Mi-ar fi plăcut să fiu un Mic Prinț! Îmi doresc mult să scriu o astfel de poveste. Am trecut prin niște întîmplări foarte emoționante cu un cățel și vreau să scriu despre el. Nu știu ce-o să iasă. Poa­te o nuvelă. Sînt niște întîmplări pe­tre­cute la marginea dintre lumi.

Învăț mereu. Sînt ca un burete!

O.V.: Tăcerea ați învățat-o de la mama dumneavoastră?

S.T.: Tăcerea, discreția și singură­ta­tea. Era o ființă introvertită, blîndă și foarte sensibilă. Mă înțelegea mereu, fă­ră să-i spun un cuvînt. Iar eu am ace­lași ritm și același stil de viață pe care l-a avut ea. Îi semăn foarte mult.

O.V.: Credeți că oamenii se pot înțelege numai din priviri?

S.T.: Da. De altfel, eu cred că oa­menii se înțeleg mai bine din priviri, de­cît din vorbe. Vorbele adaugă mult balast și încurcă lucrurile. Mie mi-au rămas în preajmă aceia care m-au citit, care au pătruns dincolo de cotidian, în conștiința mea și au învățat ceva de la mine.

O.V.: S-a întîmplat și vice-versa?

S.T.: O, dar asta se întîmplă tot timpul! Eu învăț mereu! Sînt ca un receptacol! Ca un burete! Primesc mereu in­formații, sfaturi. Uneori, mă opresc oa­menii pe stradă să-mi spună anumite lu­cruri. Sînt foarte atent la ce-mi spun, fiindcă indiferent dacă-mi place sau nu felul în care-mi vorbesc, mesajul lor vi­ne din dragoste. E ca un graffiti. Sînt un mare amator de graffiti. Am fotografii cu astfel de imagini din toată Europa. Și așa cum un graffiti e o voce anonimă care iese din mulțime și se exprimă, ascunzînd un mesaj care ți se oferă dacă ai răbdare să-l ghicești, tot așa, orice cuvînt care-mi este destinat mă face să fiu atent.

O.V.: Ați urmat vreodată un sfat primit în mijlocul străzii?

S.T.: Bineînțeles. Ideea asta, că noi sîntem mai cultivați, sau mai talentați sau mai deștepți și asta ne face mai suficienți nouă înșine, legitimîndu-ne ig­no­­­­rarea al­to­ra, nu mi se pare că func­țio­nea­ză. Poți primi un cuvînt înțelept de oriunde, de la oricine. Unii îmi dau sfaturi personale, spu­nîndu-mi că m-au vă­zut cu o seară înainte la televizor și le-am părut obosit. Alții îmi spun: „Nu mai zi, domnule, așa, că uite…” Pe blogul meu, o doamnă mi-a trimis, chiar, o rețetă de dulceață.

Chiar nu vreau să fiu Titanicul!

O.V.: Spuneați la un moment dat că și Binele poate ispiti.

S.T.: Da, dar prea rar. Eu încerc să fac bine. Dacă îmi cere cineva ajutorul și îmi stă în putință să i-l ofer, o fac imediat. Mereu sun pe la Minister, ca să intervin pentru cauzele altora. Nicio­dată pentru mine. Asta e regula mea, să nu cer favoruri pentru mine, dar dacă ci­neva are o cauză care îmi pare valo­roasă, să fac tot posibilul ca să-l sprijin.

O.V.: De ce încercați să faceți bine?

S.T.: Încerc să fiu ceea ce se nu­mește „un om cumsecade”.

O.V.: Din comoditate sau din convingere?

S.T.: Cred că din frică… Cu siguranță că din frică. Ați auzit de pactul cu Diavolul? El e mereu lîngă tine, te pîn­dește și te tîrăște. Atît așteaptă, să fii o dată de partea lui, să faci un rău, ca să te prindă de gît și să te tîrască. E o mare angoasă. Diavolul e mereu în preajmă și încerc să mă feresc de el. Dar nu există o stare care să te îndepărteze de el. Se află în contradicții, în clivaje, în fracturi, în tot ceea ce dezbină liniștea, în tot ceea ce tulbură unitatea spiritului. Nu există pe pămînt o stare de pace în care, aflîndu-te, să te ții departe de el. Trebuie mereu să-l ocolești, să navi­ghezi. Iar eu chiar nu vreau să fiu Ti­ta­nicul. Aș prefera să ajung în port.

