Nicolae Dabija: Dacă îmi spunea cineva în 1989 că în 2015 nu vom fi uniți, nu l-aș fi crezut

Nicolae Dabija a fost mereu pasionat de arta scrisului, iar vocația de jurnalist l-a ajutat să se numere printre cei 25 de studenți ai Facultății de Ziaristică. Cu toate că a fost exmatriculat în anul al III-lea „pentru activitate pro-românească și antisovietică” a ajuns redactor-șef al săptămînalului „Literatura și Arta” care a avut un rol important în lupta pentru renaștere națională din Basarabia. De pe băncile universității își scria conspectele în limba română, lucru aflat în afara legii, nu într-un „alfabet împrumutat” și în fiecare an aducea omagiu marelui poet Mihai Eminescu deschis în acele timpuri doar la anumite file. Nicolae Dabija își iubește limba moștenită de la bunici și părinți, limba română, și a făcut tot posibilul să renască din cenușă încît noi, generația de astăzi, să putem vorbi o limbă curată cu un alfabet propriu.

În anul 1966 ați fost înmatriculat la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Moldova, însă în anul al III-lea ați fost exmatriculat „pentru activitate pro-românească și antisovietică”. Ce ați făcut și de ce ați fost acuzat?

Noi am trăit într-o perioadă foar­te ciudată, ca să nu îi zic perioadă grea, pentru că dacă spuneai ade­vă­rul despre limba pe care o vor­bești, dacă îi spuneai limba româ­nă, dacă spuneai că neamul nostru este cel românesc sau că ești de na­țiune românească acestea erau con­siderate drept o crimă de stat. Am avut norocul că am fost doar ex­ma­triculați. După război, prin anii `45 – `46, clase întregi cu profesori și studenți au fost deportate în Sibe­ria pentru că au citit niște cărți și pentru că au spus niște adevăruri. Scriitorii noștri care au încercat să spună că există diferență între lim­ba română și așa zisa limbă mol­do­venească au fost pedepsiți și tri­miși în Siberia. Spre exemplu, Ni­co­laie Țurcanu, un scriitor din Trans­nistria, a fost arestat pentru strofa „Salut dulce România, soră, frate, mamă, tată. Noi spunem bună zi­ua și adio niciodată”. El a fost condamnat la moarte. Adică oamenii au suferit pentru că au spus ade­vă­rul. Eu le spun și la Academie să depolitizăm adevărul deoarece a­cesta este ca o anexă a politicii. Da­că spui că vorbești limba moldo­ve­nească faci o politică, de regulă pro-moscovită, antiromânească, an­ti­europeană, iar dacă spui că vor­bești limba română faci o altă po­li­tică pro-românească, pro-euro­pea­nă, pro-democrație. Eugen Coșe­riu, marele nostru lingvist, atunci cînd a fost în satul lui în 1995, a venit la el și un șef de la raion, fost secretar de partid. La un moment dat după ce Coșeriu a terminat să vorbeas­că, l-a întrebat: „iată tovarășe, du­pă ce s-a rectificat, domnul Coșe­riu, spuneți-mi ce sîntem noi moldo­veni sau români?”. Și Coșeriu a spus că noi sîntem moldoveni și el s-a ui­tat triumfător la profesori și la elevi, dar Coșeriu a continuat: „dar toți moldovenii sînt români”. Vreau să vă spun că atunci cînd eram student conspectam cu grafie latină. Asta era o crimă. Eu, venit de la țară eram un copil naiv, nici nu știam că există securitate. Eram un tînăr crescut cu cărțile românești, spuneam într-un interviu că m-am născut la bibliotecă. Aceasta era casa bunicilor mei. Arhiman­dri­tu­lui Serafim Dabija, starețul mănăs­ti­rii Zloți, înainte de a fi arestat a adus uriașa bibliotecă în casa bu­ni­cilor mei pentru a o salva și cînd am deschis ochii i-am deschis pe niște cărți. Nu puteam merge din cauza baloturilor de cărți de prin casă și cu acele cărți am crescut. Cînd am venit la universitate am ve­nit cu niște cărți, iar cînd s-a vorbit despre Eminescu m-am ridicat și am spus „Auzi departe strigă slabii sau necăjiții glasul blîndei Basara­bii”, iar profesorul mi-a spus că po­ezia dată nu îi aparține lui Emi­nescu. Mi s-a zis că eu am scris a­cea poezie pentru că erau interzise foarte multe opere de a lui Emi­nes­cu. El era acceptat în Basarabia cu poezii de genul „Somnoroase păsărele” și „Împărați și proletari”, iar adevărata creație eminesciană era interzisă. Și iată că am venit noi, co­pii de la țară, care am des­co­pe­rit cărțile, făceam schimb de cărți, le împrumutam unul altuia. S-a sa­crificat multă lume pentru ca as­tăzi să ne vorbim limba și îmi pa­re bine că generația tînără vor­bește dul­ce limba română.

