Nu vom schimba nici filmul, nici viața, nici cunoștințele oamenilor cu cinematograful
Microfonul de serviciu 30 mai 2016 Niciun comentariu la Nu vom schimba nici filmul, nici viața, nici cunoștințele oamenilor cu cinematograful 188Modest, greu de distins printre spectatorii care așteaptă să intre în cinematografe să-i vadă filmele, Cristian Mungiu pare să fie mereu certat cu orice urmă a gloriei sau a recunoașterilor pompoase. De la strîngerile de mînă și statul la taclale cu portarii, la zîmbete micuțe aruncate doamnelor de la bilete, regizorul ți se pare, uneori, inconștient de succesul său, succes pe care, cu fiecare film recunoscut, îl împarte și cu țara în care a învățat să iubească cinematografia. Premiat, în anul 2007, la Festivalul de Film de la Cannes pentru „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” și, în 2012, pentru „După dealuri”, în acest an regizorul a obținut, la același festival, premiul pentru regia lungmetrajului „Bacalaureat”, proiect care pare să trădeze, din nou, dorința omului de film de a transforma și de a da un rost ecranului, în tot ceea ce înseamnă „schimbarea în bine a societății”.
Vă vedeați în studenție ca făcînd parte din lumea cinematografiei românești?
Cînd am intrat la prima facultate, înainte de ’90, la Filologie, speram că voi face film într-o zi, dar nu era nimic probabil. Nu pot spune că mă vedeam cineast sau, cu atît mai puțin, cineast de succes – nici nu mă gîndeam la așa ceva! Erau complet alte timpuri. Știam că nu pot să dau la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București) pentru că acolo era o admitere complet închisă; nu era pentru mine, care eram din Iași. Eu nu aș fi avut nicio șansă. Atunci am încercat să fac o facultate care să aibă o oarecare relație cu dorința asta a mea de a povesti – așa că am făcut Filologia. Apoi, pe neașteptate, a căzut comunismul. Zic „pe neașteptate” pentru că noi credeam că vom muri în comunism, de-a dreptul. După aceea, n-am mai avut nicio scuză să nu merg să fac școala pe care o voiam. Era o perioadă foarte interesantă în presă și mi-a plăcut, așa că am continuat să lucrez aici, în presa locală, și am terminat și prima facultate la Iași. În partea a doua, cînd am început Facultatea de Film, nu îmi amintesc sigur dacă mă vedeam parte din lumea aceasta cinematografică. Ajungi, la un moment dat, să îți croiești fel de fel de vise și să îți faci multe biografii pe mai tîrziu, cînd, de fapt, nu mai gîndești limpede să știi sigur dacă ele vor corespunde adevărului sau nu. Nu știu dacă mă așteptam să ajung vreodată să umplu sălile, să știe cineva despre tot ce am făcut eu în Japonia sau în Brazilia. Eu doar îmi doream să fac film. Cînd am intrat în școală, părea că va fi foarte greu. Nu exista un sistem, nu exista o lege, nu exista un cadru. Noi ne așteptam să terminăm, să devenim șomeri și să ne descurcăm cumva. Am avut multă baftă în viață și am terminat facultatea în anul în care a început să funcționeze legea cinematografiei. Și, ca atare, cînd eram în anul al IV-lea, pentru că mă făcusem remarcat în școală, a venit Nicolae Mărgineanu la mine, pentru că își făcuse o casă de producție, și mi-a cerut un scenariu. I l-am dat și, nu la primul, dar la al doilea concurs, a cîștigat un singur scenariu – al meu. Asta mi-a dat încredere, așa că, la următorul concurs, am înscris două scenarii și am cîștigat cu amîndouă. Am avut multă baftă și am lucrat imediat după facultate, tocmai datorită acestor potriviri. Încet, încet am început să sper că am să fac filme pe care să le vadă cît mai mulți oameni. Dar de aici și pînă la a-mi închipui că voi umple o sală a cinematografului „Victoria” în ziua de astăzi, la o proiecție în care se vede filmul de pe un proiector de sufragerie pentru o sală de 900 de oameni – nu, asta nu mi-am închipuit.
Ați spus că ați cîștigat un concurs cu primul scenariu scris. Cum se scriu scenariile? Aveți cuvinte-cheie după care vă ghidați poveștile?
