Orice om normal poate să facă matematică, dar cu o singură condiție – trebuie să-i placă

O lume făcută din tablouri și cărți, în care toate au o însemnătate sau o povestioară amuzantă care te-ar face să rîzi în hohote cu academicianul Radu Miron, dac-ar sta cu tine la povești. În spatele fiecărui cotor de carte din bibliotecă stă o descoperire matematică pentru care a lucrat ani de zile împreună cu profesori mari ai Canadei, Statelor Unite sau chiar Japoniei și în spatele fiecărui tablou stă pensula pricepută a unui om cu viața căruia și-a intersectat-o pe a sa. Cele în care nu se lasă descoperiți alți oameni sînt „ale subsemnatului”, așa cum îi place să spună despre toate care-i aparțin – fie ele bucăți zdravene de teorii, fie portrete ale oamenilor pe care i-a iubit, peisaje sezoniere descrise-n culori sau locuri cu care a vrut să decoreze pereții lumii sale pline cu teoreme. Nu zici c-ai ajuns să cunoști pe cineva care „s-a apucat de pictat că nu mai poate face matematică” și care, după o viață de săpat printre cifre a dat o îndeletnicire pe cealaltă. Contrar, zici că s-au născut amîndouă, odată cu el, acum 90 de ani, și-au scris biografia în marile biblioteci ale lumii și-apoi și-au continuat traiul acasă, într-o Românie pe care n-au vrut s-o părăsească niciodată.

Ați spus că atunci cînd ați terminat liceul nu știați nici cîtă matematică știe astăzi un elev de clasa a VIII-a. Ce v-a făcut totuși să aveți curaj să studiați matematica?

Pentru că nu știam mate­ma­tică, prima dată, am dat la Politehnică. În primul rînd, din cauza unui frate de-al meu mai mare, care era inginer constructor – el deja terminase Poli­tehnica. Am luat examenul, dar nu m-am mai dus pentru că el mi-a spus că nu știu matematică și că acolo ei au nevoie doar de oameni care știu. Și avea dreptate. Atunci, mi-am luat bagajele de acolo, cu tot cu admi­tere și am trecut aici, la matematică. Nu știam matematică nici cît un elev de clasa a VIII-a, da. Mai aveam de re­cuperat încă patru clase de liceu și pe urmă trebuia să ajung la nivelul la care era nevoie să fie un student la matematică. S-a întîmplat, atunci, următorul lucru – eu făcusem de u­nul singur, așa, înainte de admi­te­rea aceea – în patru luni de zile toa­tă materia de liceu – luna și anul. Și atunci, spuneam eu, nu se putea să nu fac față. Și, cînd m-am dus la ma­tematică, am constatat eu așa că sînt chiar destul de răsărit. Mă compa­ram și eu cu colegii pe care-i aveam. Aveam niște colegi..! Dan Petro­vanu, de exemplu, un profesor mare de tot – mare matematician al lumii! Și nu era doar matematician – am să spun despre el doar că se juca cu ma­tematica – era mare șahist, campion național. Trebuie să spun, însă, că eu aveam probleme cu originea mea socială – și ăsta e unul dintre mo­ti­vele pentru care nu m-am mai dus la Politehnică.

De ce aveați probleme legate de originea dumneavoastră socială?

