Doina Uricariu: Nu sînt ușor de do­mesticit. Poetul este și o sălbăticiune per­manent în viață

În miile de ceasuri ce s-au scurs lîngă regina Ana, la Versoix, își țesea la nivelul memoriei o „galerie a mo­nar­hiilor europene” și  totodată trauma „românului”. I-au plăcut salturile, a avut răbdare cu arhivele și a re­dat viață unor povești fun­da­mentele, ce tindeau să de­vină prăfuite. Doina U­ri­ca­riu a descîlcit în­cren­găt­u­ri­le arborelui genealogic re­gal, a răsfoit jurnalele, me­moriile, interviurile, co­res­pondențele cu blazon, în­să nu s-a pierdut nicio cli­pă. Are gîndurile treze și a­șază totul curat, construind în două volume „Ma­xi­la­rul inferior”. Zdro­birea man­dibulei tatălui său de­vi­ne metafora refacerii istori­ei noastre. Cu obrazul în­no­bilat de ani și cu glasul li­niștit pictează în cuvinte co­tloanele palatelor și per­so­nalitățile ce au privit-o de sus, numai pentru faptul că „nu era mare de stat”. Din lupta cu ideile vremurilor a ieșit mereu vioaie, cu pri­vi­rea sus și e fericită că nu in­vidiază, pentru că lumea în­cepe să se rostogolească de la înălțimea ei.

OPINIA VECHE: Sînteți autorul – vră­biuță. Cîți pași face o vrăbiuță într-o via­ță?

DOINA URICARIU: Nu știu, e o în­trebare foarte bună. Bănuiesc că face foarte mulți și foarte iuți și am făcut a­ceas­tă comparație pentru că este extrem de expresivă și ea se referă la textura me­mo­riei. Am vrut să iau o ființă extrem de simplă, în aparență cenușie, care are a­ceastă capacitate de a sări dintr-un loc într-altul și care este foarte prietenoasă cu lu­mea. Este un tip de mișcare la ea pe ca­re, urmărindu-l, am descoperit sentimentul unei copilării existente într-o pasăre sim­plă. Copilul este o ființă fericită, nu-și dă importanță, cel mai important pentru el este lumea, ori acesta a fost felul în ca­re mi-am scris „Maxilarul inferior”. Mai im­portanți au fost toți ceilalți, dar pentru cel care este atent, din fiecare portret pe ca­re l-am făcut, din fiecare personaj la ca­re mă raportez, este foarte limpede ca­re sînt valorile în care cred.

O.V.: Cum arăta copilăria dum­nea­­­­voas­tră desculță?

D.U.: Deși terenul pe care tatăl meu l-a transformat într-o grădină era la patru kilometri de Arcul de Triumf, care e o zo­nă rezidențială, pe vremea aceea, în comuna Băneasa, erau 200 de bivolițe, deci se trăia patriarhal. Iar acolo, în pe­ri­oa­da vacanțelor, vara, eu mergeam și eram foarte aproape de copii, de țărani, de oameni simpli. Era înainte de colecti­vi­zare și mergeam împreună cu ei, mă ju­cam, mergeam să paștem vacile, trăiam a­lă­turi de ei această apropiere de anima­le­le și păsările ogrăzii.

Niciodată nu m-am jucat de-a re­gele și regina

O.V.: Ați învățat să citiți în alfabetul gotic. Cum v-a schimbat acest lucru mo­dul de a vedea lumea?

D.U.: Eu cred că acest prim contact din copilărie cu limba germană, cu va­lori­le literaturii germane, pe care apoi le-am urmărit de-a lungul întregii mele e­xis­tențe a fost ceva foarte important. Am fost crescută de o Fräulein extrem de a­ten­tă la ceea ce înseamnă gesturi, civili­za­ție, felul de a mînca, ținuta corporală, un soi de program de nutriție, pe care eu l-am întîlnit în primii ani de viață, de care ia­tă se vorbește abia în ultimii ani.