Era umilitor să știi că Eminescu, Ion Creangă sau Hașdeu au scris cu alfabet latin, iar noi trebuia să folosim un alfabet de împrumut, care era alfabetul rusesc. Era umilitor la lecții să vorbești în limba rusă

Ce însemna pentru un vorbitor și iubitor de limbă română să îi fie impus să scrie în chirilică și să învețe limba rusă?

Sigur era o nedreptate, dar vreau să vă spun un lucru. Noi în acea perioadă ne străduiam să vorbim limba care se vorbește la Iași sau la București, ascultam emi­siuni radio, iar cărțile le cumpă­ram de la Ode­ssa, Kiev, Sankt Petersburg și Mos­cova, pentru că la Chișinău nu se vindeau cărți scrise în limba ro­mâ­nă. Ne orientam după ele. Spre e­xemplu, generația mea de scrii­tori era sincronizată cu redactorul ca să știm ce se scria în România, eram la curent cu toate, eram abo­nați la presa românească. Eu aveam prieteni la Moscova care erau abo­nați și o dată sau de două ori pe lună îmi expediau ziarele. Numai așa puteai primi ziarele românești și era umilitor să știi că Eminescu, Ion Creangă sau Hașdeu au scris cu alfabet latin, iar noi trebuia să folosim un alfabet de împrumut, care era alfabetul rusesc. Era umili­tor la lecții să vorbești în limba ru­să. În 1987 am fost invitat la un eveniment în calitate de redactor-șef al ziarului „Literatura și Arta”, la o conferință despre limba moldo­ve­nească care a avut loc la Univer­si­tatea „Ion Creangă”. Acolo s-a vor­bit foarte mult despre dezvoltarea extraordinară a limbii moldove­nești și niciunul nu a vorbit în limba mol­dovenească. Toți au vorbit în lim­ba rusă cît de bine se află limba noastră, iar eu am fost unicul vorbitor care s-a exprimat în limba moldovenească. Cei care erau în prezidiu dacă ar fi avut pistol m-ar fi împușcat. Faptul că acum avem limba română limbă de stat este meritul întregii generații. Ne-am cul­cat sub tancuri, am luat cu asalt Comitetul Central al Partidului. La manifestările noastre veneau sute de mii de oameni pentru că voiam ca generația de astăzi să aibă dreptul de a-și vorbi limba liber fără a fi sancționată. Am scris și în „Li­te­ratura și Arta” că atunci cînd îi vor­beai unui rus în limba noastră te umilea, îți reproșa „govorite po celoveceski”, adică vorbiți omene­ș­te.

În anul al III-lea, Nicolae Dabija fost exmatriculat de la Facultatea de Ziaristică „pentru activitate pro-românească și antisovietică”.

Cît de mult a contat pentru dumneavoastră și popor decretarea Limbii Române ca limbă de Stat şi trecerea la alfabetul latin?

