Mircea Rusu: Există o memorie a durerii care duce la temeri față de stomatolog

Deşi a împlinit de curând 95 de ani, prof. univ. dr. Mircea Rusu este nelipsit de la biroul său din Clinica de Stomatologie Infantilă din Strada Lăpuşneanu, pe care a construit-o din temelii. Întemeietorul clinicii spune că aceasta i-a devenit ca o a doua casă şi încă îşi aminteşte cu mîndrie cum, în anul 1985, directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la acea vreme i-a lăsat un mesaj scris în cartea de oaspeţi după ce a vizitat clinica, spunând că este un model pentru alte clinici din lume. Mai apoi, acesta a dorit să înfiinţeze un centru de colaborare la Iaşi, privind sănătatea orală a copilului, în cadrul căruia s-au făcut serii de cercetări. În urma acestora, dar şi după ani de experienţă, profesorul Rusu a prins mult drag de copii, constatînd că durerile trăite de aceştia în copilărie îi vor urma toată viaţa. De aceea, a dorit să transforme clinica într-un palat al lor, unde să vină cu drag şi fără frică. Şi aşa a şi fost, cu picturi murale, cu muzică şi basme auzite în căşti, copiii au învăţat că vizita la stomatolog poate fi mai plăcută.

Aţi construit din temelii această policlinică și după atîția ani încă mai sînteți aici în fiecare zi. Încă nu ați obosit?

În ultimii ani, această Clinică de Stomatologie Infantilă a devenit ca­sa mea. Este tot ce am clădit în via­ța mea, este o clinică pentru copii, una oarecum mai diferită de alte unități stomatologice care există în țară și străinătate pentru că mi-am dorit să o fac în așa fel încît copiii să vină cu plăcere la tratamentul sto­matologic. Se știe foarte bine că tea­ma de stomatolog este cauzată de durere și se moștenește de la părin­ți de multe ori, dar în același timp pre­zintă și o memorie. Copiii chiar și cînd sînt adulți sau la bătrînețe își aduc aminte dacă în timpul tratamentului au avut dureri. De aceea, am căutat pe de o parte să îi con­ving pe copii să vină cu plăcere și să eli­min această tendință de a se teme de tra­tament, iar încă de la înființare, din 1980, am căutat să ofer copiilor o plăcere, să fie un fel de palat al lor, o proprietate la care vin și primesc tratamentul necesar.

Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai medicului este poetul ieșean Horia Zilieru, cu care se vizitează des.

Astfel, în 1977 înainte de a se des­chide clinica, am apelat la cercuri de copii care făceau pictură naivă, foarte apreciată la noi și peste ho­tare tocmai datorită copiilor și a pro­fesorilor care îndrumau aceste cercuri. M-am urcat în mașină și am pornit la Onești unde auzisem că este un centru deosebit de interesant de pictură, de care se ocupa regretatul profesor Mocanu. Cu el am discutat cît încă se clădea clini­ca, dacă n-ar putea copiii să vină să o picteze atunci cînd va fi gata. El a fost de acord imediat și a spus chiar să antrenăm toate cercurile de pic­tură din țară la Iași, ca să o picteze. În 1978 am înființat o tabără de vară. Copiii, în loc să plece la munte sau la mare, săracii, au venit aici din toată țara, de la Onești, Rădăuți, Bu­zău, Cotnari, Tulcea, Tîrgu Mureș și Bîrlad, în total șapte centre. Astfel s-au pictat toti pereții atît din sălile de așteptare, cît și din cele de tra­ta­ment. Au fost entuziasmați de ceea ce au făcut colegii lor și de la înce­put au numit clinica „palat al copii­lor”. Așa este și acum, toți vin cu plăcere la acest palat. Bineînțeles că în afară de pictura pe care o pu­teau privi, era și o ambianță plăcută, noi introdusesem și o muzică sau bas­me pe care să le asculte. Astfel am creat o atmosferă de liniște, de visa­re și am creat o ambianță plăcută, iar copiii au început să vină cu plă­cere. Celor care ne-au vizitat și încă ne vizitează, le mulțumim mereu pen­tru ce au realizat. Vizitînd Bar­ce­lona, am văzut o expoziție de pic­tură naivă a copiilor care au pictat aici și aceeași mulțumire am avut-o și cînd am vizitat muzeul Metro­po­litan din New York. Munca făcută de copiii noștri este extrem de apre­cia­tă.