Și în a­ce­lași timp au mai fost două țărănci, care m-au crescut de la șase săptămîni, una era o fată de țărani înstăriți și care conform prin­cipiilor de atunci era trimisă la oraș, în­văța concomitent cu mi­ne un mod de a fi, de la mama mea, de la ta­tăl meu, era ca un membru al familiei, pînă am îm­pli­nit 14 ani. Părinții mei i-au cum­părat o bu­cată de teren la ea la țară, i-au făcut o că­suță, i-au dat o mașină Zin­ger de cusut. S-a căsătorit, și pe urmă, ceea ce m-a im­pre­sionat mergînd în sat la Fru­mu­șani, de un­de era ea, a fost faptul că ea de­venise un soi de doamnă în satul respectiv la ca­re fetele tinere se duceau ca să în­ve­țe obi­ce­iuri din București. Le învăța re­țe­te, cum să se îmbrace, cum să-și co­man­de ro­chiile de mireasă, cum să-și aranjeze ca­sa, deci a fost permanent în viața mea un schimb de informație între civilizație sat–oraș. Am avut această șansă de a com­pa­ra valorile și de a trece simplu din bi­bliotecă în grădină, în lanul de lucernă, în vie, în livadă, în lanul de floarea soarelui, de a trăi viața această simplă de la ța­ră.

O.V.: V-ați jucat vreodată de-a regele și regina?

D.U.: Niciodată nu m-am jucat de-a re­gele și regina. Încă de la cinci ani copiii cu care mă jucam m-au ales directoarea tea­trului. Fiecare spectacol era un happe­ning, nu se numea ca atare, că habar nu aveam ce înseamnă acest cuvînt. Im­pro­vi­zam, costumele erau legate de mai multe ci­­vilizații, pentru că eu eram și la balet în a­celași timp și noi făceam o artă a dansului, cu profesoara de balet. În „Maxilarul in­ferior” povestesc într-o scenă cum mă du­ceam la păscut vacile cu copiii de la Bă­­neasa, îmbrăcată în costum de Cho Cho San. Fiecare știa cîte o poveste ja­po­­neză, chinezească, italiană și chiar ne ju­­cam de-a o țară a Europei.

Era foarte in­teresant pentru că erau niște copii ex­trem de imaginativi, citeam în germană Ri­kiki și Rududu, citeam în franceză po­veștile lui Piff, altul avea istorioare cu per­sonaje gen Robin Hood, așa că noi ne ju­cam și de-a hoții și vardiștii și de-a ulii și porumbeii, dar apoi o făceam pe scenă. Plus că mai făceam o chestiune: luam două personaje pe care le inventam, să zicem mama și tata și le puneam să trăiască în decursul a două ore de cînd erau copii pînă mureau. Și la sfîrșit era și un ritual prin care îi în­mor­mîn­tam pe eroi. Luam cutii de pantofi, cul­cam pă­pu­și­le, săpam la rădăcina unui pom o groa­pă, le îngropam, după aceea ve­neau alții și le salvau, deci noi parcur­geam anotimpuri, biografii, cronologii într-un fel ex­trem de condensat, experi­en­țe de viață. Foar­te frumos ne jucam.

O.V.: Spuneați la un moment dat că „po­ezia nu este pentru mine pojarul co­pi­lă­riei și acneea adolescenței”.

D.U.: Am spus întotdeauna că e un mod de a fi, pentru că dacă pojarul co­pilăriei este ceva trecător, o boală ca­re înflorește, pe care o trăiești, acneea adolescenței este iarăși un semn al unei vîrste care trece. Cînd scrii poezie pen­tru prima oară la cinci ani, cu dif­ton­gii care sînt în limba germană, este un mod de-a fi. La un moment dat știu că m-am iritat în clasa întîi, cînd se învățau vo­ca­­lele și eu spuneam „ai” și profesoara zi­­cea „ei”, fiindcă nu înțelegeam. Pînă la ur­mă ne-am lămurit lucrurile – că vorbeam din perspective diferite ale alfabe­tului.