Eram fiu de mic burghez – așa m-au considerat ei atunci. În orice caz; eu eram din tîrgul Codăești și tatăl meu a avut acolo o crîșmă, deci eram fiu de comerciant. Cu mult î­nainte, el avusese și o avere mai ma­re de-a mamei mele, pe care a pierdut-o socrul meu la cărți și a rămas atunci și el, ca toți ceilalți oameni din Codăești. A tărăgănat-o el cu crîșma, dar îi mergea prost, do­vadă că atunci cînd a trebuit să merg eu la liceu – liceu nu era la Codăești – nu mai avea bani. Eu, în schimb a­veam un învățător excepțional care făcea matematică. Am terminat patru cla­se și trebuia să merg în clasa a cin­cea. Erau acolo doar șapte clase și tata spunea că nu are bani – așa că urma să fac a cincea acolo. Și-am făcut-o și am avut învățătorul ăsta, Chifan îi spunea; era detașat acolo și venea pe jos de la jumătatea dis­tan­ței de la Dobrovăț. Așa un învă­țător bun era! Așa lucra el mate­ma­tică – dar numai cu mine! I-a spus apoi lui tata să-și vîndă crîșma și pă­mîntul, numai ca să mă țină-n școa­lă. Și tata l-a ascultat.

Scria Stalin acolo – „Contrarevoluția din 1917 era formată din cele mai negative elemente ridicate la pătrat.”, da’ fără să se gîndească, dobitocul, că ridicate la părat devin cele mai pozitive. Am rîs de m-am prăpădit!

Și-a vîndut crîșma să vă țină în școală?

Nu, crîșma n-a vîndut-o, dar a dat faliment. Cînd au venit rușii nici n-au știut ce să facă cu el – dacă să-l facă negustor sau țăran sărac. M-a dat el, cu greu, la Liceul Indus­trial din Iași. M-a dat aici că tot aici era și un frate al meu mai mare, care a ajuns constructor și chiar unul cu doi ani mai mare, care făcea ore la un gimnaziu. Am stat cu dînșii. Ne-a găsit el o gazdă nenorocită tare. Moș­nea­­gul avea peste 90 de ani și îl chema Toto. El fusese neamț care lucrase în România și-acum avea o pensie pră­pădită cu care își cumpărase o casă în Stradela Sărăriei și dădea în chirie o cameră din ea. Nu putea trăi el din pensie, așa că ne-a băgat pe noi, toți trei, într-o cameră și am stat acolo.

Au găsit barca cu dînșii împușcați de ruși și așa s-a încheiat și cu ajutorul nostru financiar pentru școală

Ați spus că stăteați cu frații dumneavoastră care au studiat și ei, la rîndul lor, ingineria. De unde ați moștenit cu toții înclinația aceasta către științele exacte?

De la tata. Păcatul lui era, însă, că el nu avea bani să ne țină în facultate.

Cîți frați ați avut dumneavoastră?

Treisprezece. În timpul războ­iu­lui, însă, am mai rămas șapte. Doi au plecat pe front; cel mare a fost la Hidroaviație în Constanța și, de fapt, el era cel care ne dădea bani din solda lui de acolo ca noi să trăim la Iași. El era foarte bun. Întîi a fost trimis în Italia și a adus niște hi­droa­vioa­ne – 20, mai exact. Lui i se spu­sese că nu se va urca niciodată în a­vion. L-au urcat, însă, și l-au pus la trans­misiuni. El era bun la radiofonie, ex­trem de priceput! A stat într-o sin­gură zi deasupra Odessei și a trans­mis opt ore continuu cu hi­droa­vi­o­nul date despre cum apă­­rau rușii O­dessa. S-a întors el de a­colo, l-au de­corat cu virtutea aero­nautică, cu spade, l-au fotografiat cu regele Mihai și, pe urmă, cînd a mai plecat o dată, l-au dărîmat rușii. Asta a fost la patru luni după ce tot fă­cuse raiduri. Au tras în avioanele as­tea ale lor rușii, pînă au căzut. Și a stat, cu camarazii lui, în bărcile de salvare timp de 14 zile. S-au salvat, adică. Erau vreo șase, în total. Au stat acolo fără mîncare, fă­ră nimic, timp în care ai noștri îi tot căutau și tot dădeau anunțuri des­pre dis­pariția hidroavionului. Au gă­sit apoi barca, cu dînșii împușcați de ruși și așa s-a încheiat și cu ajutorul nostru financiar pentru școală. At­unci, cel mai mare dintre noi, a terminat cu patru clase gimnaziale și noi am continuat să urmăm școala. Fratele celălalt, puțin mai mare, s-a retras după șase ani și s-a făcut subinginer, în șase luni de zile. A ajuns ma­re și el. Eu, însă, m-am dus la ma­te­matică și am pus mîna pe carte. Știu că tot atunci eram amorezat pînă pes­te cap de nevasta mea, care era stu­dentă la arte frumoase.