Cum au auzit cei de la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) despre clinică și cum s-a ajuns la realizarea unui centru de colaborare cu ei privind sănătatea orală a copilului la Iași?

În anul 1985, directorul OMS ve­ni­se în țară să stea de vorbă cu Ceau­șescu, iar, fiind director peste 200 de țări, a ajuns la un moment dat la Iași pentru a vizita fabrica de An­ti­biotice. Dorea ca OMS să cumpere antibiotice pentru țările africane și în același timp să viziteze și Spita­lul de Recuperare. L-am așteptat la aeroport și l-am invitat să vină să vadă clinica, însă mi-a zis că este foarte obosit și nu vrea să fie purtat prin toate părțile. Pînă la urmă a venit și a rămas entuziasmat după ce a vizitat clinica de frescile mu­ra­le, de muzica pe care o auzeau co­piii în căști și de toată atmosfera care dădea sezanția de vis. A zis că vine pentru cinci minute și a stat trei ore admirînd frescile și spu­nînd că această clinica este cea mai fru­moasă pe care a văzut-o și ar constitui o evoluție pentru alte unități similare. Este foarte important și ceea ce a scris dumnealui în cartea de oaspeți și anume „mi-a făcut mare plăcere să vizitez această clinică den­tară, care, după experiența mea, este cea mai bună din lume din toate punctele de vedere. Serviciile sînt la cele mai înalte standarde și în­trea­ga atmosferă este congenială. Eu cred că standardele vor fi men­ți­nute și că va fi un model pentru toate țările”. Apoi a dat dispoziție să înființăm un centru de colabora­re, ceea ce pentru noi este o realizare imensă.

Am creat o atmosferă de liniște, de visare și am creat o ambianță plăcută, copiii au început să vină cu plăcere la clinică

Și cum s-a desfășurat colaborarea de atunci?

A venit o comisie de la Geneva și am făcut un plan de lucru în ca­re au fost incluse și alte țări limi­trofe, cum ar fi Bulgaria, Iugos­la­via. Am făcut o serie de cercetări, în special ce îi interesa pe cei de la OMS, adică cercetări privind copiii retardați mintal care au fost spita­li­zați în diferite centre, iar rapoar­tele au ajuns la concluzia că geneti­ca este implicată în toate bolile or­ga­nismului, printre care și ale ca­vi­tății bucale. Am ajuns la conclu­zia că stomatologia se ocupă de ma­joritatea maladiilor care își pun am­prenta în cavitatea bucală. De exem­plu, dacă vine o mamă cu un copil de doi ani și spune ca nu i-au crescut dinții de lapte, dentistul trebuie să îndrume către endocrinolog. Nu există boală de sînge care să nu își pună întîi amprenta asupra gu­rii. Dacă stomatologul nu ar fi înar­mat cu cunoștințe medicale în ca­zul unor sîngerări ale gingiilor ar trata doar dinții și nu l-ar îndruma la un specialist. De aceea am mizat pe aspectul medical și pe efectua­rea unor serii de cercetări. Îmi amin­tesc că am fost la Tulcea, în Delta Du­nă­rii să facem cercetări avînd în ve­de­re că este bine știut că peștele con­ține o cantitate mare de fluor și es­te cel mai bun pentru smalțul dintelui. Cercetările ne-au arătat că erau mai multe carii tocmai la acei co­pii. Nu florul conta, ci igiena, faptul că nu se spălau copiii pe dinți. Pe lîngă faptul că trebuie să propa­găm igiena asupra copiilor, trebuie și pă­rinților, deoarece copilul este un imitator grozav, face ceea ce vede la părinți. Iar primul care trebuie să îl îndrume în acest sens pe copil este părintele.