Și astăzi cred că trăiesc o stare a po­e­zi­ei, pentru că simt  din felul meu de a fi, că există o diferență între mine și persoa­ne­le care nu trec ca poeți prin viață și ca­re nu trăiesc viața ca și cum ar fi o poezie. În „Maxilarul inferior” mi-am dat seama că faptul că am scris atîta poezie, că am citit atîta poezie, a structurat într-un fel me­­moria mea. Mi-a structurat valorile, mo­dul de a privi, mi-a dat bucuria de a fi a­proape de limbaje, în a face pași de la o for­mă de artă la alta. Saltul de vrabie dintr-un loc în altul reprezintă o ușurință de a trece dintr-o lume într-alta, pe care eu n-o recunosc și n-o găsesc în alți oa­meni. Traversez ușor oceanul, ajung la New York, nu am probeleme de integra­re, sînt fericită să mă lovesc chiar de lucruri care îmi sînt total necunoscute, sînt foarte curioasă. Eu cred că un poet are un ochi, așa cum l-am numit eu într-un volum al meu, ochiul atroce. Un ochi ex­trem de deschis asupra lumii, locuiești ca într-un fel de lentilă, e o privire care vede răul și binele amplificate. E un mod de a trăi filosofic, cu o anumită înțelepciune, atipic, provocator. Nu sînt ușor de do­mesticit. Poetul este și o sălbăticiune per­manent în viață.

Cînd vin la Iași nu compar orașul cu New York-ul.

O.V.: După atîtea salturi, cărui loc îi a­parțineți?

D.U.: Sînt un om al unui loc permanent, care este universul meu interior și al va­lorile mele, în care cred. Mă mut cu mi­ne, cu sufletul meu, cu ceea ce simt, cu pro­pria curiozitatea oriunde sînt în lume, dar nu fac comparații, care mie mi se par de tip provincial. Cînd mă duc la New York eu nu caut să găsesc acolo Iașul, vreau să înțeleg New York-ul. Cînd vin la Iași nu compar orașul cu New York-ul și caut să-i știrbesc valoarea pentru că nu re­găsesc zgîrie-norii. Mi se pare o prostie să te plimbi prin lume, purtînd ceea ce eu numesc un soi de ochelari de cal și să cauți valorile de lîngă care tocmai ai plecat. Valorile nu țin de peisaj, de ge­o­gra­fie, depind de cum măsori, de cum trec prin tine, ca printr-un soi de năvod al fi­in­ței tale, toți peștii acestei lumi. Și eu nu vreau ca în năvodul meu, în aceleași mici gă­uri să se prindă numai plevușcă sau nu­mai balene. Nu! Dacă mi-e dat să în­tîl­nesc toate soiurile de pești sînt mult mai fe­ricită.

O.V.: Declarați că sînteți poetă și totodată îndrăgostită de matematici.

D.U.: Am fost o mare iubitoare a lor, sînt prietenă cu profesorul Solomon Mar­cus, am mers la olimpiade de ma­te­ma­tică, am studiat poetică matematică și am fost la cursurile lui Grigore Moisil, cînd eram foarte tînără. Nu știu cît în­țe­le­geam eu atunci, dar de la matematici am în­vățat lucruri importante. De la geometrie, un soi de precizie și capacitate de a mă integra în spațiu, care mi se pare e­sen­țială, de la algebre și matematicile su­pe­rioare am învățat un lucru foarte simplu: că linia continuă pe care o vezi în fa­ța ta, extrem de precisă, este făcută din multe puncte invizibile. De la fizica cuantică, ondulatorie am învățat o orga­ni­zare a spațiului, a cosmosului, extrem de interesantă. Dacă te apropii mai mult de matematică descoperi că există un anumit raport între vizibil și invizibil, pe care numai ma­te­maticile ți-l dau. Rea­li­zezi că doi cu doi pot să facă patru sau nu, înveți raporturi, în­veți măsura de aur.