Nu am cuvinte-cheie și nu știu dacă scenariul se scrie întotdeauna la fel. De fapt, nu să scrii scenariul e greu, pentru că după ce le scrii pe primele înveți și începi să îți controlezi tehnica. E greu să înțelegi despre ce va fi următorul tău film, e greu să înțelegi ce film vrei să faci, să înțelegi care e raportul tău cu cinematograful în momentul respectiv. La început, tot ce vrei să faci este un film care să semene cu toate celelalte pe care le-ai văzut. Treptat, însă, devii mai pretențios. Vezi mai multe filme, citești mai multe cărți, te gîndești foarte mult la ce faci și începi să ai un limbaj mai elaborat, mai pretențios și începi să fii mai exigent cu tine. Atunci, din toate lucrurile care se întîmplă în jurul tău, nu mai e așa – ca o multitudine de subiecte din care poți alege orice. Devine un proces de selecție destul de complicat și e nevoie ca întîmplarea pe care tu o povestești în film să aibă un potențial anume, un potențial de seducție, în primul rînd, pentru tine. Odată ce știu cam despre ce aș vrea să vorbesc, nu mi-e atît de complicat să pun în pagină. Cine știe să scrie, să structureze o poveste literară, înțelege să structureze și un scenariu. Ca să nu fiu abstract, am să spun că pentru scenariul scris acum, a fost suficient să identific că preocuparea mea principală și lucrul despre care vreau să vorbesc este legat de parenting (n.red. creșterea și educarea copiilor), de educație și de un raport, care mi se pare mie identificat în societate, între educație și compromis. Atunci, asta a fost așa, ideea globală de pornire, care, după ce mi-a fost mai clară, m-a lăsat să identific niște mici capete de poveste pe care le știam din presă, de la cunoscuți și mi s-au părut că servesc încercării mele de a vorbi despre acest subiect. Am început să le îmbin și am croit o istorie, plecînd de la patru-cinci povești individuale – am creat niște factori de cauzalitate între personaje.
În „Bacalaureat” vorbim atît despre creșterea copiilor, despre familie, despre educație și chiar și despre corupție. Nu v-a fost teamă că, vorbind despre toate aceste teme, publicul nu va mai reuși să se concetreze pe întregul rezultat?
Eu sper foarte mult că nu e nicio dificultate pentru public. Temele acestea sînt îmbinate în film, în asemenea fel încît problema nu e să te concentrezi la ele și să le înțelegi, ci să ai disponibilitatea interioară de a medita la semnificațiile faptelor. În film se înțelege ușor despre ce e vorba, se înțeleg temele. Întrebarea este dacă tu ești suficient de sincer cu tine însuți, încît, dacă te recunoști, cumva, în personajele mele din film, să pui problema și în raport cu tine însuți – să te întrebi dacă ai luat cele mai bune decizii în viață și dacă înțelegi de ce te îndeamnă filmul să sondezi în tine.
Filmul povestește. Nu trebuie să explice. Nu are rostul de a face corecturi sociale
Spuneați de multe ori că vă feriți de tot ceea ce înseamnă „a explica”. Este filmul cea mai potrivită cale de a sugera?
Nu știu dacă filmul trebuie, de fapt, să sugereze. Filmul povestește. Nu trebuie să explice. Nu are rostul de a face corecturi sociale. Filmul trebuie să își folosească mijloacele lui artistice și e izbutit, dacă în datele lui artistice e ceva puternic, original, onest și cu o putere și o valoare oarecare. Nu îl salvează nici valorile utilitare – n-o să schimbăm nici filmul, nici viața și nici cunoștințele oamenilor cu cinematograful, și nici ăsta nu e rolul lui. Filmul nu supraviețuiește pentru impactul lui social. Trebuie să fie valabil ca film, cu tot ceea ce înseamnă el cu datele lui de artă. Din perspectiva asta încerc să-mi fac eu filmele.
Nu vă este teamă că, evitînd explicațiile, fie ele și foarte succinte, mesajul pe care doriți să-l transmiteți ar putea fi interpretat greșit?
Asta ar însemna că filmul ar căra cu el doar un singur mesaj, care ar putea fi înțeles corect, sau greșit. Eu nu cred chestia asta. Eu zic o poveste care are același grad de abstractizare ca și viața – cel puțin asta îmi doresc eu. Aceeași precizie. Noi cînd trăim întîmplările vieții noastre nu ni le explică nimeni. Ni le explicăm noi, extragem o semnificație din ele. Toți, dacă vedeam aceeași întîmplare, putem extrage semnificații diferite. Nu pe aceeași. Același lucru mi-l doresc și de la film. Vreau să pot să replic un fel de raport între fapte, pe care le văd în viață, și să-l pun pe ecran sub forma unei narațiuni, care să respecte acest raport. Nu mă îngrijorez dacă filmul meu poate fi perceput corect sau greșit, pentru că nu-l pot judeca în termenii ăștia. Dacă mă tem de vreun lucru, e să nu fiu, cumva, prea explicit – nu prea abstract.