Înainte să înființeze clinica, prof. univ. dr. Mircea Rusu a fost chirurg general.

Văd că vă plac enorm copiii și vorbiți frumos despre ei.

Da, îmi plac enorm și am trăit mereu cu regretul că nu am avut niciodată. Dar îmi plac extraordinar de mult, cum, de altfel, îmi plac în general oamenii. Să vă spun sincer, teribil îmi plac și animalele, orice animal îl iubesc și în același timp iubesc și muzica. Sînt nelipsit de la concertele de vineri, îmi place mult și fotbalul, mă uit mereu la tenis și fotbal la televizor. Nu pot trăi fără animale, am avut mai mulți cîini, iar acum am unul alb, foarte dră­guț, pe care îl iubesc și care chiar doarme cu mine.

Specialitatea dumneavoastră de bază a fost chirurgia generală și cea maxilo-facială. Care a fost momentul cînd v-ați îndreptat către stomatologie?

Mi-am început cariera în situa­ții dificile, am terminat facultatea în 1946 și încă din studenție am fost repartizat la Clinica de Chirurgie Generală. În 1950, fiind pe timpul regimului comunist, la un moment dat m-am văzut mutat la Chirur­gie Maxilo-Facială. Am lucrat 14 ani acolo, ca asistent, șef de lucrări și apoi am fost transferat la Clinica de Stomatologie. Eram foarte dezamă­git pentru că mie mi-a plăcut foar­te mult chirurgia generală sau maxilo-facială și m-am dus la lector și i-am zis nemulțumirea mea. „Te cunosc pe tine, ia o clinică nouă și cum ai să crezi tu, așa să o faci. Și eu dacă aș fi acum tînăr aș lasa urologia și aș lua o clinică de la capăt, să mă desfășor și eu după mintea mea”. Astfel că am plecat imediat la Bu­cu­rești, că se o înființase clinica acolo și veniseră doctori de la Viena. Am făcut un stagiu de opt luni la un profesor ortodont. Prima proble­mă a fost că nu aveam spațiu, era o clinică împărțită în două, pedo­don­ție și ortodonție. Am vrut să fac două lucruri, în primul rînd un cod didactic, și am căutat elementele ce­le mai bune, și mi-am făcut un colectiv deosebit, însă ne lipsea spațiul.

Nu mă simt pensionar, viața mea e împletită cu activitatea de instituție medicală

Cum ați găsit acest loc pentru clinică?

Am avut noroc că unul dintre marii ștabi ai Iașului era de la mi­ne din sat. Și ne-a făcut rost de bani și am putut clădi clinica. Cu mare gre­utate am obținut în fiecare etapă bani, uneori luam și bani din casă, iar pînă la urmă am făcut 35 de unități stomatologice. Pe locul cli­ni­cii era o clădire, care s-a dărîmat, s-au făcut săpături. Am construit-o pînă la parter și nu mai aveam bani, am mers apoi la București să facem rost, și am obținut pînă la urmă. Mer­geam pe la toate întrerpinderi­le; de exemplu, la fabrica de mobila ca să ne sponsorizeze și ne luam angajamentul ca pe salariați și pe copiii lor să îi tratăm cu prioritate. Așa am fost și la fabricile de per­de­le. Clădirea a fost construită cu multe dificultăți, în special finaciare, ca mai apoi să devină un simbol pentru copii, să fie un centru OMS pentru România, o clădire care să înfrumusețeze Aleea Lăpușneanu. Am 95 de ani, majoritatea pensio­narilor nici nu mai sînt primiți să facă activitate. Eu însă nu mă simt pensionar, viața mea e împletită cu activitatea de instituție medicală.

V-ați dorit ca această clinică să aibă o abordare a afecțiunilor stomatologice gîndite interdisiplinar. Ce fel de cercetare se făcea în acei ani?