De aici pasiunea pentru pictură?

Da, de cînd m-am căsătorit. Nu a­veam niciun tablou în casă și i-am zis să facă ea și n-a vrut. Așa c-am făcut eu un tablou, pe care l-am pus pe perete. Era ceva cu o casă noap­tea. Pe urmă, n-am mai făcut pînă a­cum la bătrînețe. Matematică nu mai puteam face, așa c-am zis măcar să desenez și eu acolo. De acum trei-patru ani am început. Picta și dîn­sa la început, dar cînd a văzut cum pic­tez eu, s-a lăsat păgubașă. Eu, însă, la matematică, pe-atunci, cînd ne-am cunoscut, învățam pe rupte. Am con­statat apoi, că-ncep să-mi depășesc colegii – pe Petrovanu, mai cu sea­mă, care era genial. Profesorul nici nu termina de enunțat problema, că el și spunea imediat soluția. Îmi zi­ceam că eu poate-poate am să ajung ca ăsta după ce termin facultatea – era bun la toate – șahist, pianist, știa vreo nouă limbi străine cum trebuie, și era și eminescolog – a devenit unul dintre marii eminescologi ai țării, era foarte bun! Ei, cînd am terminat eu anul I, s-au dat premii și eu am luat premiul întîi, iar Dan a luat pre­miul II. Asta a fost din vina lui, că s-a dus cu șahul lui peste tot și n-a mai învățat litera cărții care-i trebuia a­colo. El nu s-a supărat deloc. In­te­resant atunci a fost, însă, că mie mi-a dat premiul I Jean Livescu, recto­rul universității de-atunci. El mi-a dat, n-am să uit, opera lui Stalin – 32 de volume legate în piele.

Le-ați păstrat?

Nu. Să vă spun ce-am pățit. Nu puteam să car așa simplu 32 de vo­lume, aveam și eu nevoie de-un mij­loc de transport, dar n-am găsit. Le-am cărat eu acasă tot transpirat și mi-am zis, așa, pentru că eu sînt foarte practic – „Stai, dom’le, măcar o dată să le folosesc! Chiar și-o dată dacă-mi folosește vreunul, tot e bine! Nu le-am luat degeaba!”. Și deschid eu așa volumul I, la întîmplare. Scria Stalin acolo – „Contrarevoluția din 1917 era formată din cele mai negative elemente ridicate la pătrat.”, da’ fără să se gîndească, dobitocul, că ridicate la pătrat devin cele mai pozitive. Am rîs de m-am prăpădit și mi-am zis, în sinea mea, „ce do­bi­toc! Să nu cumva să le spun co­le­gilor mei ce-am descoperit eu în o­pera lui Stalin”. Le-am închis, le-am legat și nu le-am aruncat decît după revoluție. Mă gîndeam după revo­luție că dacă mă găsește cineva cu as­tea acasă, zice că eu sînt mare co­munist că le țin acolo. Așa că le-am aruncat. Asta a fost în anul I.

Și apoi a urmat anul al II-lea, în care ați devenit asistent universitar. Cum ați ajuns să predați încă din perioada studenției?