O.V.: Trăind prin oamenii din jurul dumneavoastră, cu ce precizie vi se întîmplă să uitați?

D.U.: Uit foarte mult. Ca să poți să în­țelegi un om, ca să poți să fii atentă la ceea ce discuți cu el, ca să-l auzi, trebuie să te uiți în primul rînd pe tine. În clipa aia să nu fii la fel de important. As­cul­ta­rea unui om presupune măcar pentru cî­te­va momente, dacă nu pentru mai mult timp, punerea ta în paranteză. Trebuie în cli­pa aia  să devii ca un soi de vas gol, chiar dacă este doar o iluzie. Niciodată un om nu se poate goli de sine, dar ca să-l primești pe celălalt este nevoie de aceste forme de uitare. Mai este o formă de uitare care pentru mine a fost salvatoare. Ca să pot să mă încarc de valorile constructive, de valorile pozitive, a trebuit să nu păstrez resentimentele. Pentru că am trăit multe experiențe rele, rele de tot, care puteau să mă încarce negativ, care puteau să mă oblige să plonjez chiar în neant, faptul că am avut această capacitate de a uita lucrurile rele, a fost extraordinar.

Întîlnirea cu Emil Cioran mi-a confirmat că lucrul în bi­blio­tecă nu este dezumanizant.

O.V.: V-ați simțit copleșită de po­ve­ș­ti­le personalităților din „Maxilarul inferior”?

D.U.: Nu. Niciodată. Și atunci cînd erau dramatice, cînd erau negative nu s-a în­tîmplat acest lucru. Atît de mult m-au um­plut aceste povestiri, de multe ori te re­găsești în ele. Cînd regina Ana mi-a po­­­ves­tit de copilăria fetelor ei, despre fe­lul în care a fost mamă, despre felul în ca­re se ducea la școală, despre călătoriile pe ca­re le-a făcut, m-am identificat în mo­dul ei de a înțelege lumea. Mi-a vorbit despre munca fizică, despre faptul că omul pier­de contactul direct cu obiectele, odată ce creș­te civilizația și că ele îi sînt a­duse cumva rumegate. Toate aceste ex­pe­riențe au fost și niște experiențe ale re­gă­sirii sau ale punerii unor accente pe niș­te experi­en­țe proprii.

Întîlnirea mea cu Emil Cio­ran a fost o întîlnire care mi-a confirmat că lucrul în bibliotecă nu este dezumani­zant, pentru că în momentul în care mi-a spus: „ai vorbit despre generația noastră și ne-ai înțeles ca și cum ai fi fost parte din ea”, mi-a confirmat că nu am nici o clipă, atunci cînd lucrez cu atîta pasiune în ar­hi­ve, o perspectivă de șoarece de biblio­te­că, că nu mă dezumanizez. Pentru că eu cred că documentele trebuie să con­sa­cre va­lorile condiției umane, nu să le o­fi­leas­că, să le piardă.

O.V.: V-au adus arhivele la un mo­ment dat, odată cu documentele, și un sen­timent de deznădejde?

D.U.: Niciodată. Am avut un singur sen­timent și l-am avut întotdeauna – dacă vreți să vă vorbesc despre coșmarurile me­le – că nu am timp: să îmi fac bagajele ca să ajung într-un loc, că vine prea re­pe­de avionul, că am un teanc de cărți la bi­blio­tecă și că nu am apucat să le parcurg pe toate, că persoana care mi-a dat documente, pe care greu le-a extras din de­po­zi­te a făcut acest efort să mi le pună pe bi­rou și că eu nu am capacitatea să parcurg a­ceste materiale. Momentul în care am fă­cut un volum despre Emil Botta a fost pentru mine unul de mare fericire. Am gă­sit atîtea elemente inedite, variante ale pro­zei lui, am găsit toată publicistica lui, am citit și toată publicistica interbelică a unor mari scriitori, pe care i-am des­co­pe­rit în ipostaze inedite. De pildă, am aflat că Mihail Sebastian făcea și cronici mu­zi­cale. Emil Botta făcea și cronică spor­ti­vă, incredibil! Era o lume atît de polifo­ni­că și cred că și lumea aceasta m-a mo­de­lat. Cred că eu, grație acestui timp pe­tre­cut în biblioteca Academiei vreme de mulți ani, am devenit parte dintr-un secol XX, care nu ar putea fi redus doar la ex­pe­riența comunismului.