Am pornit pe două principii, cel medical și cel profilactic. Ca să dau o alură deosebită, în primul rînd am făcut ca medicul să nu fie doar dentist, ci medic în adevă­ra­tul sens al cuvîntului, să cunoască majoritatea bolilor generale care ar duce la apariția cariilor. Să nu uităm că gura este calea de import a alimentelor și tot pe aici apar și pri­mele semne ale îmbolnăvirii. Boli­le contagioase sau de sînge au semne aici. Vine cineva cu o gingie sînge­rîn­dă, poate fi de natură microbia­nă sau poate fi o boală de sînge, și a­tunci noi trebuie să știm. Apoi, tot de principiul medical ține și faptul că trebuia să am colaboratori. Am făcut un laborator de antropologie, apoi unul de genetică, pentru că foarte multe afecțiuni genetice își pun amprenta la nivelul dinților și a gingiilor, iar mai apoi unul de lo­gopedie, pentru că de multe ori, din cauza dinților, copiii au o vorbire greșită. În final, am făcut un la­borator de fiziologie pentru că mulți au tulburări la nivelul articula­ți­i­lor. Am creat pentru aspectul medical al clinicii aceste servicii anexe. Acesta este aspectul medical, apoi m-am ocupat de cel profilactic, să vină copiii cu bucurie.

De unde vine atașamentul față de Botoșani?

Eu am plecat dintr-un mic să­tuc, și anume din Ungureni, jude­țul Botoșani, un sat cu o istorie deosebit de frumoasă pentru că acolo a fost un mare cărturar, Eu­gen Nicolau, care a înființat prima universitate populară din Româ­nia, în 1927. Pe atunci veneau tru­pe de actori, se făcuse un teatru să­tesc, astfel că am început chiar din primii ani în această atmosferă de reînnoire a satului. Am învățat la un liceu de mare renume, și anu­me la Colegiul „A.T. Laurian”, un co­legiu cu programă analitică, cu pro­fesori care m-au ajutat să îmi reîntregesc cunoștințele la medicină. Am avut profesori fantastici. De exemplu, cel de geografie ne pu­nea să ne închipuim că mergem de la Botoșani la Brașov și ne punea să ne gîndim cu ce o să mergem. Ne învăța în mod practic o geo­gra­fie fantastică, am rămas cu o am­prentă deosebită; așa m-am format eu moral și intelectual. Am avut față de Botoșani o deosebită stimă și de aceea îl iubesc fantastic de mult. Apropo de asta, împreună cu un alt botoșănean, și anume cu academicianul Constantin Cordu­nea­nu din America, matematician de frunte, am vrut să înființăm o fundație, pentru că noi conside­răm Botoșaniul ca fiind numărul I din punct de vedere intelecutal, pentru că acolo au fost marile minți ale țării. În literatură l-am dat pe Mihai Eminescu, în muzică pe Geor­ge Enescu, în istorie pe Nicolae Ior­ga, în matematică pe Octav Onices­cu. Personalitățile marcante ale ță­rii de aici au pornit, am spus că mi-am dorit întotdeauna să înființăm o nouă fundație literar-științifică, unde să unim personalitățile literare mai deosebite. De asemenea, Botoșaniul merită să aibă și o universitate, pentru că a stagnat, deși are atîtea personalități mari. Tre­bu­ie să arătăm lumii ce este Botoșaniul.

Prof. univ. dr. Mircea Rusu crede că Botoșaniul, oraș de care este foarte atașat, merită să aibă o universitate.

V-ați dorit să reabilitați și să repuneți în funcțiune Spitalul de la Ungureni din județul dvs. A rămas doar la stadiul de proiect de suflet?