Atunci cînd a fost decretată limba română limbă de stat este ca și cum ar fi avut loc semnarea ac­tu­lui de unire a Republicii Mol­do­va cu România. În perioada sovie­ti­că se spunea că limbile moldove­neas­că și română sînt di­fe­ri­te pentru că în enciclopedia sovie­ti­că scri­a că aveau alfabete diferite, iar la un moment dat noi am trecut la alfabetul latin. A fost o mare victorie. A însemnat o victorie și le­gea despre limbi conform căreia no­men­clatura de partid trebuia să cu­noas­că limba țării pe care o conduce. Pentru ei a fost un lucru extraordinar de greu. Eu nu îmi imaginam că secretarul pentru ideologii care nu știa o boabă în limba noastră să învețe limba sau nu îmi imaginam că o va învăța și ministrul culturii. Au trecut niște ani, parcă s-a schim­bat ceva, dar avem și acum la gu­vernare oameni care nu știu limba țării pe care o conduc. Lucrul care mă bucură nespus de mult este lim­ba pe care o vorbesc copii și tinerii. Vizitez foarte multe școli unde aud, ascult copii care vorbesc ca la București sau ca la Iași, adică vor­besc o limbă frumoasă.

Greșeala noastră a fost că am vrut unirea pe bucăți

Pe acele timpuri poezia „Somnoroase păsărele” era considerată o poezie politică, iar rostindu-l pe Eminescu însemna să faci politică. De ce totuși ați hotărît să faceți o serată dedicată poetului român?

Eu am fost președintele Cena­clu­lui Dealul de la Casa Scriito­ri­lor și la fiecare 15 ianuarie și 15 iu­nie organizam manifestări dedica­te lui Mihai Eminescu. Era unicul loc în Chișinău unde se mai vorbea românește. Într-o sală de 600 de locuri veneau peste 1.000 de spec­tatori. Era un omagiu și noi am supraviețuit în perioada respecti­vă cu numele lui Eminescu pe bu­ze pentru că el era deschis doar la anumite file. Adică nu puteai să-l deschizi la „Doina” sau la „Scri­soa­rea III” sau la alte poeme care le păreau comuniștilor a fi anti­ru­sești. Eminescu nu a fost un poet naționalist, a fost un patriot al Ță­rii Românești, al limbii române și a ținut la noi. De multe ori îl luam în polemicile noastre în presă drept argument pe Eminescu. Spre exem­plu, cînd unii încearcă astăzi să spu­nă că noi, basarabenii, am fi mol­doveni, că am vorbi o altă limbă, că am avea o altă istorie, atunci vine Eminescu să ne ajute și ne spune că sîntem români și punct. Și atunci ce să mai comentezi? Pe cine trebu­ie să-l cred… pe Vasile Stati, care este un diversionist și un dușman al neamului nostru, sau pe Mihai Eminescu, care este emblema și mîndria noastră națională?

I-ați dedicat lui Grigore Vieru poezia „Moartea lui Vieru”. Puteți spune că versurile: „Şi ce vă doare?” „Doar Basarabia… Ea… suferă mai tare… Pe ea salvaţi-o-ntâi, şi-apoi pe mine…” vă caracterizează într-o oarecare măsură și pe dumneavoastră?

Eu cred că aceste versuri îi ca­racterizează pe toți scriitorii basa­ra­beni sau pe majoritatea dintre ei. De ce? Pentru că scriitorii bas­a­ra­beni pe lîngă faptul că sînt scriitori trebuie să apere niște valori ca lim­ba, istoria, numele și relația pe ca­re trebuie să le avem cu țara. Atunci cînd spunem salvați întîi Basara­bia și apoi salvați-ne de suferințele pe care le avem cred că atunci trebuie să vină în prim plan rezol­va­rea problemelor naționale. Acum se vorbește despre integrarea Republi­cii Moldova în Uniunea Europea­nă, dar pe lîngă aceasta se mai vorbește despre integrarea Repu­bli­cii Moldova și în Uniunea Eu­ras­iatică a lui Putin. Ultima în­seam­nă în primul rînd vameși comuni, iar vameși comuni înseamnă gra­ni­țe comune, iar graniță comună în­semnă aceeași armată, aceeași ar­ma­tă – conducerea Moscovei, iar cea din urmă înseamnă gulaguri co­mune. Iată de ce ar trebui să ne dăm seama că dacă se va face o greșeală a generației de astăzi, noi îi putem condamna pe copii noștri, pe copii copiilor noștri la viitoarele gula­guri.