Spuneați că „nu trăim într-un loc tocmai blînd, senin și plin de bunătate”. Conștientizarea acestui lucru vă face să încercați să-l schimbați prin artă?
Mi-e greu să cred că lumea poate fi schimbată substanțial prin artă. Filmul, însă, are și acest rost – de a genera un discurs care îi este asociat. Eu spun foarte multe lucruri care nu se regăsesc direct în film. Filmul e un punct de plecare pentru discuția asta publică pe care trebuie să o avem. Trebuie să încercăm să facem niște schimbări în mica noastră societate contemporană de astăzi, pentru că, în mod evident, altminteri, lucrurile nu funcționează. Eu, totuși, nu mă iluzionez că putem schimba ceva prin film. Filmul nu poate fi decît un declanșator. Dacă, de exemplu, filmul acesta generează niște discuții, niște dezbateri publice, niște întrebări în conștiințele unor oameni – dacă oamenii ies afară și-și pun o problemă și se gîndesc o clipă mai mult la ce ar putea schimba în ei înșiși sau în apropierea lor, deja e un lucru cîștigat. Nu putem să ne închipuim că următoarea revoluție mondială va veni prin cinematograf.
Ce-ați fi vrut să facă România pentru dumneavoastră și nu a făcut?
România nu are nicio datorie față de mine. Poate eu am unele datorii față de ea. Nu-mi doresc să facă nimic în plus. Pentru mine, „România” e un termen foarte abstract. Ca stat, dacă mi-aș fi dorit ceva mai mult, mi-aș fi dorit un fel de respect care să se manifeste sub o formulă concretă. Îmi doresc puțin – îmi doresc să am condiții mai civilizate în care să-mi arăt filmele. Nu-mi doresc nici medalii, nici strîngeri de mînă, nici diplome de onoare. Îmi doresc ceea ce ar fi o formă de respect pentru noi – și anume să se creeze niște condiții ca ceea ce facem noi să poată fi arătat onorabil. E o mare lipsă de respect să arăți un film așa cum îl arăt eu aici, la Iași. Lucrăm doi-trei ani de zile; eu stau șase luni de zile numai la sunet și lucrez în fiecare zi ca totul să fie perfect în filmul ăsta și, la sfîrșit, vin și-l arăt pe o instalație complet nepotrivită. Asta mi-aș fi dorit.
Nu știu dacă am făcut suficient să schimb lumea asta, pe cît ținea de mine, în bine
Spuneați că, acum ceva vreme, țineați strîns de ideea rămînerii în țară și că astăzi „cu greu m-aș putea uita în ochii unui copil de 18 ani și să-i spun: rămîi cu orice preț!”. V-ați încuraja copiii să plece în străinătate?
Deocamdată, copiii mei sînt mici și nu au vîrsta care să-i pună în fața unei astfel de decizii. Cumva, decizia aceasta, face parte din motivele pentru care am făcut filmul „Bacalaureat”. N-o să-i încurajez nici să rămînă, nici să plece. O să încerc să-i pregătesc în așa fel încît să aibă toate datele să rămînă sau să plece, după voia lor, atunci cînd vor trebui să ia ei decizia asta. O să mă simt responsabil pentru mediul și pentru lumea în care trăiesc ei. Nu știu dacă am făcut suficient să schimb lumea asta, pe cît ținea de mine, în bine. Încerc să fac chestia asta atît cît am energie și încerc să-i conving și pe alții să facă la fel. Se pare, totuși, că nu sîntem un popor care are un spirit asociativ exagerat de dezvoltat. Probabil că dacă am reuși să ne cultivăm spiritul critic și asociativ, am reuși să schimbăm mai multe lucruri, într-un timp mai scurt.
Credeți că lucrurile trebuie să le fie explicate teoretic sau pur și simplu trebuie să le fiți model, ca mai apoi, ei să-și însușească singuri acest „bine” pentru care luptați?