Era mare nevoie de oameni. Fa­cultatea se mărise atunci cu secția fără frecvență, cu seralul. Și nu avea efectiv cine să predea. Fiecare dintre profesorii noștri erau încărcați cu cîte două norme și nu mai do­ve­deau; atunci au angajat din ăștia mai ti­neri care promiteau. Așa că, la sfîr­șitul anului II, cînd am terminat, am fost numit asistent la secția fără frec­vență a universității și prepa­ra­tor, tot la universitate, pentru seral. Și m-au numit profesor provizoriu acolo, în 1950, cînd aveam 23 de ani – eram mare pentru vîrsta mea! A­tunci, nici academia nu a stat de­gea­ba și m-a luat preparator la Insti­tu­tul Matematic al academiei. Aveam trei salarii de profesor din în­vă­ță­mîntul mediu. Așa m-am îmbrăcat eu atunci! Așa mi-am cumpărat – că n-aveam nici haine pe mine! Mi-am cumpărat costume – mi-am făcut pa­tru costume de stofă de la Praga, lu­crată de cehoslovaci; le-am făcut la un evreu din Strada „Ștefan cel Mare”. Eram ca un fante din ăla – patru cos­tume, pantofi noi, pălărie – mi-am cumpărat chiar și un ceas de aur! E­ram bogat.

Descoperisem atunci două noțiuni noi, pe care rușii le-au preluat rapid și m-au făcut așa mare matematician că s-a speriat și profesorul

Apoi, de la universitate ați plecat și ați rămas doar la academie?

Da. Mi-am cumpărat eu toate as­tea și apoi m-au ținut vreo 20 de ani de zile, că n-am mai avut alți bani – mi s-a închis robinetul. Du­pă ce am trecut la doctorat la academie, cînd am terminat facultatea, noi am fost repartizați. Eu n-am mai fost pe pri­mul loc, că văzuseră ăștia că n-aveam originea socială despre care am po­menit tocmai grozavă. Gheorghiev era decan și secretarul de par­tid pe uni­versitate, matematician relativ bun – am avut atunci cu el teza de licen­ță – o teză originală com­plet, pe care o făcusem pentru că descoperisem a­tunci două noțiuni noi, pe care rușii le-au preluat rapid și m-au făcut așa mare matematician că s-a speriat și Gheorghiev. Speriat fiind de noțiu­nile astea fun­damentale pe care le-am descoperit, n-a avut ce face și mi-a pus zece pe teză și, între timp, m-au dat a­fară din UTM (Uniunea Tine­re­tului Muncitor) pe motiv de ori­gine so­cia­lă. Nu terminasem facultatea, mai aveam pînă să termin licen­ța aceea vreo două săptămîni. M-au lăsat s-o termin, dar Gheor­ghiev mi-a luat asistența la universitate și, apoi, mi-a micșorat nota maximă la teză. Cînd a văzut ce probleme am s-a speriat și-a zis că dacă nu ia măs­uri îm­po­triva mea o să aibă și el pro­bleme. Mi-a făcut nota din zece șapte; asta se aduna cu media de la oral – și mi-a scos o medie totală în jur de opt. A­cum eu cu opt ăla nu puteam face mare lucru. Așa că m-au trimis în armată. Mendel Haimovici, mai deș­tept, matematician bun tare, cînd m-au dat ăia afară din universitate n-a vrut să mă dea și el afară de la academie. Și m-a păstrat acolo. Cînd a venit repartiția, eu nu m-am pre­zentat la repartiție, că nu era ne­voie – eram încadrat aici, la academie, e­ram mare cercetător. Între timp m-au trimis în armată la Alba Iulia, eram și însurat și n-aveam parale de nimic. Mai cumpărasem și un stu­dio, că nu aveam pe ce dormi, așa că am luat ceva în rate și dădeam un sfert din salariul de la academie pe rată și așa am rămas cu 600 de lei pe lună în total și cu obligația de a nu ocupa niciun post nicăieri, cît timp fac doctoratul. Între timp a venit doc­toratul și Haimovici s-a orientat după noi patru – eu, Dan Petrovanu, Con­stantin Borș și Puiu Stan și cînd ne-am întors de la asta, el primise con­ducere în doctorat la academie – așa că ne-am dus toți trei, că Petro­vanu fusese repartizat, că și el avea pro­bleme – tatăl lui fusese medic și a­vusese cabinet – deci mai rău ca mi­ne! Haimovici ne-a luat la doctorat și am făcut toți trei un doctorat de zile mari la dînsul! Eu am terminat doctoratul în 1956, deci la patru ani de la terminarea facultății. Îmi alesesem singur tema, făcusem cîteva lucrări înainte – acolo era o pro­bl­emă pe care nu o putuse rezolva un mare matematician francez – pro­ble­mă pe care am rezolvat-o eu. Men­del Haimovici atunci, bucuros, mi-a dat drumul cu brio – i-a pus în co­misie pe cei mai buni din țară în domeniu – Vâlcovici, unul dintre ma­rii mate­ma­ticieni ai țării, Vrînceanu, un alt titan, și chiar pe Gheorghiev. Nu era Gheor­ghiev om rău; atîta m-a lăudat în teza aceea! A fost ci­tată lucrarea în „Isto­ria Mate­ma­ti­cilor în România”, în volumul al III-lea și asta m-a făcut celebru.