Sîntem prea emoționali

O.V.: Cum ați trecut peste primul duș rece „Roumanie, le plus gros mensonge du siècle” (România, cea mai mare minciună a secolului)?

D.U.: Cînd am ajuns la Paris, era pu­bli­cată de puțină vreme, o carte cu acest nu­me, al lui Michel Castex, în care se făcea foarte mult caz că noi am exagerat nu­mărul de morți ai revoluției. Era vorba de procesul Ceaușeștilor, de revoluție în si­ne, de contribuția unor structuri secrete la căderea și de lovitura de stat care s-a dat atunci. Practic era basculat tot ceea ce tră­isem eu cîteva luni, erau exemplificări cu toate mișcările care au fost comandate cu minerii aduși la București, înainte să fie Mineriada. Se spunea că încă din ianuarie a început o luptă împotriva de­mo­cra­ției și a instituțiilor în starea aceasta incipientă și sigur că  a fost un șoc, mai ales că mă întîlneam cu cele mai importante personalități ale lumii editoriale fran­ceze. M-am luptat cu acest verdict extrem de dur, dar care era adevărat. Și singurul mod în care am ținut piept acestui verdict a fost ca să pun în fața interlo­cu­torilor mei o ființă liberă, care judecă, care nu minte. Răspundeam adevărat la toa­te întrebările lor și atunci cînd puteam să dau o mică lecție, nu m-am sfiit s-o dau, chiar lui Françoise Verny, o lecție care s-a transformat apoi într-o prietenie, pen­tru că am observat ulterior următorul lucru, atunci cînd am călătorit în stră­i­nă­ta­te: dacă ești o persoană demnă, care se respectă pe sine, fără să devii un narcisist, un soldat fanfaron, ești respectat. Faptul că am fost demnă, faptul că eram pre­gă­ti­tă cultural, faptul că am știut să spun „nu știu”, că știam să ascult, că eram curioasă, faptul că atunci cînd eram stăpînă pe un domeniu, puteam să particip la dialog cu niște lucruri care îi interesau, asta a contat foarte mult. Faptul că eram eu însămi.

O.V.: Mai mințim și astăzi?

D.U.: Mi se pare că cea mai mare gre­șeală pe care o fac românii și pe care o fa­ce poporul nostru în perioada aceasta a post-tranziției este cameleonismul, inca­pa­citatea de a trăi în relație cu deciziile pe care are, pragmatic, precis. Sîntem prea emoționali și asta ne face să nu ve­dem cine este bun și cine nu, cine e un min­cinos și cine poate în mod real să slujească România. Eu sancționez, nu sînt de acord cu traseismul în politică. Nu sînt conciliantă cu persoanele care nu sînt morale, nu îmi place superficialitatea, nu sînt de partea cinismului. Sînt o persoană ludică, ne putem distra foarte mult pe un di­alog, dar îmi plac oamenii care mun­cesc, care fac treabă, care sînt pregătiți, ca­re atunci cînd scriu enciclopedii stă­pî­nesc domeniul, cînd fac dicționare de is­to­ria literaturii române realmente au parcurs cu obiectivitate, cu informație aceste valori. Jocul de-a ierarhia valorilor îmi dis­place profund. Ne punem în poziția de unui soi de titani sau ne comportăm a­se­menea unor Zeuși auto-consacrați și a­ban­donăm valori reale, le nesocotim. Această dezinvoltură e condamnabilă cu va­lorile României.

O.V.: Dacă un român în dictatură era ca „un șoarece într-un sac”, unde îl plasați pe român în această „democrație aflată în travaliu”?