Alături de Grigore Vieru și Leonida Lari ați militat pentru unirea Basarabiei cu România, ați fost unul dintre cei care au făcut posibilă la 31 august 1989 recunoașterea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova şi adoptarea grafiei latine. Cum vedeți acum oamenii și politica Republicii Moldova? Credeți că e posibilă unirea Basarabiei cu România?

Eu făceam o comparație între ge­nerația noastră cea de la 1989 și ge­ne­rația din 1918. Ce au făcut acei copii veniți de pe front? Vîrsta me­die a membrilor Sfatului Țării era de 28 de ani, deci erau niște tineri care au rezolvat toate problemele prin votul lor de a uni Basarabia cu România. După aceea au venit lim­ba, alfabetul și istoria. Greșeala noas­tră a fost că am vrut unirea pe bu­căți, întîi limbă, după aceea alfabet, trecerea Prutului cu pașapor­tul, steagul, tricolorul, iar în acest timp alții au pus mîna pe econo­mie și pe frîiele statului și unirea nu s-a întîmplat. Dacă îmi spunea cineva în 1989 că în anul 2015 nu vom fi uniți, nu aveam să-l cred pen­tru că îmi imaginam că unirea ține de cî­teva luni. Am fost deputat în parlamentul Uniunii Sovietice, ul­timul parlament alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Hadîrcă și Mihai Cimpoi, eram, cum ni se spunea atunci, nu Uniunea Scrii­to­ri­lor, ci a deputaților. În acea pe­rioa­dă de renaștere națională noi am condamnat Pactul Molo­tov-Ribbentrop care însemna reveni­rea la granițele din 1939. Cu toate că a fost condamnat, consecințele lui nu au fost înlăturate, au fost în­lăturate doar în privința Repu­bli­cilor Baltice. Și atunci dacă a fost condamnat acest pact de toate ță­ri­le europene, ar fi fost logic ca gra­nița de la Prut să fi dispărut. Am propus atunci delegației din Ucrai­na să facem un schimb de teritorii, noi să le dăm Transnistria contra sudului și nordului Basarabiei. Am avut patru – cinci întîlniri cu delegația ucraineană, ei aproape că erau de acord, dar s-a prăbușit URSS și acele discuții au fost abandonate. Cînd eram în parlamentul de la Chișinău am propus în ne­nu­mă­rate rînduri să se revină la acele discuții, dar ucrainenii nu mai vo­iau pentru că cînd se bat doi, Re­pu­blica Moldova cu Federația Ru­să, cîștigă al treilea. Astfel ei se gîndeau că vor cîștiga Transnis­tri­a. Și poate că dacă atunci avea loc acel schimb de teritoriu nu se în­tîm­pla acum nimic cu estul Ucrai­nei.

Nu există un interes al statului român ca presa românească să ajungă în Basarabia și invers

Sînteți originar din Codreni, raionul Cimișlia. Cum vi se par jucăriile de acum față de cele pe care le aveați în copilărie?

Am avut nu demult o întîlnire la Iași și la un moment dat mi-am adus aminte de jocurile copilăriei noastre. Cum ne jucam noi copii? Ieșeam pe șes și spuneam spre e­xemplu „– Unde te duci? – La Tecuci. – Ce să faci? – Cozonaci. – Cui să-i dai? – Lui Mihai”. Sau „Azi e luni și mîinei marți, pleacă popa la Galați”. Cînd făceam un lu­cru rău părinții mei îmi spuneam că sînt „meșterul de la Hîrlău, stri­că bun și face rău”, iar cînd întîrziam undeva mama îmi spunea că „par­că vii acuș, dar tu parcă vii de la Huș”. Iar noi nu știam ce e cu ora­șele și satele acestea. Țin mine și acum cînd ne-am dus în clasa întîi am văzut o hartă în fața clasei și cînd m-am uitat aceste orașe erau peste graniță, iar cînd am crescut am aflat că nu orașele sînt peste gra­niță, ci noi sîntem peste graniță. Copiii făceau abstracție de jocurile politicienilor. Am uitat acele jocuri și cu cîțiva ani în urmă cînd am ajuns în satul părinților mei am auzit aceleași jocuri de copii. Acele jocuri transmiteau o educație națio­nală de la o generație la alta.