„Dacă ai norocul mare de tot să nimerești într-un mediu matematic de înaltă clasă și de înaltă ținută științifică, cu oameni pregătiți de mari matematicieni ai lumii, poți s-o faci cu plăcere și să nu te sperii de ea”, spuneați într-un interviu. Care au fost profesorii din facultate care v-au învățat să nu vă speriați de matematică?

Orice om normal poate să facă matematică. Nu chiar peste medie, dar poate să facă matematică, cu o condiție – să aibă puțină atracție, a­dică să-i placă, să fi avut un profesor bun, chiar și în școala primară și părinți care să nu-l sîcîie, să-l lase de capul lui și apoi să nimerească într-un mediu ca oamenii. Și așa poate să facă matematică. Ce se întîmplă cu profesorii foarte buni? Dacă vrei să faci cercetare de vîrf, atunci trebuie să ai profesori de vîrf. Și eu am avut – pe Alexandru Myller, pe Ma­­yer, pe Mendel Haimovici – mari! Da­că v-aș înșira și ceilalți profesori nu ar fi deloc greșit. Toți au fost oa­me­nii care s-au dăruit cărții și care nu se uitau la politică, la prostii, la influ­ențe sau la mai știu eu ce. Și, mai mult, ei au cultivat tradiția de înainte a românilor în matematică, încît tot ce s-a realizat; cel puțin tot ce-am realizat eu după aceea este original din cauză că este bazat pe tradiția ro­mânească din matematică, moș­te­nită de la acești mari înaintași.
Ați simțit poate, vreodată, că sînteți mult mai apreciat în străinătate decît în propria dumneavoastră țară?
Nu prea, din cauză că am avut grijă de cei de aici și au avut și ei, la rîndul lor, de mine. 30 de oa­meni de aici au făcut doctoratul cu mine, în timp ce din străinătate au făcut doar 13.

Ați predat și la universități din Canada, Germania, Japonia sau din Statele Unite. Existau diferențe majore între sistemele lor și sistemul românesc de învățămînt?