D.U.: N-aș vrea să se transforme în ceea ce dictatorul voia să-i transforme pe ro­mâni, pentru că el, rotind sacul cu șoa­reci, practic găsise o metaforă în dispreț pentru un popor cu care practica rotația ca­drelor. Pe vremea aceea era rotația ca­dre­lor, acum sînt toate acest tăieri la ni­ve­lul veniturilor, dar eu nu le privesc nu­mai ca pe niște clipe ale unei austerități în criză. Cel mai grav lucru este că toate ca­te­goriile profesionale în România nu sînt tra­tate la nivelul demnității lor. Și ăsta es­te un act care va avea repercusiuni pentru că va fi ca un semnal dacă nu ești pre­țuit. Asta am învățat de la părinții mei, de la femeile care m-au crescut, de la oa­me­nii care au intrat în casă: n-au fost slujitori, au fost egali, au fost așezați într-un loc, de unde am primit totul, am fost pri­e­teni, ne-am respectat. Mie mi se pare că în România nu respectăm doctorii, nu res­pectăm profesorii, ne batem joc de bă­trî­ni, nu respectăm elevii, nu-i respectăm pe tineri și trăim cu întreg poporul, dîndu-i sentimentul că poate să plece oricine din această țară, că nu contează.

O.V.: De ce facem acest lucru?

D.U.: Pentru că nu iubim poporul și nici România.

Eu nu am fost niciodată un trîmbițaș al puterii

O.V.: Momentul 29 august 2007 a fost un alt salt: Doina Uricariu, consilier perso­nal al primului ministru. Ați găsit un fel de lirism în politică?

D.U.: Am fost invitată să fac niște pro­grame pentru primul ministru, care era la vremea aceea domnul Călin Po­pes­­cu Tăriceanu. Felul în care am fost in­vitată era strict legat de programe, nu pre­supunea din punctul meu de vedere și nici din cel al persoanelor care mă nu­mi­se­ră decît alegerea unei persoane despre ca­re se știa dinainte de 1989 și după 1989 că atunci cînd are de făcut ceva , mun­ceș­te fără să se cruțe. Și nu muncește pentru ea, ci o face pentru ceilalți. Am avut atunci niște programe naționale extraor­di­nare, care au presupus transmiterea a sute și mii de volume în tot ce înseamnă Ucraina pentru școlile românești, în Basarabia. Guvernul nu s-a amestecat, nimeni nu a apărut la televizor, cred că nu aveți nici un articol de laudatio al premierului, scris de mine în aceea perioadă, ceea ce alți intelectuali fac cu președintele sau cu alți oameni din sfera politicii. Pen­tru cei care mă cunosc n-a fost șo­cant, toți au știut că  mă duc să muncesc, pen­tru cei care nu mă cunosc, au avut po­si­bilitatea să o facă, să vadă că nu am fă­cut niciun fel de compromis.

„Eu nu vreau să văd România ca o pradă”

O.V.: În „Maxilarul inferior” nu stați de­parte de realitatea României politice. Ați descris alegerile prezidențiale din 2009 ca fiind „cele mai grotești spectaco­le, imagini din circul istoriei și din istoria cir­cului și dresarea poporului”. De ce ați ales să prezentați acest episod?

D.U.: Trăind în America am participat și am văzut întrecerea de la Clinton la Bush, cele două candidaturi ale lui Bush și am înțeles de la americani ce în­seamnă să păstrezi același președinte dacă există un front al războiului deschis în lu­me. Ideea este că manipulare în alegeri e­xis­tă peste tot în lume, nu trebuie să ne facem o iluzie pentru că sînt tot felul de instrumente, dar trebuie să fii foarte atent care este spectacolul, cum se produce. Mi se pare că o țară care are nevoie de in­fras­tructură, de drumuri, care în urma re­ven­dicărilor a pierdut atîtea sedii de bi­blio­teci și instituții, care trebuie să con­stru­iască aceste instituții, o țară care și-a pier­dut librăriile, trebuie să facă un exer­ci­țiu al comparației extrem de sever. Da­că se duce de pildă un reprezentant al cul­tu­rii în America, trebuie să vadă cîte librării sînt acolo și dacă vede asta, el trebuie să spună: „Domnule, despre americani s-a spus și se crede în Europa că nu sînt atît de cultivați, dar de ce sînt atît de multe librării? Or fi atît de proști acești occidentali de construiesc librăriile pe e­ta­je, aproape pe fiecare stradă, în timp ce noi le desființăm?”