Din păcate da, pentru că singur nu pot. Am trăit atmosfera unui spital de țară, unde tatăl meu era administrator. Mai era un doctor care ne-a îndrumat pe noi, cei patru frați. Astfel, în copilărie am trăit o atmosferă spitalicească. De curînd, am fost de cîteva ori acolo și am fost întristat de faptul că aproape se dărîma spitalul unde am copilărit. Am vrut să îl repun în funcțiune gîndindu-mă la el ca la un cămin de bătrîni cu secție de consultație cu specialiști. Am zis că eu îmi iau angajamentul ca prieteni de-ai mei din diferite speciali­tăți să meargă săptămînal de la Iași la Ungureni să dea consultații. Însă nu s-a concretizat.

Caut să elimin durerea pentru că este foarte nociv pentru practica noastră

Spuneaţi că există studii conform cărora dacă în copilărie te-a durut ceva îţi vei aminti pînă la bătrîneţe. Ce dureri v-au rămas în minte din copilărie?

Există într-adevăr o memorie a durerii, care te face să îți aduci aminte de durerile din copilărie, ce duc la temeri față de stomato­log. Nu pot spune că am avut du­reri fizice, poate doar trecătoare. Am avut mai mult du­reri de suflet, în­să, desigur, atunci cînd eram mai tînăr și scoteam un dinte și nu erau specialiști și nici aparatură, mă luptam cu durerea. De aceea am căutat cît mai mult, și cînd am fost chirurg general, dar și maxilo-facial, ca atunci cînd fac o incizie să o fac cît mai mică. Nu fac o ex­tracție fără o anestezie de supra­fa­ța și apoi vin cu acul ca să nu doară. Caut să elimin durerea pentru că este foarte nociv pentru practica noastră. Nu vrem să nu mai vină nimeni la noi.

Ați reușit să îi învăţați pe cei mici să-şi depăşească frica de dentist?

Da, iar pentru mine a fost un lucru deosebit, deoarece am reușit ca din copiii care se temeau să vină la tratament, prin atitudinea noas­tră să captăm cît mai mult atenția lor. Sincer spun că și astăzi mă în­tîlnesc cu copiii care ne-au devenit prieteni. Să stiți că, în general, copiii sînt mai buni pacienți decît adulții, mai degrabă ei sînt cei care nu fug de actul stomatologic. E mai greu de lucrat cu adulții. M-am ocupat și de chirurgia maxilo-facială, mai ales după război, cînd erau copii cu defecte și am trăit o bucurie mare anul trecut cînd a venit un adult la mine să-mi sărute mîna. „Domnule profesor, sînt eu, Vasile”. Mi-am amintit că era un copil care de la trei ani a căzut pe plită și avea plăgi pe față încît nu îi permitea nici să deschidă gura. Atunci luam piele de pe burtă, o aduceam pe mînă, apoi de la mînă la față. Acum se poate direct, este mai ușor.

Așadar erați fascinat și de malformațiile copiiilor.

Da, de exemplu și acum îmi amintesc și acum că a venit odată un țigan să-i fac nasul și i-am luat piele de la burtă, însă era mai nea­gră decît cea de pe față. După ce i-am făcut nasul și s-a uitat în oglindă, a zis că mă dă în judecată pentru că avea nasul prea negru. Și astăzi îl văd, e șofer, mereu mă salută.

Prietenii vă știu după numele Mickey. De unde vine acest nume de alint?

E o poreclă mai mult, pentru că pe vremea mea cînd eram la liceu un coleg se uita mult la Mickey Mouse. Într-o zi, s-a uitat la mine și mi-a zis că semăn cu el. Și de atunci așa a rămas. Acasă mi se spune Mircea, însă, în rest, toată lumea, chiar și din străinătate tot așa îmi spune.
Mai există în ziua de astăzi acei medici dedicați, care să nu aștepte neapărat o răsplată pentru ceea ce fac?
Nu pot să judec, însă știu că noi încercăm să îi învățăm să fie mai puțin mercantili și să fie me­dici. Pentru că medicina nu se cîn­tărește cu bani, ci cu rezultate. Cu cît rezultatele sînt mai frumoase, cu atît sîntem mai buni.