Experiența brutală de socializare m-a format

O.V.: Se spune că atunci cînd pri­vești în abis, abisul privește îna­poi spre tine.

S.T.: Asta-i din Nietzsche…

O.V.: Priviți mult spre persona­je­le dumneavoastră, care, îndeobște, nu vă plac. Ați fi putut deveni un mons­tru?

S.T.: Nu. Datorită mamei mele. Mi-a dat bine ce mi-a dat și știu bine ce sînt. Mă gîndesc la ea și asta mă oprește din a mă lăsa tîrît. Dacă sînt lucruri pe care parcă le-aș face, dar mama mea m-ar judeca cu asprime sau n-ar fi de acord cu ele, atunci nu le fac.

O.V.: Ce v-a învățat să nu faceți?

S.T.: Foarte multe! Dar nu trebuia să-mi spună „nu fă aia!”. Era suficient să-i observi ochii, s-o privești cum se mișcă, să-i asculți tonul vocii, ca să în­țelegi totul, dincolo de cuvinte. Era o ființă sfioasă, cu o sensibilitate și o via­ță interioară atît de intensă încît, o um­plea uneori o anumită teamă, părîndu-i-se că existența este prea puternică, că lumea e plină de pericole. Și atunci era foarte retrasă.

O.V.: I-ați reproșat vreodată in­ter­natul acela de pe Strada Gării, cu dormitoare de 40 de paturi, unde ați ajuns la 10 ani, după ce, acasă, începuseți de­ja să învățați pianul?

S.T.: Da, am avut foarte multe discuții dureroase pe tema asta. I-am reproșat că m-a lăsat acolo și-mi pare foarte rău pentru asta. Îmi explica, fi­reș­te, că sărăcia, divorțul ei de tata au împins-o să mă lase la internat fiindcă altfel, n-ar fi putut să mă crească. Și cu tata am avut multe discuții. Cînd eram tînăr nu înțelegeam. Copiii își judecă adesea, pe nedrept, părinții. Mai tîrziu mi-am dat seama că mi-a fost de folos experiența aceea. Aș fi fost o cu totul altă persoană fără experiența aceea brutală de socializare, care m-a format.

O.V.: Cînd stăteați în podul internatului, citind, vă închipuiați o po­ves­te fără sfîrșit?

S.T.: Citeam, într-adevăr, foarte mult. Îmi intrase în cap ideea că va trebui să scriu despre toate acestea. Îmi amintesc și-acum tot ce s-a întîmplat în a doua perioadă petrecută la internat, fiindcă aveam mereu această obsesie, să înregistrez tot ce se petrece. Erau o mulțime de copii, ai căror părinți săraci îi părăsiseră acolo. Dar era frumos cînd  ne ducem, vizavi, la gară, de pildă, să ne uităm la trenuri. Era pe-acolo și un depozit de lemne unde ne plăcea să ne ascundem, o biserică frumoasă… Eram un grup de Tomi Sawyeri și Huckle­berry Finni.

Am simțit prezența Diavolului pe pămînt

O.V.: Cum ați devenit superstițios?

S.T.: Cred că tot românul este su­perstițios, că vine dintr-o structură de lume veche. Îmi recunosc pe deplin, de exemplu, natura fatalistă. Casa mea e plină de îngeri. Am, cred, vreo 30, 40 de îngeri așezați în toate colțurile. Au rolul de-a mă proteja. Îl țin departe pe Dracu’. Alaltăieri, refăcînd romanul la care scriu, am imaginat un episod cu Dracul, care, umblînd prin Rusia, cară în spate o o­glin­dă. În romanul meu, oglinda e casa lui.