Evident că ei nu se iau după ce le spui. Cu atît mai puțin dacă nu dublezi și nu aplici consecințele valorilor pe care le zici teoretic, prin faptele pe care le faci tu. E evident că trebuie să fii coerent în discursul ăsta; problema e că trebuie să ai niște rezolvări coerente și legate de situațiile în care sînt puși ei în viața de zi cu zi. Uneori, ții niște discursuri foarte morale copiilor, însă ajungi în niște situații practice care sînt greu de rezolvat principial. Atunci, trebuie să te gîndești bine la ce soluții adopți. Copiii vor înțelege din ceea ce faci tu, lucruri mult mai adevărate și mai practice decît toate lucrurile pe care le-ai zis. Copilul simte imediat dacă ceea ce-i spui tu e un discurs teoretic, dar care nu se aplică la viața de zi cu zi. Trebuie să existe un echilibru și un balans.
Nu am pretenția că pot face portretul unei țări printr-un film
E a treia oară cînd sînteți premiat la Festivalul de Film de la Cannes și filmele dumneavoastră ajung să colinde Occidentul. Credeți că sînt ele un fel de lentile prin care străinii pot vedea România?
E posibil, dar ar fi trist, pentru că eu nu am intenția ca ei să perceapă România așa. Spun de fiecare dată că nu am pretenția că pot face portretul unei țări printr-un film. E ridicol să ne închipuim asta. Poți să-ți faci, într-o măsură, o idee despre o societate anume, printr-un ansamblu de filme care vin de acolo. Chiar dacă le urmărești pe toate, de fapt, tot nu va fi portretul precis al acelei societăți. Eu îmi doresc ca spectatorii să aprecieze filmele mele din punct de vedere al calităților cinematografice, în primul rînd. Și îmi doresc asta, deopotrivă, și de la spectatorii români, și de la cei străini. Sper că aprecierea pe care o primim noi la Cannes este, în mare măsură, un asemenea tip de apreciere și că nu e o apreciere pentru tematică, ci una pentru înțelegerea cinematografiei. La un moment dat, sînt niște trăsături mai pronunțate într-o societate și, dacă nu ne plac lucrurile astea pe care le vedem alături de noi, cred că e foarte important să ne mobilizăm și să schimbăm realitatea pe care o reflectăm noi în filme și să nu ne mai plîngem atît că filmele reflectă o realitate neplăcută. Să schimbăm realitatea – cred că asta e soluția.
Dacă ar fi să portretizați succint societatea românească de astăzi, cum ar fi acest portret?
Ar fi destul de trist. Ne lipsește spiritul critic și cel asociativ. Se pare că sîntem destul de egoiști, de individualiști și, în loc să căutăm o soluție colectivă și să rezolvăm lucrurile în profunzime, găsim întotdeauna soluția cea mai simplă, de a fenta într-o măsură legea și felul etic în care ar trebui să ne rezolvăm problemele – ăsta, cred eu, e un exemplu foarte prost pe care-l dăm celor mai tineri.
Vă este teamă de judecata publicului?
Eu îmi asum orice părere a publicului. Tot ce-mi doresc este ca ea să fie făcută în cunoștință de cauză. Nu mă interesează părerile celor care emit judecăți despre filmul meu, dacă nu l-au văzut, de exemplu. Odată ce l-au văzut, nu mă deranjează dacă nu le-a plăcut ce fac eu sau dacă au o opinie critică. Ce mă interesează este să aibă o opinie – de orice fel. Singurul lucru care mă deprimă este atunci cînd spectatorii intră și ies de la film, ca de la un film de vineri seara la care doar stai și mănînci popcorn, ca și cum filmul nu le-ar fi trezit nicio idee, nicio opinie și nicio dorință de a avea vreo opinie. Asta mă interesează. Altfel, dacă filmul le trezește simpatie, antipatie, emoție, mînie, dacă îi face să se simtă mai resemnați, mai pesimiști sau mai optimiști – e mai puțin important. Mă bucur doar dacă spectatorii sînt mișcați, în orice fel anume.
Care public credeți că ar putea fi mai obiectiv, cel românesc sau cel străin?
E clar că publicul românesc are o altă percepție asupra filmului, pentru că el cunoaște realitățile pe care le prezint eu mult mai în detaliu. Dar, în același timp, publicul străin are mai multă experiență în a vedea acest gen de cinematograf pe care îl facem noi, e mai puțin obișnuit cu ideea aceasta a noastră – că filmul este divertisment american. Diversitatea de cinema, care se prezintă în majoritatea țărilor, e mult mai mare decît la noi și atunci și cultura cinefilă e mai mare. Din punctul de vedere al calităților cinematografice, sînt șanse ca în anumite țări, cum ar fi Franța, de exemplu, înțelegerea filmului meu să fie mai profundă.