În Japonia au fost 11 oameni care și-au dat doctoratul cu mine aici, la Iași și toți au ajuns mari – mari de tot. A mai fost cineva din Italia și chiar cineva și din Ungaria. Se simțea o di­ferență foarte mare – bineînțeles. Din cauza asta Iașul a constituit pentru ei un punct de atracție. Japonezii a­veau cel mai mare geometru din lu­me, Makoto Matsumoto, dar nu era doctor în matematică. El primise tit­lul de „Doctor Honoris Causa” un­deva în Ungaria și toți îi spuneau doctor din cauza acestui titlu. Ăș­tia, atunci, mai mulți dintre ei își fă­ceau acolo masteratul și veneau să termine la mine cu lucrări făcute o par­te acolo, și o parte făcute aici. Numai că partea făcută cu mine aici o pu­neau întotdeauna în față. Din cauza asta acolo am fost eu foarte prețuit. Nu se întîmplă asta peste tot. Pînă la urmă, eu am avut legături bune cu centre mari din lume – spre exem­plu cu Canada, cu care am avut le­gături extrem de valoroase – era a­colo profesorul Antonelli, care m-a invitat pe mine acolo și tot a tras de mine să-și rezolve o problemă pe care n-a putut-o el rezolva de 20 de ani. S-a întîmplat ca eu să o re­zolv acolo, dar n-am vrut să i-o dau lui – că o publica cu mine și se dă­dea mare cu ea. Însă, am făcut o altă lucrare cu el, pe care a publicat-o și de care a fost satisfăcut. Dar lu­cra­rea aceea a fost fundamentală pentru toate geometriile de ordin su­pe­rior și pentru toate mecanicile de ordin superior, pentru că eu am ră­mas perplex cînd am auzit că el, care lucrase și avea o biografie extraordinar de bună pentru geometriile astea, nu știa ce-s acelea, cum să le scoată la capăt. Și eu fusesem mai înainte în Japonia, unde am fost de vreo 17 ori, să-l vizitez pe Kazuo Condo, care era un matematician bun, dar cam trăsnit, care era mare geometru în aplicații, inspirat de la un matematician român. Curios lucru, românul, Con, care, evreu fiind, a trăit în nordul României, s-a năs­cut aici și-a trecut doctoratul aici, a plecat în Ungaria și de acolo în Sta­tele Unite și a ajuns cel mai mare în aplicațiile geometriilor în fizica te­oretică. Japonezul l-a descoperit și l-a urmat. Cînd m-am dus la el, ja­po­nezul m-a întrebat dacă am auzit de Con și m-a întrebat dacă știu cine e. I-am zis atunci că e român, că ei toți credeau că-i maghiar. De-atunci s-au corectat și au modificat peste tot. Kazuo pe-atunci își bătea capul cu problema lui Antonelli, că nu pu­tea să-și dea seama dacă metrica lui este sau nu este metrică riema­nnia­nă. Pe mine m-a ținut de vorbă pînă dimineață și pînă dimineață i-am re­zolvat problema și i-am demonstrat că nu este. Și atunci mi-am dat sea­ma ce voia și Antonelli să afle. Și s-a re­zol­vat problema.

Eram mai satisfăcut cînd vedeam că se țin mai tare străinii de mine, decît eu de ei

Cum de nu v-ați decis să rămîneți în străinătate?

Motivul e simplu: sînt atît de ata­șat de țară, de familie, și de bătrîni și de tineri și, dacă vreți, de tot ce miș­că în țara asta, încît era imposibil. Am avut șanse. Am fost în Ger­ma­nia patru luni de zile și au tras cei de acolo de mine să rămîn cum nu se mai putea. Ferească Dumnezeu! Din contra, încercam eu să-i lămu­resc să vină aici. Și nu numai acolo, și în Canada chiar, în Italia, în Spa­nia la fel. Numai în Japonia nu, pen­tru că acolo aveai interdicție pentru transfer. Am fost profesor vizitator acolo, dar nu m-am gîndit nicio­dată să rămîn. Nu. Eram mai satis­făcut cînd vedeam că ei se țin mai tare de mine, decît eu de ei.

„Uite, măi, muncește săraca de dimineața pînă seara la matematică, dă-i drumul, că oricum n-o să facă ea matematică în viață!” și Silvia s-a uitat la el și i-a zis – „Și un bou muncește de dimineața pînă seara, dar nu-i dai o diplomă în matematică!”

În matematică ai nevoie de talent?