Cum vedeți mass-media în Republica Moldova?

„Am colecționat icoane de nevoie pentru că bisericile
erau închise, iar acestea erau aruncate afară. Cred că am avut o colecție unică în Basarabia.”

Din păcate, populația noastră ci­tește în continuare presa rusească pentru că cea românească a lipsit pînă în 1989 cînd era doar un singur ziar, săptămînalul Cultura și Arta. Presa rusească este făcută pro­fesionist. Deschid și eu cîte un ziar pentru că ei știu să facă presă interesantă avînd teme și subiecte de senzație cu toate că presa ru­seas­că este una de minciuni. În ce­ea ce ține propaganda ideo­lo­gi­că este o presă profesionistă și diver­sio­nistă. Și atunci lumea noastră, dintr-o inerție, citește acea presă în continuare. Sînt foarte puține pu­bli­cațiile care apar în Republica Moldova. Noi nu avem în chioș­curi niciun ziar care a apărut as­tă­zi la București, dar avem 20-30 de ziare rusești care apar astăzi la Moscova și pot fi cumpărate astăzi și la Chișinău. Este o altă politică, nu există un interes al statului ro­mân ca presa românească să ajun­gă în Basarabia și invers. Un exemplu este și Ziarul Literatura și Ar­ta. În 1989 în România aveam pes­te 5.000 de abonați, iar acum niciunul. De ce? Pentru că cei care se ocupa de difuzarea presei, Rodi­pet, au dispărut. Nimeni nu se mai abonează. Sînt cîțiva în țară cărora le-am promis eu cu o ocazie îi voi abona. Eu adun colec­ția de ziar, iar cînd pleacă cineva în România eu le transmit patru sau cinci co­lecții unor prieteni. De aceea apro­pierea dintre noi și noi se face foar­te greu pentru că nu putem comunica la nivel de presă, de publi­ca­ții. Eu, ca în timpul sovietic, cînd ajung în București cum­păr toată presa literară din Muzeul Literatu­rii Române de pe strada Dacia.

Unii sceptici sînt convinși că presa scrisă va dispărea sau se va muta în mediul on-line. Ce părere aveți dumneavoastră?

Sînt convins că presa ca presă și presa virtuală vor coexista în paralel. Nu am citit nicio carte on-line, trebuie să o țin în mînă, să o miros, să o mîngîi cu privirea. Ace­lași lucru și cu ziarul. Cînd mă uit la un ziar, văd toate articolele care sînt situate pe o pagină, iar în in­ternet mi se arată pagina pe bu­căți. Da, pot citi niște bîrfe, de re­gu­lă ele sînt citite în mediul on-line, pot citi niște știri care mă in­te­resează, dar nu mai mult. Un articol de analiză trebuie să-l ai în față. De aceea nu cred că presa scrisă va dispărea. Am scris un eseu unde am prezentat biblioteca ca atare unde nu includ numai car­tea, dar și presa. Biblioteca este o noțiune care vine de la Dumnezeu. Am găsit la profetul Enoh, care a fost fiul lui Cain, o legendă conform căreia el l-a văzut pe Dum­ne­zeu, iar acesta impresionat de dis­cu­ția pe care au avut-o, îi spune în­gerului: „du-l în biblioteca mea să-și aleagă o carte”. Iar Enoh și-a ales cartea viitorului. El nu știa să scrie și atunci a învățat din acea carte arta scrisului, iar Dumnezeu i-a mai dat și o călimară cu trestie. Concluzia este următoarea: Dumne­zeu se află în afara timpului, iar în biblioteca lui sînt toate cărțile care s-au scris și se vor scrie, inclusiv și presa.

Le datorez foarte mult în deve­nirea mea ca scriitor părinților mei. Am de multe ori sentimentul că mi-am ales singur părinții, am fost un privilegiat al sorții care și-a ales locul unde se va naște.