O.V.: I-ați simțit vreodată prezența?

S.T.: Da. Am simțit prezența Dia­vo­lului pe pămînt. Am simțit Răul. În cîteva situații din viața mea l-am simțit ca o forță care vrea să mă distrugă. A fost, aici, lîngă mine în unele momente, presărate de-a lungul întregii vieți.

O.V.: Cum l-ați înfruntat?

S.T.: Important e să nu te lași atras într-o competiție cu el, să nu stai cu el de gît. Răbdarea e cea mai importantă. El e puternic într-o confruntare directă. Dacă faci cu el, precum băieții, la discotecă, care se iau de gît și se bat, asta deviază lucrurile și-n momentul acela ești terminat. Diavolul e o prezență ex­tra­ordinar de masivă și de directă în lume. Trebuie să reziști la ispită, să nu te lași tîrît ori hărțuit de el. Știți cum e cu Răul? E ca și cum cineva merge pe apă și, deodată, apare o fisură și-n mo­men­tul acela totul s-a terminat. Așa e și cu Răul! Nu trebuie să-l lași să vină peste tine și atunci, trebuie să fii în permanență atent, să fii tot timpul de veghe, fiindcă odată ce-ai fost prins, nu-i mai poți face față.

O.V.: I-ați vorbit despre asta lui Steinhardt?

S.T.: O, da! Am petrecut foarte mul­te seri vorbindu-i despre asta sau as­cul­tîn­du-l cum îmi povestea despre niște ex­periențe întunecate de-ale lui. O, da, el îmi spunea că există și că trebuie să te lupți cu el. Steinhardt era foarte credin­cios, chiar dogmatic. Eu mă aflam în preaj­­ma unui mare rău. Era un moment de cumpănă în viața mea, în 1982, ’83, cînd divorțam și viața mea era foarte tulbure. Securitatea începu­se să mă fileze foarte strîns și aveam pro­bleme și cu cei de la Cenzură. Atunci am început să mă întîlnesc cu Stein­hardt. Ne plimbam și prezența lui mă întărea. Fiindcă făcuse pușcărie și exem­plul lui, care trăise atîtea acolo, unde s-a și convertit, cu toate cîte le-a îndurat, îmi ară­ta ce înseamnă un om care a trecut, într-a­devăr, prin situații dramatice majore. Divorțul meu sau faptul că mi se cenzu­ra o carte, prin comparație cu experien­țe­le lui, erau fleacuri. Iar asta îmi dădea curaj. Eu îi povesteam despre proble­me­le mele cu securiștii, iar el mă sfătuia cum să mă comport. Îmi zicea: „Să nu spui nici «da», nici «nu». Să nu spui propoziții. Orice propoziție o vor folosi împotriva ta și a celorlalți. Te vor tîrî cu fiecare cuvînt pe care îl spui.” Sigur, nici nu puteai să fii ostil, fiindcă te bă­teau. Dar trebuia să fii politicos și să-l iei pe „nu știu” în brațe.

O.V.: Securitatea aproape că v-a invitat să plecați din țară.

S.T.: Îmi spuneau „lasă-ne, c-o să ne faci necazuri și-o să ai și tu necazuri cu noi, după aceea”. N-am plecat că le-am zis, „domnule, eu am timp să aștept. Că pînă la urmă tot o să mă publicați. N-a­veți cum să n-o faceți, pînă la urmă! Se întîmplă ceva, se schimbă regimul, vine un moment de liberalizare…” Că au mai fost momente, ca-n anii ’60. Cărțile se fac și pînă la urmă apar. Nu m-am gîn­dit niciodată că o să cadă regimul în tim­pul vieții mele.

O.V.: Steinhardt era convins că o să cadă în timpul vieții dumneavoastră.