Ai nevoie! Dar nu depășind mă­sura și nu trăgînd prea mult. Asta îmi amintește de o imagine cu Silvia Creangă, prima femeie care și-a dat doctoratul în matematici în Ro­mâ­nia, la Iași, cu Alexandru Myller. Era sora lui Ion Creangă, rectorul uni­ver­sității și, ca matematician, era mai bu­nă decît fratele ei. A venit fratele ei la ea într-o zi și i-a spus să-i dea drumul unei fete de la ma­tematică la fa­cultate – „Uite, măi, muncește să­raca de dimineața pînă seara la mate­ma­tică, dă-i drumul, că oricum n-o să facă ea mate­matică în viață!” și Sil­via s-a uitat la el și i-a zis – „Și un bou mun­ce­ște de dimineața pînă seara, dar nu-i dai o diplomă în ma­te­ma­tică!”. Mie mi-a plăcut școala, facultatea, mi-a plăcut să fiu profesor. Ți­neam la studenți și la studente – dar cu o con­diție – să fie buni și să în­ve­țe, să aibă talent.

Ați reușit să faceți în învățămînt tot ce v-ați propus?

Aș fi vrut să mai fac. Aș fi vrut mult, de exemplu, să reușesc eu să fac și Fizică. Și dacă nu ar fi fost prostia asta cu originea socială, sigur o făceam. Ce se întîmplase – m-a luat la el în anul trei Ștefan Procopiu, care încă mai preda la catedră, deși avea o semi-pareză și era destul de bolnav. Studenții de la matematică, ca peste tot, nu iubeau fizica pentru că nu le plăceau, ca peste tot, de profesorii de la fizică. Nu de Pro­co­piu, dar asupra lui se răsfrîngea aceeași nesimpatie numai din cauza celor­lalți; ei nu țineau pasul cu noi. Au fost, la un moment dat, colegi cu noi, dar era greu pentru ei să țină pasul cu noi – pentru că ai noștri le ce­reau cercetare, să publice în re­viste străine și cîte și mai cîte! Pro­co­piu era atașat de mine pentru că la se­mi­narii, pe care le făcea tot el, discuta nu­mai cu mine. Eu îi puneam proble­me, el îmi răspundea – era o colaborare. L-am întrebat eu odată ceva mai greu și el mi-a spus că nu-mi poate răspunde atunci, ci mai tîrziu. Și do­uă luni de zile a ținut cursul nu­mai cu problema aceea propusă de mine. Vai de mine, m-a lăsat tablou! Un curs extraordinar de frumos! După care, aproape de terminarea anului, îna­inte de notare, mă invită el în cabi­net. Mi-a dat o cafea, eu nu bău­sem cafea pînă atunci, că n-aveam para­le; mi-a dat o cafea, mi-a dat un whis­ky și, mă rog, pînă la urmă, mi-a spus el – „Dom’le, eu nu am oameni care să mă continue aici la catedră, cred că ți-ai dat seama că n-am. Treci du­mneata la fizică”. Puteam să trec, eram în cadrul aceleiași facultăți; l-am rugat, însă, să nu se supere, că eu nu pot trece, deși cu dragă inimă aș fi vrut să fac și fizică. Îmi plăcea mult fizica.

Pînă la urmă, a luat o cărticică, singura pe care o mai avea, cu discursul lui de recepție la des­chi­de­rea Facultății de Electromecanică la Po­litehnica din Iași, refugiată de la Cer­­năuți. Se chema – „Ce este electricitatea?”. Dă el acolo o definiție, că elec­tricitatea este ceea ce simțim și se în­grozește atunci chiar și el de ea. Cau­tă apoi o definiție printre toate da­te de oameni și, fără să găsească, scrie el la urmă – „Și totuși nici astăzi nu știm ce este electricitatea” – semnat – Procopiu. Și mi-a dat cartea aia cu dedicația – „Excelentului meu student, Radu Miron, căruia îi urez să rea­lizeze ceea ce au realizat marii oameni de știință citați în această carte”.