Cred că foarte multe lu­cruri s-au înțeles greșit, atît la nivelul instituției, cît și la nivelul relației umane. Eu cred că dacă facem în continuare a­le­geri distribuind pungi colorate în funcție de culoarea partidelor și dacă vom mai cum­păra alegătorii vom vinde România și soarta poporului român. Știți, Marin Preda a avut titlul „Viața ca o pradă”. Ei bine, eu nu vreau să văd România ca o pradă.

O.V.: Aveți rădăcini în Republica Mol­dova, lîngă Soroca. Cum vedeți rup­tu­ra dintre oameni la alegerile parlamen­ta­re de la finele lui 2010?

D.U.: Da, mama mea s-a născut acolo. Eu sînt foarte tristă în legătură cu Basarabia, unde s-au făcut foarte mulți pași, însă este totuși foarte prezentă această nostalgie după comunism a oa­me­nilor simpli, a oamenilor care au să­ră­cit, a celor care nu au știut să se urce ca al­ții în acest vagon al democrației. Pentru că prea au trăit tot timpul cu această că­ru­ță care mergea pe șosele. Nostalgia a­ceas­ta a comunismului este întreținută, ca și trogloditismul, troglodizarea po­po­ru­lui. Pentru mine, este șocant și este limpede că este rezultatul unui program total incorect, total greșit cu democrația, cu valorile economice, cu restructurarea țărilor după dictatură. Această victorie, care se obține la aceste procente, peste tot în țările din fosta Europă de dincoace de zid, vine nu fiindcă a fost foarte bun co­mu­nismul, ci fiindcă a fost atît de strîmbă, de greșită și de prost așezată tran­­ziția și fă­cu­tă de oamenii care sînt u­nel­tele, des­cen­denții, moștenitorii gîndirii co­muniste.

O.V.: Ne putem vindeca de „muș­că­tu­ra istoriei”?

D.U.: Ne putem vindeca dacă deschidem ochii mari, însă ne lipsește exercițiul în­doielii. În dictatură nu s-a cultivat acest e­xercițiu hermeneutic de cunoaștere de si­ne, al întrebării despre cine ești, încotro te îndrepți, ce ai de făcut, al îndoielii dacă faci bine ce faci, dacă vezi bine ce vezi și da­că oare nu există și altceva ce trebuie să vezi.

O.V.: Ați da o republică pe o mo­nar­hie?

D.U.: Noi din monarhie am trecut în co­munism, cînd acesta a fost răsturnat atunci mi se părea un moment extrem de propice. La ora actuală, așa cum bine spu­ne regina, eu nu aș da o republică pe mo­narhie dacă nu ar reprezenta acest lu­cru voința românilor. Nimeni nu le poate dicta ce să aleagă și mie mi se pare foarte im­portant să respecți punctul lor de ve­de­re. Republica este o instituție ca­­re poate con­duce o națiune cu la fel de mul­­­tă dem­nitate, dacă mă gîndesc la Ger­­­­ma­nia, la Franța, sînt țări în care re­pu­­blica și-a stabilit vasul corect în care să func­ți­o­­neze. Atunci, dacă ar fi existat o în­­­toar­ce­re la monarhie, lucrurile ar fi pu­tut să ne stabilească în Europa cu o dem­ni­tate ex­traordinară. După ce am avut convorbirile de la Versoix, mi-am dat seama că tipul de contacte pe care le avea Casa Regală cu Europa și pe care le are în con­tinuare, sînt de o calitate pe care niciun ministru de externe nu le-a avut în toa­tă această perioadă și niciun președinte al României. Ori eu fiind mai puțin in­te­re­sată de instituțiile politice și mai mult de cursivitatea lor și moralitatea lor și m-am gîndit ce ar fi mai bine României și ce ar plasa-o mai sus. Nu cred că ar fi co­bo­rît-o o monarhie niciodată.