Generația mea a fost nu doar un martor, ci și un participant la istorie

De ce ați început să colecționați icoane?

Am colecționat icoane de ne­voie pentru că bisericile erau în­chi­se, iar acestea erau aruncate a­fa­ră. Cred că am avut o colecție unică în Basarabia. Am avut și icoane făcătoare de minuni pe care le-am donat bisericilor și mănăs­t­i­ri­lor. Unele erau și la mine în casă precum icoana făcătoare de minuni a Sfîntului Gheorghe de pe mun­tele Athos. Atunci cînd am avut un accident, în 2007 am căzut de pe o stîncă de la nouă metri, în a doua sau a treia zi la spital am visat că acea icoană m-a ajutat. Am avut acea colecție pentru că icoanele tre­buiau salvate și le păstram. Unele le-am cumpărat, altele erau moș­te­ni­te, iar cînd s-au deschis bisericile le-am întors înapoi unde le este locul. Am dăruit o icoană făcută de rudele mele Mănăstirii Zloți, icoa­na Sfîntului Ioan Teologul, care a început să plîngă și plînge de cînd am donat-o. De 12 ani din colțul ochiului izvorăște o lacrimă. Aceas­tă icoană am pus-o și pe o copertă de carte, „Drumul spre biserică”. Un lucru important despre care se vorbește puțin este că măiestria icoanelor din Basarabia nu a fost încă analizată la justa valoare. Si­gur că iconarii noștri au păstrat stilul bizantin, dar în același timp au pic­tat și ceva propriu.

În 2008 ați donat 18 icoane din secolele al XVI-lea pînă în secolul al XIX-lea Mănăstirii Zloţi, ctitorită de unchiul dumneavoastră, arhimandritul Serafim Dabija, iar alte cinci icoane bisericii „Chipul Mântuitorului nefăcut de mână”, din Chişinău, construită pe locul unde s-a aflat casa părintelui Serafim Dabija. Cît de mult a însemnat în viața dumneavoastră unchiul și cît de mult acesta a contribuit la formarea profesională și personală?

Le datorez foarte mult în deve­nirea mea ca scriitor părinților mei. Am de multe ori sentimentul că mi-am ales singur părinții, am fost un privilegiat al sorții care și-a ales locul unde se va naște. Dacă cineva m-ar întreba unde aș dori să mă nasc i-aș răspunde în Codreni, un sat înconjurat de păduri. Simt că eu mi-am ales limba în care să scriu, eu mi-am ales timpul, unul interesant aflat la o încrengătură de seco­le, încrengătură de milenii. Sub ochii noștri s-au prăbușit imperii, sub o­chii noști a căzut comunismul, a că­zut lagărul mondial a socialismului. Generația mea a fost nu doar un martor, ci și un participant la istorie. Părintele Sefarim Dabija a fost un om cu o cultură extraor­di­na­ră. El a fost arestat în anul 1947, iar cînd i-am găsit dosarul nu mi-a venit a crede de ce el a fost judecat la 25 de ani de închisoare. A fost arestat pentru că, citez din dosar, „a construit o mănăstire în scopuri antisovietice”. Atunci Dumnezeu era considerat antisovietic. Eu am locuit în acea biserică pentru că în locul casei unde trăiam s-a ridicat o biserică. Îi datorez foarte multe unchiului pentru că era un om foar­te înțelept, iar amprenta pe care mi-a lăsat-o el a fost o completare a celor șapte ani de acasă, a studiilor și cărților pe care le-am citit. Îl consider un părinte spiritual. Discu­tam zilele acestea cu un fiu de preot, pe care l-am cunoscut la părintele Serafim, despre ceea că atunci era o altă generație de preoți care aveau facultăți, cunoșteau limbi și știau unele cărți pe de rost. Atunci cînd îi ascultai predica intrai în biserică un om și ieșeai un alt an. El m-a influențat mult chiar în scrierile me­le, el e un om care face parte din altă generație, generația sacrifi­ca­tă, martiri care își pot găsi locul doar cu trecerea timpului.