Vor avea românii tăria de a se identifica cu realitățile prezente în film?
Cred că cei cărora le era dată această tărie și înainte de film, o vor avea și după ce-l vor viziona. Însă, dacă dintre cei care, înainte de film, nu-și puneau nicio întrebare despre ei înșiși, există măcar un spectator din România care-și va pune o întrebare după ce-l va viziona – ăsta eu cred că e un succes.
Alegeți să vorbiți, prin filme, despre valori sau despre morală. Ajung ele la public mai ușor prin evidențierea absenței lor în societate?
Filmelor mele personale încerc să le dau un fel de rost. Eu cred că, pentru a putea îndrepta ceva, întîi trebuie să conștientizezi care e starea ta de sănătate – fizică, psihică, mentală, etică – și încerc să ajut oamenii să-și pună o oglindă în față, în care să se vadă. Dar nu să te vezi în acel fel în care să te simți rușinat și să te judeci – pentru că întîi vezi povestea altor oameni pe ecran și e mai simplu să vezi defectele tale la alții. Apoi, însă, rămîi tu singur, cu gîndurile tale și cu adevărul tău despre tine, pe care-l știi. Sper ca filmul ăsta să declanșeze un gînd retrospectiv vizavi de deciziile legate de viața fiecăruia. Nu știu dacă va declanșa și o schimbare, dar măcar așa, o introspecție, sper să declanșeze.
Ceea ce vedem în jurul nostru, în ambient, e un urît care provine și el de la oameni
Ar putea fi „Bacalaureat” numit o „lecție”?
Nu, în niciun caz. Lecție înseamnă că știi mai bine decît celălalt ceea ce trebuie să facă el și nu cred că știu mai bine. Filmul „Bacalaureat” este un îndemn – un îndemn la sinceritate.
Cum definiți noțiunea de „urît”? Cum o regăsiți în societate?
Noțiunea de urît se manifestă în multe feluri și fiecare o percepe după starea lui, din momentul respectiv. Pentru mine poate să fie, de exemplu, atunci cînd vin în Iași și sînt siderat de felul în care a evoluat orașul acesta din punct de vedere arhitectonic – mi se pare haotic. Mi se pare că era mult mai bine pe vremea cînd locuiam eu aici. Mă deranjează cînd pe stradă trece pe lîngă mine o mașină care are muzica la maximum. Mi se pare trist să-ți închipui că, pentru ca Mitropolia să se vadă, trebuie să tai teii. Mi se pare urît să vin la cinematograful „Victoria” și să văd cum cade tencuiala și zgura de pe el, să văd băile pline de igrasie și să văd că totul arată ca acum 20 de ani. Totuși, lucrurile cele mai urîte se referă la oameni. Alea mă deranjează cel mai mult. Ceea ce vedem în jurul nostru, în ambient, e un urît care provine și el de la oameni. Cred că, dacă am reuși să ne înțelepțim puțin pe noi și să ne educăm puțin în direcția asta, de a reuși să schimbăm ceva, din momentul ăsta ar dispărea niște lucruri.
Ce simțiți că îi lipsește filmului românesc?
În primul rînd, în momentul de față, îi lipsește publicul, pentru că, odată cu sălile astea de cinema, care s-au pierdut în ultimii 25 de ani, s-a pierdut și un public. Aici e problema cea mai mare. Publicul se păstrează printr-un fel de exercițiu – printr-o obișnuință de a vedea și de a înțelege. Noi încercam să prezentăm filme în ultimii zece ani în săli în care nu exista căldură iarna și așa am dat senzația spectatorilor că faptul în sine – de a veni și vedea un film, este o corvoadă. Încă mai sînt asemenea săli. Am fugărit o grămadă de oameni și așa s-a pierdut obiceiul. Acum el e foarte greu de recuperat. Ce îi mai lipsește filmului, în afară de public, este puțină educație pro-cinema. Erau, pe vremea mea, cinecluburi, cinematecă – venea, pe vremea studenției mele, un domn de la București și ne povestea despre istoria cinematografului și oamenii erau interesați să absoarbă toate lucrurile astea. Astăzi, e așa o avalanșă de informații și de atracții de toate felurile, din toate părțile, încît, dacă nu ai puțin ghidaj – pierzi instruirea aceasta cinematografică complet.
Adaugă un comentariu