O.V.: „Maxilarul inferior” este îm­po­triva uniformei în gîndire?

D.U.: Cred că „Maxilarul inferior” es­te un manual despre valori, scris fără dă­dăceală de profesor sau de învățător. Re­citind cartea, eu însămi m-am mirat de un­de această așezare. La un moment dat am avut sentimentul că sînt într-un soi de far­macie și sînt tot felul de medicamente: pen­tru tristețe, pentru pierderea pă­rin­ți­lor, pentru minciună, a fost un sentiment foarte ciudat. Altădată am simțit că sînt ier­buri de leac, că sînt tot felul de povești despre plante, apoi sînt toate aceste că­lă­to­rii în Europa, în care cultură și natură u­mană se întînlesc permanent. Eu vor­besc despre palate și castele, pentru că în­cerc să găsesc în ele un model al unei ar­hi­tecturi, care să nu aibă kitsch, să vor­besc cititorului despre un tip de frumu­se­țe, la care trebuie să se raporteze ca să nu mai construiască după modelul în care fie­care cameră devină o hală sau un de­po­zit. „Maxilarul inferior” este reconstrucția unui obraz care a fost desfigurat de un glonte, dar așa cum un obraz trebuie să arate estetic bine, să fie func­ți­o­nal, eu vorbesc în cartea asta și despre re­cons­trucția valorilor, la propriu, la pro­por­țiile cuvenite, la funcția pentru care sînt destinate. Eu am avut un tată sănătos du­pă această reconstrucție, un om care s-a bucurat de hrană, care s-a bucurat de vin, care mi-a vorbit de lumea frumoasă în care trăiesc și pînă la urmă e vorba de re­construcția unei sănătăți, pentru că într-un om sănătos moral și fizic e cheia unei vieți împlinite.

O.V.: În această disciplinare a a­min­ti­rilor, care a fost momentul de răsturnare a ființei Doina Uricariu?

D.U.: Au fost foarte multe momente de criză și lucruri foarte grave pe care le-am trăit: am făcut o operație pe cord des­chis, a fost divorțul meu, care a însemnat du­pă 20 de ani de căsătorie un alt început și o altă continuare, responsabilitatea de a creș­te singură doi copii, a fost bătrînețea părinților mei, lupta pe care a trebuit să o duc alături de mama, care a intrat într-un com­plex îngrozitor de vînătoare a averii, cu falsificări de acte. A fost chiar această trecere a oceanului, ca­re nu mi-a răsturnat valorile, dar care m-a obligat să le re­con­sider. Au fost re­nun­ță­rile clare pe care le-am făcut atunci cînd n-am vrut să semnez anumite anga­ja­mente cu Se­cu­ri­ta­tea, care la vremea res­pectivă au con­di­ți­o­nat bursa din stră­i­nă­tate, obținerea unui post, posibilitatea de a da doctoratul, con­diția mea ca scrii­tor. Cititorii își vor da seama că eu nu am a­bandonat scrisul, pentru că aceste volu­me mai au la mine a­casă în calculator, în­că două volume gata În acestea este și via­ța mea, și istorie, sînt și cei trei ani grei, din 1944-1947, pînă la ab­dicarea forțată în care eu descriu foarte atent mecanismele de deturnare și de distrugere a democrației. Cred că va fi foarte interesant pentru un cititor contemporan să des­copere același tip de manipulare în zi­le­le noastre ca acela la care s-a recurs în aceea perioadă.

Diana IABRAȘU