S.T.: Da, și Soljenițîn. Dar Stein­hardt a fost primul om din viața mea care mi-a spus clar: „Comunismul va cădea!” Eu am luat-o așa, ca pe-o concluzie forțată. Nu l-am crezut. Dar el a avut dreptate. Karol Józef Wojtyla fu­sese ales papă și Steinhardt îmi zicea: „Ăsta-i semnul! Dacă a fost ales papă, un polonez, comunismul  n-o să mai re­ziste!” În credința lui, a înțeles marele mers al lumii. Eu nu înțelegeam. Gîn­deam politic, că Rusia n-o să scape ni­ciodată din dinți Europa de Est. Mă gîndeam că se va liberaliza, că pînă la urmă, se va deschide, fiindcă la un moment dat, țările socialiste se vor ruina și vor fi nevoiți să aducă tehnologie din Occident, dar nu în timpul vie­ții mele, ci abia prin 2050.

O.V.: Cum ați putut să fiți șomer în timpul comunismului?

S.T.: Erau foarte mulți șomeri pe vre­mea aceea. Pe la jumătatea anului ’80, Ceaușescu a dat o lege să nu mai existe oameni pe străzi. Și atunci adu­nau oamenii în fabrici, dar nu ca să mun­cească, fiindcă nu erau locuri. Pur și simplu, îi țineau pe-acolo. Era un șo­maj mascat. Eu schimbam mult locurile de mun­că. Mai eram dat afară, dus în altă parte, trăind de azi, pe mîine. Dar nu mi se părea deloc frustrant. Credeam că ăsta e traseul normal al unui scriitor. În felul acesta, aveam acces la tot felul de sertare ale societății. Mă simțeam victimă numai fiindcă nu mi se publicau manuscrisele.

Nu m-au atras niciodată experimentele cu mine însumi

O.V.: Ați simțit lipsa poveștilor din viața dumneavoastră?

S.T.: Acum scriu o poveste. M-am apucat de scris povești. Să știți că de la pagina 200, romanul se scrie el singur pe sine, nu-l mai scrii tu. L-ai învățat, ca pe un computer, căruia îi pui soft-u­ri­le, și de la un moment dat, merge singur pe baza a ceea ce l-ai deprins. Ca și computerelor, uneori, i se poate în­tîm­pla să se oprească brusc. Dar îl lași să-și facă damblaua și a doua zi merge. Eu sînt ca personajul lui Caragiale, care are, n-are treabă, la 12 trecute fix, se duce-n tîrg. Eu, am, n-am treabă, între două și pa­tru mă așez la calculator și mă apuc de scris. Așa m-am obișnuit, de la 17 ani.

O.V.: Vă e frică să nu vă scăpați de sub control?

S.T.: Da. Sînt foarte preocupat de asta, de a-mi exersa controlul asupra mea. Așa am crescut de mic, cu avertismente: „Nu fă asta!”, „Stai cuminte!”. Cred că toată generația mea se află sub această pecete, fiindcă toată lumea, din familie, la școală, peste tot, repeta: „Fii liniștit!”, „Fii disciplinat!”. Nu m-au atras niciodată experimentele cu mine însumi. Nu că n-aș avea curiozitatea, fiindcă îmi place să observ lumea, dar eu sînt în mod intim o persoană moderată și sobră.

O.V.: V-ați simțit vreodată vinovat că n-ați trăit destul?

S.T.: Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost că n-am plecat la timp. Dar în rest, n-am mari regrete. Cred că o carte, dacă o alegi bine, este mult mai mult decît un fapt, decît un eveniment individual. De asta e bine în bibioteci, fiindcă acolo e o recuperare a tuturor faptelor, o sinteză a tuturor experiențelor lumii. Dar trebuie, firește, să știi să alegi bine ceea ce citești. Mie, cărțile pe care le citesc, filmele pe care le văd, muzica pe care o ascult îmi umplu viața cu supra-măsură. Am văzut, de pildă, filmul „Sin­gu­rătatea alergătorului de cursă lungă” de nenumărate ori. E un film capital pentru mine. Mă confund cu acel personaj. L-am văzut exact cînd trebuia. Aveam 14 ani și am rămas lipit de el, ca și cum mi-aș fi recunoscut propriul destin.